Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea

Conferinţa monofizită de la Callinicum

Iustin II a împuternicit comes orientales şi patriarhul Ioan a continuat dialogul cu Callinicium şi Eufrate. Întâlnirea a avut loc probabil în 568 la care au participat mulţi monahi şi clerici. Ce a adus Ioan cu sine a fost un edict care şi-a bazat credinţa pe Sinodul de la Nicea, pretinzând că Hristos a fost „din două naturi, un ipostas” conţinând o anatemă împotriva celor Trei capitole, abolind edictul împotriva lui Sever şi cu toate anatemele din timpul Sfântului Chiril. Textul acestui edict este conţinut numai în sursa de Mihail Sirianul – Critică (10, 2). Din nou aceasta nu a fost un compromis ci o capitulare. Deşi episcopii prezenţi păreau optimişti, monahii au început să fie problematizaţi. Ei au rupt edictul, au creat o răscoală şi au ieşit din discuţie. Evenimentele, după cum au fost relatate de Mihail Sirianul, au oferit o străfulgerare din Iacob, Mihail, un patriarh monofizit care nu s-a opus lui Iacob. Dacă sursa a fost scrisă de un calcedonian, ar fi trebuit să fim sceptici. Monahii au fost înfuriaţi de monahii fără de rânduială. Ioan a voit să continue dialogul în ciuda „urii a câtorva monahi ignoranţi.” Mihail Sirianul relatează că Iacob a fost de a cord şi a oferit o încercare de a convinge monahii să se întoarcă. Fiind în compania monahilor, acel element al personalităţii şi caracterului care l-a perturbat pe Teodosie în ultimii săi ani, s-a descoperit din nou. Ioan s-a alăturat monahilor şi l-a anatematizat pe Ioan la întâlnire şi pe toţi cei care au participat. Se spune că Ioan a raportat la Constantinopol că este nepotrivit să încercăm să reconciliem oamenii ca aceştia şi să se încheie negocierile. El a fost blestemat de monahi ca un înşelător şi după ce a murit monahii au interpretat aceasta ca un semn al judecăţii divine asupra lui.

Imperialii au convocat o altă conferinţă între monofiziţi la Constantinopol

Iustin, deşi a fost nemulţumit de întâlnirea haotică şi lipsită de succes, a făcut o altă încercare de a ajunge la unire cu monofiziţii. El a convocat episcopii la Constantinopol pentru o altă conferinţă. Iacob s-a exclus de la participare. Episcopii care au participat l-au condamnat pe Paul cel Negru al Antiohiei – motiv care nu se cunoaşte, deşi se pare că se leagă de munca în Egipt în 566. Anul următor el a venit înapoi la Constantinopol pentru a participa la negocieri. Mihail Sirianul relatează că el şi alţi episcopi necalcedoinieni au intrat în comuniune cu calcedonienii în 571 cu crezul că Sinodul de la Calcedon trebuia anulat. Acum diviziunile între necalcedonieni au devenit din ce în ce mai aparente, diviziuni care au început mai repede – de fapt ele au început cu definiţia credinţei de către Sinodul de la Calcedon.

Varietăţile gândirii monofizite

În timpul lui Proterius Ioan Retoricul a combinat idei din Nestorie şi Eutihie pentru a produce ideea că „Dumnezeu Logosul a fost îmbrăcat în trup ca într-o rădăcină” şi că „dacă a suferit, a suferit în natura Sa divină.” La scurt timp după ce Timotei Aelurus a scris din exil pentru a condamna gândirea lui Isaia de Hermonopolis şi a lui Teofil al Alexandriei – ei au învăţat că „Domnul nostru Iisus Hristos a fost prin natură diferit de noi în carne, că nu a fost consubstanţial cu umanitatea şi că nu a fost cu adevărat un om.”

