Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea

Ioan al Efesului

În timp ce Iustinian era ocupat cu problema condamnării celor Trei capitole şi cu Sinodul Ecumenic Cinci, munca misionară a monofiziţilor a continuat şi nu numai de Iacob. Ioan al Efesului a fost foarte ocupat. Într-o anumită arie a distrus un templu păgân şi a construit pe cheltuiala comorii imperiale, douăzecişipatru de biserici şi patru mănăstiri. La consacrarea fiecărei noi biserici Ioan din Efes nu a avut nici o nelinişte sufletească despre citirea – pro forma – a unei proclamaţii calcedoniene. Destul de interesant Ioan din Efes a ajuns la o comunitate montanistă în adâncurile Anatoliei. Una dintre Bisericile montaniste conţinea oasele lui Montanus şi Ioan de Efes le-a ars. El raportează că anumiţi „schismatici” au fost atât de perverşi că şi ei s-au aruncat în foc.

Lucrări misionare în Nubia

În ţara Nubia, acum Sudan, a existat o activitate misionară pe cheltuiala comoarei imperiale. În acel moment Nubia era afară din graniţele imperiului. Aici existau două activităţi misionare care se aflau în competiţie, dintre care una a fost sponsorizată de Teodora, care a luat măsuri să fie sigură că misiunea ei are cea mai mare posibilitate de succes. Misiunea Teodorei pusă înaintea celei a lui Iustinian cu un anumit Iulian ca şi cap. Delegaţia lui Iustinian a fost amânată constant de oficiali care se aflau sub influenţa Teodorei. Când în cele din urmă a ajuns la curtea regelui nubian, ei au găsit episcopul monofizit instalat acolo în siguranţă. Regele i-a spus politicos delegaţiei lui Iustinian că el a primit deja dreapta credinţă, mulţumindu-i pentru ea şi lăsând-i liberi. Activităţile misionare au avut loc mai înainte în timpul şi după Sinodul Ecumenic Cinci.

Iustinian şi Sinodul Ecumenic Cinci

Papa Vigiliu dus cu forţa la Constantinopol

Iustinian i-a poruncit papei Vigiliu la Constantinopol pentru ca mai apoi să îl aducă pe papă cu forţa acolo. În vestul latin aceasta a fost considerată într-o intrigă cu monofiziţii. Victor de Tunnuna în Cronică scrie: „Justinianus imperator acephalorum subreptionibus instigatus, Vigilem romanorum episcopum subtiliter compelit, ut ab urbem regiam proepraret et sub specie congregationis eorum qui ab ecclesiae sunt societate divisi, tria capitula condemnaret.” Din câte se pare Vigiliu a ajuns în Constantinopol la finele lui ianuarie 547. El şi patriarhul Menas nu au putut fi de acord şi rezultatul a fost excomunicarea mutuală. Teofan ne spune în Chronographica că unul dintre ultimile acte oficiale ale Teodorei a fost de a îl reconcilia pe papa Vigiliu şi patriarhul Menas în iunie 547. El a murit cu un an mai târziu. Mai înainte de moartea sa papa Vigiliu a semnat condamnarea celor Trei capitole – Judicatum, pe care le-a trimis patriarhului Menas în aprilie 548.

Sinodul Ecumenic Cinci

Iustinian a considerat necesar un sinod ecumenic pentru a sancţiona edictele împotriva lui Origen şi împotriva lui Teodor, Teodoret şi Ibas. Papa Vigiliu a protestat viguros la deschiderea unui sinod şi a refuzat să participe, deşi era prezent în Constantinopol. Sinodul Ecumenic Cinci s-a deschis în mai 553. Actele nu au ajuns până la noi în nici o formă originală. Lucrările sinodului au fost simplificate din moment ce în esenţă a fost convocat pentru a sancţiona edictele deja promovate. Sinodul l-a condamnat pe Origen, a condamnat cele Trei capitole şi a sancţionat formula theopaschită. Sinodul a durat mai puţin de o lună, fiindcă Iustinian a fost extrem de preocupat ca deciziile să fie expediate.

Teologic sinodul şi-a bazat perspectiva pe doctrina lui enipostasis care s-a dezvoltat în secolul şase, în special în gândirea lui Ioan Gramaticianul, Leonţiu al Ierusalimului şi Leonţiu al Bizanţului. În general ar fi o greşeală să limităm munca doctrinară şi cea teologică a primei jumătăţi a secolului al şaselea la un număr restrâns de indivizi. Sinodul de Calcedon a cauzat multă tulburare astfel că soluţiile teologice erau căutate într-o varietate de cercuri. Problema a fost de a reconcilia definiţia de la Calcedon cu teologia Sfântului Chiril – cele două naturi după unire şi unicitatea lui Hristos. Punctul central în doctrina enipostazierii este tocmai că o esenţă – oύσία – nu este fără o persoană, nu este fără un centru de existenţă, nu este fără un ipostas – άνυπόσταστος – şi că Hristos, de o esenţă cu Tatăl şi de o esenţă cu umanitatea, a avut ca centru al existenţei ipostasul divin veşnic care i-a oferit naturii umane posibilitatea de a fi ipostaziat – ένυπόστατος. Şcoala antiohiană de teologie a avut mari greutăţi în a face o distincţie între ipostas şi natură sau esenţă. Doctrina enipostazierii a însemnat că centrul, subiectul naturii umane şi a celei divine a fost Logosul veşnic al Tatălui – Logosul veşnic al Tatălui este cel care experimentează viaţa naturii umane, chiar până în punctul de a experimenta moartea naturii umane. Ideea centrală a fost că Logosul divin şi-a ipostaziat propriul ipostas – τή ίδία ύποστάσει ένυπέστησεν. Aceasta este gândirea care domină gândirea teologică a Sinodului Ecumenic Cinci şi cea care stă în spatele anatemelor ei.

Anatemele Sinodului Ecumenic Cinci

1. 
   Dacă cineva nu v-a mărturisii că natura sau esenţa – ούσία – Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt este una, o putere şi o tărie; dacă cineva nu v-a mărturisii o Treime consubstanţială, o Dumnezeire care trebuie cinstită în trei ipostase – ύποστάσεις – sau persoane – πρόσωπα, să fie anatema. Căci există un singur Dumnezeu Tatăl tuturor lucrurilor şi Domnul Iisus Hristos prin acre sunt toate lucrurile şi Duhul Sfânt în care sunt toate lucrurile.
   
2. 
   Dacă cineva v-a mărturisii că Logosul lui Dumnezeu are două naşteri, una din veşnicie de la Tatăl, fără timp şi trup, cealaltă în aceste zile din urmă, care s-a pogorât din ceruri şi s-a făcut carne din Maria, Theotokos şi pururea fecioara şi care s-a născut din ea să fie anatema.
   
3. 
   Dacă cineva v-a spune că există un Dumnezeu Logosul care a făcut minuni şi un alt Hristos care a suferit sau că Dumnezeu Logosul a fost cu Hristos când a fost născut dintr-o femeie sau că a fost în el ca o persoană în alta şi nu că a fost unul şi acelaşi Domn Iisus Hristos, întrupat şi devenit om şi că suferinţele şi minunile care le-a îndeplinit în carnea Sa voluntar au aparţinut aceleiaşi persoane, să fie anatema.
   
4. 
   Dacă cineva v-a spune că unirea Logosului lui Dumnezeu cu omul nu a fost după har şi energie sau demnitate sau egalitate sau cinste sau autoritate sau relaţie sau efect, putere sau după bunăvoinţa în sensul că Dumnezeu Logosul a fost mulţumit cu un om adică că l-a iubit de dragul său după cum spune nesimţitul de Teodor sau [dacă cineva pretinde că această unire există] în ceea ce priveşte asemănarea numelui, după cum înţele nestorienii, care îl numesc pe Logosul lui Dumnezeu Iisus şi Hristos şi care acordă numele de Hristos sau Fiul, vorbind astfel de două persoane şi desemnând o Persoană şi un Hristos când se referă la cinstea Lui sau la demnitate sau la venerare. Dacă cineva nu v-a încunoştinţa după cum învaţă Sfinţii Părinţi, că unirea lui Dumnezeu Logosul este făcută cu carnea animată de un suflet raţional şi viu că o astfel de unire este sintetică şi ipostatică şi prin urmare că există numai o persoană, adică: Domnul nostru Iisus Hristos şi o Sfântă Treime, să fie anatema. Cuvântul „unire” – τής ένωσεως – are mai multe înţelesuri în timp ce ucenicii lui Apolinarie şi Eutihie au afirmat că aceste naturi sunt confundate inter se şi au afirmat o unire produsă de o amestecare a ambelor. Pe de a parte, ucenici lui Teodor şi Nestorie bucurându-se de diviziunea naturilor au învăţat numai o unire relativă. Între timp, Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, condamnând lipsa de evlavie a lui ereziilor, recunoaşte unirea lui Dumnezeu Logosul cu carnea după sinteză; adică după ipostas. În taina lui Hristos unirea sintezei nu numai că menţine neconfundat naturile şi care permit o separaţie.
   