Apoi a apărut controversa între Sever şi Iulian de Halicarnassus şi ucenicii lui Iulian au proclamat doctrina nestricăiunii umanităţii Domnului şi facţiunea apartodochetiştilor a apărut. Adesea am putut găsii în părinţii de mai înainte care au învăţat într-un fel similar. În cazul lui Iulian trebuie menţionat că Sfântul Ilarie de Poitiers a scris în De trinitate (10, 22) că sufletul uman al lui Hristos nu putea venii decât direct de la Dumnezeu şi prin urmare nu putea fi în realitate uman „dar ca şi cum ar fi acceptat prin sine un trup din fecioara, aşa a asumat din sine un suflet; deşi chiar în naşterea obişnuită umană sufletul nu este niciodată derivat din părinţi. Dacă aşa, Fecioara a primit de la Dumnezeu carnea pe care a conceput-o, căci este sigur că sufletul a venit de la Dumnezeu.” Sfântul Ilarie anticipă poziţia lui Iulian din aceiaşi lucrare (10, 23) – când în umanitatea sa el a fost pătruns cu lovituri sau pălit cu lovituri, crucificare şi moarte – dar suferinţa care a atacat moartea trupului Domnului, fără să înceteze a fi suferinţa nu a avut efectul natural al suferinţei. Şi-a exercitat funcţia de pedepsire cu toată violenţa, dar trupul lui Hristos şi-a exercitat violenţa cu pedeapsa fără conştiinţă. El a avut un trup de suferit şi a suferit, dar el nu a avut o natură care putea simţii durerea, căci trupul său a posedat o natură unică a sa care a fost schimbată într-o mărire cerească pe Munte dar a pus o febră de zbor prin atingerea lui, a dat vedere prin salivă.” Iulian a fost convins că îşi baza punctul de vedere pe gândirea „părinţilor.” Scriidu-i lui Sever, Iustinian îşi face clară poziţia: „unii spun că trupul lui Hristos nu era stricăcios, sunt de a cord că sunteţi de acord să îi combatem şi am ataşat ceea ce am scris ca să corectăm greşala lor.” Poziţia mea este cea a părinţilor, acei sfinţi părinţi care nu se puteau contrazice pe ei şi pe alţii. După cum spune Sfântul Chiril despre umanitatea lui Hristos stricăciunea nu putea pune stăpânire peste ea.” Trebuie menţionat că există o distincţie între „stricăciune” care nu a fost niciodată capabilă să pună stăpânire pe umanitatea lui Hristos care a fost nestricăioasă, o distincţie care este ontologică. După cum s-a povestit mai înainte, controversa între Sever şi Iulian, deşi a început într-un fel prietenos, a devenit o luptă tumultoasă, una care a rupt prietenia lor şi i-a împărţit pe monofiziţi în două facţiuni. Sever i-a scris lui Iustinian că Iulian era în pericolul „publicului,” că a devenit un maniheu, că ţinea patima ca fiind „nereală.” Rezultatul ultim al acestei controverse a fost că ucenicii lui Iulian, cu asistenţa lui Iulian, şi-au stabilit propria ierarhie care a continuat să existe separat până în anul 800 cu proprii patriarhi ai Alexandriei şi ai Antiohiei.

În timpul perioadei când monofiziţii au fost lăsaţi cumva fără să fie perturbaţi de armele imperiale, din 450 până în 570 disputele personale au cauzat mai multe facţiuni. O facţiune a fost Agnoetate – din άγνοέω. Ei au fost cunoscuţi ca temiestiţiani, de la noul întemeietor al facţiunii monofizite, Themsitius, un diacon din secolul al şaselea din Alexandria şi un ucenic al lui Sever. Poziţia lor primară a fost de a menţine că umanitatea în Hristos a fost „ingnorantă.” Un alt grup, niobiţii, au profesat o credinţă în distincţia naturilor după unire dar au respins să accepte expresia „în două naturi” – niobiţii i-au anatematizat pe tot partidul severian.

O schismă mai serioasă cea a triteiştilor, cunoscută ca şi cea a cononiţilor de la liderul lor Conon, unul dintre primii asociaţi ai lui Iacob – ei au fost cunoscuţi ca Piloponişti de la Ioan Filoponus. Într-o întâlnire cu calcedonienii Ioan Filopon a întrebat: „dacă vorbiţi de două naturi, de ce vorbiţi de două ipostase din moment ce natura şi ipostasul sunt identice?” Răspunsul calcedonain a fost că ei ar fi făcut aşa „dacă am fi considerat natura şi ipostasul identice, dar de fapt noi distingem între cei doi.” Calcedonienii au raportat că Ioan Filoponus, dacă a susţinut natura şi ipostasul să fie identice, ar fi trebuit să vorbim de naturi ale dumnezeirii. Replica lui a fost: „atunci vom face aşa.” Când a fost uimit de calcedonieni el a exclamat că a face aşa ar însemna să învăţăm triteism, Ioan a replicat că în Treime eu contez ca mai multe naturi, esenţe şi Dumnezeiri la fel ca ipostase.”

O astfel de poziţie ar fi putut apărea cumva cauzală şi oscilantă dar a fost destul de serioasă de Ioan Filoponus, care nu era un monah ignorant cu un filosof sofisticat, ucenic al lui Amonius de Hermias. El a scris lucrări depsre Aristotel, lucrări despre Nicomach de Gorosa şi cel puţin două lucrări depsre gramatică. Lucrările lui reflectă o perspectivă filosofică eclectică care îl combină pe Aritotel, Platon, principii stoice de a considera materia fundamentală ca fiind tridimesională. Pluralismul a fost o piatră de poticnire a perspectivei lui filosofice. În transferarea viziunii filosofice pirmare a Terimii Ioan Filoponus putea uşor afirma un triteism. Este interesant că în filosofia lui el a văzut existenţa creată ca o simplă nemărginire a cauzalităţii divine, o poziţie care ar fi făcut monofizitismul cumva natural pentru el. El nu spune în nici una din lucrările lui că există trei Dumnezei. Ioan Filopon a fost extrem de ostil faţă de scaunul roman, atacând direct primatul Romei şi numindu-l explicit pe papa Leon cel Mare un mare nestorian.

Subliniind gândirea triteiştilor a existat o distincţie între ipostas şi natură. Hristos a fost un ipostas, un ipostas indivizibil, care deşi era unit cu Dumnezeu Tatăl, trebuie distins de ipostasul Tatălui şi de ipostasul Duhului Sfânt. Din cauza interacţiunii între ipostas şi natură şi din cauza unei anumite „asimilări” între cele două, „naturile” individuale trebuiau şi ele distinse. Balanţa capadociană între ipostas şi natură a fost compromisă şi compromisul implica triteism. Când acest model de gândire a fost prezentat de un filosof şi un ascet ca Ioan Filoponus, a atras atenţia anumitor lideri din mişcarea monofizită. Serghei, o formă siriană a lui Tella care a fost hirotonit patriarh al Antiohiei în 557 de Teodosie, a devenit îndrăgostit de învăţătură. Asociaţii primari ai lui Iacob, Conon şi Eugeniu, care munceau acum în Cilicia şi Iasuria au căzut sub influenţa triteismului. În Constantinopol Ioan Asconaghes – numele lui s-a referit la felul său somnoros al pantofilor care se referea la caracterul „somnoros”: adică el se muta de la o facţiune la alta – a acceptata această intrerpretare a ipostasului şi prin el un convertit important a fost câştigat la curtea imperială: Anastasie, nepotul Teodorei.

Pentru următorii douăzeci de ani Anastasie trebuia să fie mulţumit cu ea. Mihail Sirianul ne relatează că Iustinian a nădăjduit să îl lase pe Anastasie pe tronul patriarhal în Alexandria (Cronica 9, 30). Anastasie a adus bani şi un anumit prestigiu social noii facţiuni. Imediat această nouă facţiune a atras cauza noului episcop, un eveniment semnificativ din cauză că acest nou episcop s-a întâmplat să fie al treilea episcop în noua mişcare care a permis să hirotonească proprii episcopi. Una dintre surse pretinde că „toţi ucenicii lui şi urmaşii lor – toţi cei care li s-au alăturat ei l-au considerat episcopi.” Ei au stabilit noi comunităţi în tot imperiul – în Africa, în Roma, în Grecia, în Asia Mică la fel de bine ca şi în ariile netradiţionale din Egipt şi Siria. În Constantinopol ei s-au stabilit. Ioan din Efes relatează cât de surprins a fost la numărul de persoane din curtea care a participat la slujba noii facţiuni.