5. 
   Dacă cineva înţelege expresia „o singură persoană a Domnului nostru Iisus Hristos” în acest sens, că este unitatea mai multor ipostase şi dacă se încearcă să se introducă în taina lui Hristos două ipostase sau două persoane şi dacă după ce sa-u introdus două persoane se vorbeşte de o persoană numai din demnitate, cinste sau venerare, după cum nebuneşte au scris Teodor şi Nestorie; dacă cineva v-a calomnia Sfântul Sinod de la Calcedon, pretinzând că a folosit această expresie [un ipostas] într-un sens lipsit de evlavie şi dacă nu v-a recunoaşte că Logosul lui Dumnezeu este unit cu carnea ipostatic şi că există numai un ipostas şi o persoană şi că Sinodul de la Calcedon a profesat în acest sens o singură persoană a Domnului Iisus Hristos să fie anatema. Căci din moment ce unul din Sfânta Treime a devenit om, adică, Dumnezeu Logosul, Sfânta Treime nu a crescut prin adăugarea unei alte persoane sau ipostas.
   
6. 
   Dacă cineva v-a spune că Maria sfântă, măreaţă şi pururea fecioară este numită Theotokos prin greşeală de limbaj şi nu cu adevărat prin analogie, crezând că un simplu om născut din ea şi că Dumnezeu Logosul nu a fost întrupat din ea, ci că Întruparea lui Dumnezeu a rezultat din faptul că el a unit în sine pe acel om care a fost născut din ea; dacă cineva calomenează Sfântul Sinod de la Calcedon care a afirmat că Fecioara este Theotokos după sesnul neevlavios al lui Teodor sau dacă am numi-o anthropotokos – άνθρωποτόκον – sau Christotokos – Χριστοτόκον, ca şi cum Hristos nu ar fi Dumnezeu şi nu v-a mărturisii că ea este cu adevărat Thetokos fiindcă Dumnezeu Logosul care mai înainte de toate veacurile a fost născut din Tatăl şi în aceste zile din urmă întrupată din ea şi dacă cineva nu v-a mărturisii ca în aceste sens Sfântul Sinod de la Calcedon a mărturisit că ea este Theotokos, să fie anatema.
   
7. 
   Dacă cineva care v-a folosii expresia „în două naturi” nu mărturiseşte că Domnul nostru Iisus Hristos s-a descoperit în divinitate şi în umanitate cu scopul de a indica cu această expresie o diferenţă de naturi din care s-a efectuat o unire inefabilă fără confuzie, o unire în care nici Logosul şi nici natura Logosului nu s-a schimbat în ceea ce este al cărnii, nici cea a cărnii în cea a Logosului, căci toate au rămas ceea ce erau prin natură, din moment ce unirea era ipostatică; dar v-a lua expresia cu privire la taina lui Hristos într-un sens ca să împartă partidele sau ca să recunoască cele două naturi în unul Domn Iisus Hristos, Dumnezeu Logosul a devenit om fără să fie mulţumit a asuma numai într-o manieră teoretică – τή θεωρία μόνη – diferenţa naturilor care o compun, a cărei diferenţiere nu este distrusă de unirea dintre ele, căci unul este compus din două, dar vom folosii numărul [doi] pentru a diviza naturile sau pentru a le face persoane cum se cuvine, acela care nu v-a face acestea să fie anatema.
   