Au fost făcute încercări de a reunii dar nimic nu a ieşit de la ei în cele din urmă. După excomunicarea mutuală ambele partide au apelat la împărat. Datoria de a judeca pe cele două grupuri monofizite a fost delegată patriarhului Ioan Scolasticul. El a folosit lucrările lui Sever, Teodosie şi Antim ca şi ghidul lor, lucrările autoritative de la care să judece. Acest „proces” a durat patru zile. Conon şi Eugeniu i-au reprezentat pe triteişti; Paul cel Negru şi Iacob ai aripii conservative a monofiziţilor. După cum putea fi anticipat, decizia a favorizat aripa „conservativă.” Exilul sub excortă a fost decizia pentru Canon şi Eugeniu. Ioan din Efes relatează că capul escortei a fost un monah depus, Fotie, nepotul lui Belisarius, care a fost binecunoscut pentru cruzimea lui. Lui îi plăcea să tortureze clericii.

Această actualitate lăuntrică a jucat în mâniile calcedonienilor. Triteiştii au apăsat poziţia monofizită la extremă şi cu scopul de a le răspunde triteiştilor, monofiziţii conservativi au fost forţaţi să cadă la poziţia severiană strictă sau la poziţii care au arătat în direcţia Calcedonului. Mihail Sirianul a pretins că mii au venit la ierarhia calcedonaină căci ei au găsit-o mult mai sănătoasă teologic de a mărturisii „două naturi” decât să aibă ceva de a face cu o teologie care putea cădea în cele „trei naturi ale Treimii.”

Domnia de teroare eliberată de patriarhul Ioan Scolasticul împotriva monofiziţilor din Constantinopol în 571

Patriarhul Ioan Scolasticul a decis să i-a acţiune împotriva monofiziţilor, cel puţin cei din jurul Constantinopolului. Iustin II era deja pe punctul de a îşi pierde sănătatea mintală şi patriarhul a avut puţină dificultate în a obţine permisiune de la împărat de a trata cu monofiziţii după cum i se părea cel mai bine. Ioan din Efes ne relatează că revărsarea uimitoare a avut loc sâmbăta de dinaintea Duminici Floriilor din 571. Dintr-o dată toate locurile venerării monofizite au fost închise şi cei câţiva episcopi monofiziţi au fost arestaţi şi puşi în închisoare în mănăstirea calcedoniană Acoemeate. Mai târziu au fost duşi la chilii în reşedinţa patriarhală. O domnie de teroare a fost dezlănţuită pe toate comunităţile monahale monofizite în Constantinopol, comunităţi care au venit în existenţă din cauza vieţii vibrante existente în mănăstirea Teodorei pentru monofiziţii exilaţi. Sursele necalcedoniene ne realtează că poliţia imperială şi forţele de securitate au intrat în comunităţile monahale pentru a îi obliga oamenii să primească Sfânta Împărtăşanie de la preoţi calcedonieni. Când au refuzat, ei au fost duşi la altare calcedonieene şi gurile le-au fost deschise larg şi forţaţi să consume sfânta împărtăşanie. Cei mai recalcitranţi s-au întâlnit cu pedepse crude. Patriarhul, din câte relatează sursele, a mers din loc în loc pentru a proclama Sfântul Sinod de la Calcedon – se povesteşte că împăratul i-a însoţit, oferind daruri celor care le-au trimis. Au fost implementate multe măsuri pentru a extirpa monofizitismul din Constantinopol – locurile de adunare le-au fost distruse, spitalele le-au fost confiscate şi clericii din administraţie au fost concediaţi. Aceasta s-a restrâns la Constantinopol şi la împrejurimi. Ce a cauzat ce a mai mare amărăciune a fost faptul că patriarhul Ioan a re-hirotonit tot clerul necalcedonian. Mulţi dintre calcedonieni au fost eliberaţi de acţiunea patriarhului.

Patriarhul Ioan, realizând importanţa lui Paul cel Negru ca patriarh şi stima ţinută de Ioan din Efes, i-a scos pe cei doi din închisoare şi a propus ca documentul unirii semnat de Sfântul Chiril şi Ioan din Antiohia – „fie ca cerurile să se bucure.” Paul şi Iacob au fost de acord cu condiţia ca Sinodul din Calcedon să fie mai întâi anatematizat. Din câte relatează Ioan din Efes, ei au exclamat că mai înainte ca Chiril să facă pace el a trebuit să îl scoată pe Nestorie din Biserică şi ei trebuiau să facă la fel.” Patriarhul Nestorie a refuzat. Se pare că împăratul Iustin II a avut o scurtă perioadă de lucididate, un interludiu în nebunia lui. În acest moment unirea propusă s-a bazat pe formula „o natură întrupată” şi „două naturi.” Condiţia pusă de monofiziţi a fost de a anatematiza Calcedonul.

Paul şi Ioan au fost închişi în „temniţe mizerabile” şi lipsiţi de orice vizită. Ei au fost aduşi numai atunci când patriarhul a voit să se angajeze într-o conversaţie teologică. O rumoare a fost începută deliberat pentru ei când credincioşii îşi blamau obstinenţa pentru persecuţie. Ioan din Efes ne relatează că în acest moment patriarhul Ioan a oferit o propunere duplicitară: „participaţi în comuniune cu mine numai cu scopul de a „îmi slava reputaţia” şi când acest lucru este împlinit şi schisma vindecată, jură că se v-a renunţa la Constantinopol.” Paul şi Ioan slăbiţi din cauza lipsurilor şi a suferinţei, au anatematizat Calcedonul în timp ce au respins de două ori comuniunea de la patriarhul Ioan. Când l-au întrebat pe patriarhul Ioan să îşi ţină cuvântul, Ioan a spus că el îşi v-a ţine cuvântul dacă Roma v-a fi de acord. „Fi-ţi rezonabili. Nu vă puteţi aştepta să ofensăm Roma pentru că vă place vouă.” Paul şi Ioan au jurat că ai au apelat la nebunul de împărat. Această replică imperială a fost că împăratul v-a investiga problema la finele lunii, după ce v-a fi împlinit băile. Patriarhul Ioan le-a oferit orice scaun voiau dacă se vor pleca. Ei au continuat să refuze.

Curtea imperială a fost obosită de toată controversa. Se povesteşte că împăratul Iustin II, dacă vorbea de sine într-un moment de luciditate, a fost mâniat de poziţia monofiziţilor şi a fost de acord cu poliţele patriarhului Ioan, o poliţă acuzată că a exacerbat situaţia în loc să aducă aşteptata reconciliere. Problema a fost discutată în senat, care a luat o decizie în favoarea patriarhului – Ioan din Efes şi Paul cel Negru care nu mai trebuiau să rămână în comuniune cu patriarhul Ioan sau era închis.

Ioan din Efes a fost ţinut pentru un an în temniţă, o mărturisire care a lăsat-o pentru noi. Mai târziu a fost trimis în insula Prinkipio pentru încă un an jumate. În acest moment Tiberiu, care conducea în locul nebunului Iustin II i-a permis lui Ioan al Efesului să se întoarcă la Constantinopol sub supraveghere. După moartea patriarhului Ioan, Tiberiu i-a redat lui Ioan din Efes libertatea.

Paul cel Negru a fost închis în Mănăstirea Acoematae unde a scris o mărturisire despre evenimentele recente. Scrierea lui a fost confiscată şi arătată patriarhului Ioan care s-a tulburat. Paul se aştepta să fie executat. În cele din urmă, ca un rezultat al intervenţiei prietenilor, lui Paul i s-a oferit o opţiune – să primească comuniune de la patriarh. El s-a plecat. Patriarhul Ioan a folosit ocazia pentru o celebrare a victoriei – el a incitat cât mai multe persoane selecte să participe la comuniune. După ce Paul a comunicat cu patriarhul, i s-a oferit o anumită libertate sub supraveghere. Fratele lui Paul a fost amiral în marina bizantină, fapt care indică că familia lui Paul provenea evident dintr-o clasă socială înaltă. Împăratul a început să îi ceară lui Pavel sfatul în probleme ecclesiale, lucru care l-a mâniat pe patriarh. Patriarhul Ioan a sugerat că Ioan trebuia să fie episcop de un anumit scaun sau rang. Lui Paul i s-a oferit Ierusalim sau Tesalonic dar le-a refuzat pe ambele. Patriarhul a aranjat ca Paul să scape. Paul a prins ocazia şi a părăsit Constantinopolul pentru a îl face pe Iacob să mărturisească, să se pocăiască şi să se plece la orice acţiune disciplinară după cum a decretat Ioan.