8. 
   Dacă cineva foloseşte expresia „din două naturi” mărturisind că o unire a fost făcută în Dumnezeire şi a umanităţii sau expresia „o natură a devenit carnea lui Dumnezeu Logosul” şi nu v-a înţelege expresiile după cum au învăţat Sfinţii Părinţi, adică: că ,între natura umană şi între cea divină s-a făcut o unire ipostatică, care este reprezentată de Hristos; dar dina ceste expresii vor încerca să introducă o natură sau o esenţă a Dumnezeirii şi a umanităţii în Hristos, acela să fie anatema. Căci învăţând că Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu Logosul a fost unit ipostatic [cu umanitatea] nu voim să spunem că s-a efectuat o confuzie mutuală a naturilor, ci că fie care natură a rămas ceea ce era, înţelegând că Logosul a fost unit cu carnea. Prin urmare există un Hristos, Dumnezeu şi Om, consubstanţial cu Tatăl în Dumnezeire şi consubstanţial cu noi în umanitate. Ei sunt egal condamnaţi şi anatematizaţi de Biserica lui Dumnezeu, cei care împart şi rup taina iconomiei divine a lui Hristos sau care introduc confuzie în această taină.
   
9. 
   Dacă cineva v-a lua expresia, Hristos trebuie mărit în cele două naturi ale Sale, în înţelesul că se doreşte să se introducă două adorări, una în relaţie cu Dumezeu Logosul şi cealaltă aparţinând omului; sau dacă cineva distrugând carnea sau amestecându-le una cu alta divinitatea cu umanitatea, v-a vorbii într-un fel mostruos numai de o singură natură sau esenţă – φύσιν ήγουν ούσίαν – a naturilor unite şi îl v-a cinstii aşa pe Dumnezeu Logosul ca să devină om, cu carnea Sa, după cum Sfânta Biserică ne –a învăţat de la început, să fie anatema.
   
10. 
    Dacă cineva nu v-a mărturisii că Domnul Iisus Hristos care a fost răstignit în carne este adevărat Dumnezeu şi Domn al Măririi şi a Sfintei Treimi, să fie anatema.
    
11. 
    Dacă este cineva care nu-l anatemizează pe Arie, pe Eunomie, pe Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe Eutihie şi pe Origen, precum şi scrierile lor nelegiuite, precum şi pe toţi ceilalţi eretici deja condamnaţi şi anatemizaţi de către Sfânta Biserică Catolică şi Apostolică, şi de mai înainte numitele patru Sfinte Sinoade şi [dacă cineva nu îi anatemizează de asemenea] pe toţi aceia care i-au susţinut şi îi susţin sau pe cei care în nelegiuirea lor continuă în a-şi susţine părerea neschimbată ca şi a acelor eretici deja menţionaţi: să fie anatema.
    
12. 
    Dacă va lua cineva apărarea nelegiuitului Teodor de Mopsuestia, care a spus că Cuvântul lui Dumnezeu este o persoană, iar persoana lui Hristos este alta, ofensat de suferinţa sufletului şi de dorinţele trupului şi care s-a pus încetul cu încetul deoparte, ridicat deasupra a ceea ce este inferior, şi a devenit tot mai bun prin perseverarea în fapte bune şi trăind o viaţă ireproşabilă, ca om obişnuit a fost botezat în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi a obţinut prin acest botez harul Sfântului Duh, şi a devenit vrednic de Filiaţie, şi să primească închinarea adresată Persoanei lui Dumnezeu Cuvântul (la fel cum cineva se închină înaintea imaginii care reprezintă un împărat) şi că după înviere a devenit imuabil în gândire şi cu totul lipsit de păcat. Şi, iarăşi, acelaşi nelegiuit Teodor a mai spus că uniunea dintre Dumnezeu Cuvântul cu Hristos este ca şi aceea care, potrivit cu doctrina Apostolilor, există între un bărbat şi soţia lui, „Cei doi vor fi un singur trup.” Acelaşi [Teodor] a îndrăznit, printre nenumărate alte hule, să spună că după învierea Sa, când Domnul a suflat peste ucenicii Săi, spunând „Luaţi Duh Sfânt,” El nu le-a dat cu adevărat Duh Sfânt, ci a suflat peste ei ca un semn. În aceeaşi ordine de idei a spus că manifestarea credinţei făcută de Toma atunci când, după înviere, a atins mâinile şi coasta Domnului, spunând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” nu a constituit o referire la Hristos, ci faptul că Toma, plin de uimire faţă de minunea învierii, I-a mulţumit prin aceste cuvinte lui Dumnezeu care l-a înviat pe Hristos. Ba mai mult (ceea ce este şi mai scandalos) acelaşi Teodor în Comentariul său asupra Faptelor Apostolilor Îl compară pe Hristos cu Platon, Manichaeus, Epicur şi Marcion, şi spune că în acelaşi fel în care toţi aceştia şi-au găsit propria lor doctrină, şi şi-au atribuit numele ucenicilor lor, care au fost numiţi platonişti, manicheeni, epicurieni şi marcioniţi, exact la fel şi Hristos, după ce şi-a definit doctrina, le-a dat numele de creştini ucenicilor Săi. Deci dacă se va găsi cineva să ia apărarea acestui prea-nelegiuit Teodor şi spurcatelor sale scrieri, în care el varsă hulele mai sus înşirate, şi atâţia alţii fără număr împotriva Măreţului nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, iar dacă se va găsi cineva să nu-l anatemizeze pe el sau scrierile lui nelegiuite, precum şi toţi cei care îl ocrotesc sau îi iau partea, sau care declară despre exegeza sa că este ortodoxă, sau care scriu în favoarea lui şi a lucrării sale nelegiuite, sau cei care împărtăşesc aceleaşi păreri, sau cei care le-au împărtăşit şi persistă până la capăt în această rătăcire: să fie anatema.
    
13. 
    Dacă va fi cineva care să ia apărarea scrierilor lui Teodoret, care a scris împotriva dreptei credinţe şi împotriva întâiului sfânt Sinod de la Efes şi împotriva sfântului Chiril şi a celor XII anateme ale sale, şi [ia apărarea] la cele pe care le-a scris el în apărarea nelegiuitului Teodor şi Nestorie, şi a altora de aceeaşi credinţă cu înainte-numitul Teodor şi Nestorie, dacă este cineva care să-i accepte pe ei sau nelegiuirea lor, sau care va da numele de nelegiuit învăţaţilor Bisericii care propovăduiesc unitatea hipostatică a lui Dumnezeu Cuvântul; iar dacă cineva nu anatemizează aceste scrieri nelegiuite şi pe cei care au avut sau au asemenea convingeri, şi pe toţi cei care au scris împotriva dreptei credinţe sau împotriva Sf. Chiril şi a celor XII Capitole ale sale, şi care mor în nelegiuirea lor: să fie anatema.
    
14. 
    Dacă va lua cineva partea acelei epistole despre care se spune că ar fi scris-o Ibas către Maris Persanul, în care el neagă faptul că Dumnezeu Cuvântul S-a încarnat în Maria, Sfânta maică a lui Dumnezeu şi pururea fecioară, şi a devenit om, ci spune că din ea s-a născut un om firesc, care a învăţat la Templu, ca şi când Cuvântul lui Dumnezeu ar fi fost o Persoană, iar omul o alta; în această epistolă el îl prezintă pe Sf. Chiril ca eretic, atunci când el propovăduieşte adevărata credinţă a creştinilor, şi îl acuză că ar fi scris asemenea lucruri spurcatului Apolinarie. Mai mult, el mustră Primul Sfânt Conciliu de la Efes, spunând că l-a condamnat pe Nestorie fără discernere şi fără cercetare. Epistola nelegiuită despre care vorbim numeşte cele XII. Capitole ale lui Chiril, binecuvântată-i fie pomenirea, ca fiind nelegiuite şi potrivnice dreptei credinţe şi ia apărarea lui Teodor şi Nestorie şi învăţăturilor şi scrierilor lor nelegiuite. Dacă va fi cineva care să ia apărarea mai-înainte menţionatei epistole şi nu o va blestema, pe ea şi pe cei care o susţin şi spune că e dreaptă, în întregime sau în parte, sau dacă se va găsi cineva care să-i apere pe cei care au scris sau vor scrie în apărarea ei, sau în apărarea nelegiuirilor pe care le conţine, precum şi cei care se vor găsi să o apere pe ea sau nelegiuirile pe care le conţine în Numele Sfinţilor Părinţi sau al Sfântului Sinod de la Calcedon şi va rămâne în această ruşine până la capăt: să fie anatema.
    