Tiberiu a refuzat să permită persecuţia. Ioan din Efes ne spune că Tiberiu i-a răspuns cererii patriarhului Ioan spunând „prin afirmaţiile lor nu sunt eretici. Lăsaţi-i singuri.” Câţiva ani mai târziu patriarhul Ioan a murit suferind de o boală dureroasă. Când a devenit clar că patriarhul Ioan nu îşi v-a mai revenii, monofiziţii au început să venereze în public din nou.

Moartea patriarhului Ioan şi rechemarea patriarhului exilat Eutihie

Cu trecerea patriarhului Ioan, predecesorul lui patriarhul Eutihie a fost scos din retragere şi şi-a asumat din nou funcţia de patriarh de Constatinopol. Eutihie a fost primit ca un mărturisitor şi făcător de minuni. El l-a excomunicat imediat pe patriarhul Ioan murit de curând şi i-a scos numele din diptice. Apocrisiarul scaunului roman a protestat – era diaconul Grigorie, viitorul papă Grigorie I (590-604). Patriarhul Eutihie i-a lăsat pe monofiziţii conservativi în pace, perminţându-le să venereze liber şi permiţându-le celor care au fost obligaţi să se „convertească” la credinţa calcedoniană să se „reconvertească la monofizitism.” Ioan din Efes ne relatează că cei care au rămas în locurile din Calcedon li s-a permis să primească sfânta împărtăşanie de la proprii lor clerici după ce calcedoneinii au terminat liturghia. Ei nu au fost consideraţi eretici ci disensionişti. Eutihie a persecutat facţiunea triteistă.

Încetarea persecuţiei nu a durat mult. Cauza a venit de această dată dintr-o direcţie complet diferită. O cerere a venit pentru Tiberiu în timp ce el încă era regent, o cerere din partea femeilor ariene gotice – soţii lor erau soldaţi în armata imperială şi femeile au cerut folosirea unei biserici pentru slujbele ariene. O izbungnire de proteste a venit de la calcedoneini. Era prea mult! Tiberiu, fără să voiască să ofenseze autorităţile ecclesaile mai înainte de a lua tronul imperial, a proclamat un ordin de arest pentru toţi arineii şi maniheii. Ioan din Efes pretinde că anti-monofiziţii au folosit aceasta ca pretext să jefuiască locurile de cult ale monofiziţilor şi să îi aresteze pe unii dintre ei, inclusiv el însuşi.

Atacul lui Eutihie asupra monofizitismului s-a restrâns la o scriere de cărţi împotriva lor. Ioan din Efes se referă la aceste scrieri cu ciudă, pretinzând în esenţă că Eutinhie s-a făcut de râs, că Eutihie s-a făcut lipsit de cunoştinţe în aceste cărţi şi nu şi-a putut dovedii cauza. Patriarhul Eutihie s-a găsit acuzat de erezie din cauza învăţăturii lui asupra învierii. Interpretarea lui înduhovnicită a învierii a gustat a origenism şi a fost denunţată de monofiziţi şi de diaconul roman Grigorie.

Disensiunile lăuntrice al monofiziţilor: probleme cauzate de reconcilierea lui Paul cel Negru cu Iacob