Anatematismele împotriva lui Origen şi a origenismului

 

I.

 

Dacă va susţine cineva fabulaţia despre preexistenţa sufletelor, şi va susţine şi monstruoasa restaurare ce derivă din aceasta: să fie anatema.

 

II.

 

Dacă va spune cineva că creaţia tuturor lucrurilor necesită doar înţelepciune (nous) şi nu trup şi este în întregime imaterială, neavând nici număr şi nici nume, astfel încât există unitate între toate prin aceeaşi substanţă, putere şi energie, iar prin unirea lor cu Dumnezeu Cuvântul şi cunoaşterea lor [a Acestuia]; însă prin faptul că acestea nu au mai dorit a fi sub privirea lui Dumnezeu, s-au dedat la fapte rele, fiecare urmându-şi propriile porniri, şi că au luat un trup mai mult sau mai puţin spiritual, şi au primit nume, căci între Puterile cereşti este o deosebire de nume după cum este şi o deosebire de formă; iar apoi unii au devenit Heruvimi, alţii Serafimi, alţii Domnii, alţii Puteri, alţii Cârmuiri, alţii Tronuri, alţii Îngeri, şi oricât de multe alte ordine cereşti ar mai fi: să fie anatema.

 

III.

 

Dacă va fi cineva care să spună că soarele, luna şi stelele sunt făpturi raţionale, şi că acestea au luat această formă pentru că s-au întors cu faţa spre rău: să fie anatema.

 

IV.

 

Dacă va spune cineva că făpturile raţionale în care s-a răcit dragostea dumnezeiască au fost pitite în trupuri întinate precum ale noastre, şi au fost numite oameni, în timp ce cei care au atins cel mai de jos grad de răutate au luat trup rece şi obscur şi au devenit demoni şi duhuri rele: să fie anatema.

 

V.

 

Dacă va fi cineva care să spună că o condiţie psihică se trage dintr-o stare angelică sau arhanghelică, şi mai mult chiar, că o condiţie umană sau demonică este rezultatul unei condiţii psihice, şi că din starea de om, aceştia pot redeveni îngeri sau demoni, şi că fiecare dintre ordinele virtuţilor cereşti este fie formată în întregime din cei de jos, fie din cei de sus, sau atât din cei de sus cât şi din cei de jos: să fie anatema.

 

VI.

 

Dacă va spune cineva că există două feluri de demoni, din care una cuprinde sufletele oamenilor, iar cealaltă duhurile superioare care au căzut în această stare, şi că dintre toate făpturile raţionale nu există decât un singur suflet care a rămas neschimbat în dragostea şi contemplarea de Dumnezeu, şi că acel duh a devenit Hristos şi regele tuturor făpturilor raţionale, şi că el a creat (1) toate trupurile care există în ceruri, pe pământ şi între cer şi pământ; şi că lumea care conţine în sine elemente care sunt mai vechi decât ea însăşi, şi care există prin ele însele, spre exemplu: uscăciunea, umezeala, căldura şi frigul, iar imaginea (idean) după care [lumea] a fost formată, a fost dintru început astfel, şi că Trinitatea prea-sfântă şi consubstanţială nu a creat lumea, ci ea a fost creată de înţelepciunea creatoare care este mai dinainte de lume, şi care îi transmite acesteia fiinţa ei: să fie anatema.

 

VII.

 

Dacă va spune cineva că Hristos, despre care se spune că s-a arătat în forma lui Dumnezeu, şi că a fost unit înainte de veacuri cu Dumnezeu Cuvântul, şi s-a smerit în aceste zile din urmă pentru omenire, (potrivit exprimării lor) i-a fost milă de feluritele căderi care s-au arătat în duhurile unite în aceeaşi unitate (din care şi el face parte) şi că pentru a-i mântui el a trecut prin felurite clase, a îmbrăcat felurite trupuri şi a avut felurite nume, a devenit totul pentru toţi, Înger între Îngeri, Putere între Puteri, s-a îmbrăcat pe sine în feluritele clase ale făpturilor raţionale, într-o formă potrivită fiecărei clase în parte, iar în cele din urmă s-a făcut carne şi sânge precum ale noastre şi a devenit om pentru oameni; [dacă este cineva care va spune toate acestea] şi nu mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul s-a smerit şi a devenit om: să fie anatema.