Lăuntric monofizitismul a purtat cu sine o schismă care a rezultat din susţinătorii lui Paul cel Negru şi cei al lui Iacob. Paul cel Negru a cerut trei ani de susţinere ca formă de pocăinţă. Iacob era sub controlul monahilor care pentru un anumit motiv l-au detestat pe Paul. Monahii au ameninţat că se separă de comuniunea cu Iacob decât numai dacă Iacob a denunţat reconcilierea lui cu Paul ce Negru. Iacob nu a denunţat reconcilierea, deşi Ioan din Efes ne spune că Iacob se referă la ea ca şi l-a ceva „accidental” ca la ceva informal. Când Teodosie a murit în Constantinopol până şi Biserica din Egipt era fără patriarh. Exlusiv din epsicopii calcedonieni şi iulianişti, în Egipt erau numai episcopi monofiziţi – Longhin, care era în Nubia la distanţă; Teodor Filae, acum bătrân şi bolnav; şi Ioan de la Chilii care deşi era în Alexnadria era sub discilină pentru un anumit tip de iregularitate. Clericii din Alexandria i-au scris lui Longhin din Nubia şi lui Teodor Filae pentru a îi obliga să vină să hirtonească ca patriarh. Longhin a răspuns repede şi a intrat în călătorie. Pe drum s-a întâlnit cu Teoodor Filae, care fiind prea bolnav să călătorească, i-a dat lui Longhin autoritatea de a acţiona în numele lui. Pe drum Longhin s-a întânit cu doi episcopi în Mareotis şi i-a implorat să îl asiste în această problemă. Ei l-au asistat numai cu condiţia ca problema reconcileirii cu Paul cel Negru să fie clarificată. Alegerea lui Longhin ca patrarh al Alexnadriei a fost Teodor, stareţ în Rhamnis în Nitria. Cei trei episcopi – Longhin şi doi dintre ei s-au întâlnit în Mereotis – l-au hirotonit pe Teodor de Ramnis ca patriarh de Alexandria. Paul cel Negru a fost prezent dar nu a participat tocmai fiindcă nu a voit ca hirtonirea să fie provocată. El a aprobat hirotonirea şi a schimbat scrisoarea obişnuită de întonizare ca patriarh al Antiohiei. O scrisoare de aporbare a venit de la Teodor de Filae.

Alegerea a doi patriarhi monofiziţi în Alexandria: Teodor de Rhamnis şi Petru

Hirotonirea a fost provocată de liderii corpului monofizit din Alexandria, în special de Teodosie şi un anumit diacon numit Teodor. Aceşti oameni au fost nemulţumiţi, fiindcă după cum pretindeau ei, Paul cel Negru a fost implicat. Ei au denunţat şi au respins hirotonirea lui Teodor de Rhamnis şi cu căutat un alt candidat. Alegerea lor a fost un monah numit Petru pe care l-au hirotonit – doi episcopi din Orient şi Ioan al Chiliilor au făcut hirtonirea. Petru care aum era patriarh în Alexandria, a acţionat repede, după Mihail Sirianul, hirtonind şaprezeci de episcopi. Imediat Petru a convocat un sinod care l-a depus pe Pavel cel Negru. Teodor din Rhamnis a scris cu graţie din mănăstirea sa că el nu avea nici un interes într-o poziţie înaltă şi a implorat noul corp să nu creeze o schismă, deşi el s-a plâns până la finele vieţii despre purtarea lui Longhin şi a lui Paul care „l-au ridicat şi apoi au renunţat la el.”

Atitudinea lui Iacob a devenit crucială pentru nou corp în Alexandria. Iniţial Iacob a refuzat să recunoască hirotonirea lui Petru, referindu-se la el ca şi la un „nou Gainus.” Iacob a fost sub controlul monahilor care l-au detestat pe Paul cel Negru. Iacob a plecat pentru Alexandria şi aici a căzut sub influenţa altora care l-au urât pe Paul. În acest moment Iacob a susţinut depunerea lui Paul cel Negru. Din câte se spune Mihail Sirianul, Paul a scris lui Iacob pentru a îi cere o audienţă. Paul era superiorul lui Iacob. Lui Iacob i s-a oferit o cerere deosebită în condiţii specifice dar el era numai un episcop, în timp ce Paul era „patriarhul Antiohiei.” Paul a dorit să restaureze unitatea între trupul monofizit. După Ioan al Efesului Paul i-a scris lui Iacob oferindu-i să primească orice rezultat atâta vreme cât „teribila schismă se opreşte.” Viaţa lui Longhin era în joc dar el a reuşit să se întoarcă în Nubia unde nimeni nu îl putea atinge. A fost depus şi excomunicat. Ioan din Efes scrie că „acţiunile au avut loc în ambele părţi în care numai Satan se putea bucura.”