 

VIII.

 

Dacă va fi cineva care nu va recunoaşte că Dumnezeu Cuvântul, de-o substanţă cu Tatăl şi Sfântul Duh, şi care s-a făcut trup şi a devenit om, parte a Trinităţii, că [Acesta] este Hristos în toate sensurile cuvântului, însă [va spune] că el este astfel doar într-un sens impropriu, şi din cauza acestei coborâri, cum o numesc ei, din înţelepciune; dacă va spune cineva că această înţelepciune unită cu Dumnezeu Cuvântul, este Hristos în adevăratul înţeles al cuvântului, în timp ce Logos-ul este numit Hristos doar din cauza acestei uniri cu înţelepciunea, şi invers, că înţelepciunea este numită Dumnezeu doar din cauza Logos-ului: să fie anatema.

 

IX.

 

Dacă va fi cineva care să spună că nu Logosul Divin s-a făcut om prin întruparea într-un trup viu cu un yukh logikh  şi noera, că a coborât în locurile de jos, iar apoi s-a ridicat la ceruri, ci va spune că Nous-ul a făcut aceasta, acel Nous despre care ei spun (într-un fel nelegiuit) că este cel numit pe drept Hristos, şi că a devenit astfel prin înţelepciunea Monad-ului: să fie anatema.

 

X.

 

Dacă va spune cineva că după înviere trupul Domnului era imaterial, având forma unei sfere şi că astfel vor fi toate trupurile după înviere; şi că după ce Domnul însuşi s-a lepădat de adevăratul său trup şi după ceilalţi care vor învia îşi vor fi lepădat trupurile, natura trupurilor lor va fi anihilată: să fie anatema.

 

XI.

 

Dacă va spune cineva că judecata viitoare semnifică distrugerea trupului şi că sfârşitul tuturor lucrurilor va fi un yusis imaterial, şi că după aceea nu va mai exista materie ci doar un nous spiritual: să fie anatema.

 

XII.

 

Dacă va spune cineva că Puterile cereşti şi toţi oamenii şi Diavolul şi duhurile rele sunt unite cu Cuvântul lui Dumnezeu în toate privinţele, la fel ca şi Nous-ul care este numit de ei Hristos şi care are forma de Dumnezeu, şi care s-a smerit pe sine după cum spun ei; iar [dacă va spune cineva] că Împărăţia lui Hristos va avea sfârşit: să fie anatema.

 

XIII.

 

Dacă va spune cineva că Hristos [de exemplu, Nous-ul] nu este în nici un sens diferit de alte făpturi raţionale, nici substanţial şi nici prin înţelepciune sau prin puterea şi dominarea sa asupra tuturor lucrurilor ci că totul va fi aşezat sub mâna dreaptă a lui Dumnezeu, ca şi cel care este numit de ei Hristos [Nous-ul], după cum şi ei erau în pre-existenţa tuturor lucrurilor: să fie anatema.

 

XIV.

 

Dacă va spune cineva că toate făpturile raţionale vor fi într-o bună zi unite într-o singură făptură, atunci când ipostasele cât şi numerele şi trupurile vor fi dispărut, şi că cunoştinţa lumii ce va să vie va atrage după sine distrugerea lumilor, şi lepădarea trupurilor cât şi desfiinţarea [tuturor] numelor, şi că va fi în sfârşit o identitate a gnosis şi a ipostaselor; mai mult, faptul că în această pretinsă apocatastasis, duhurile vor continua doar să existe, după cum o făceau în pre-existenţă: să fie anatema.

 

XV.

 

Dacă va spune cineva că viaţa duhurilor va fi asemenea vieţii care era la început când duhurile nu ajunseseră la cădere, astfel că sfârşitul şi începutul vor fi identice şi sfârşitul va fi adevărata măsură a începutului: să fie anatema.