Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea

Definiţia Credinţei

„Sfântul, marele şi ecumenicul sinod care prin harul lui Dumnezeu şi voinţa Împăraţilor iubitori de Hristos, Consatntin şi Irina, maica sa a fost adunat pentru a doua oară la Nicea, metropola ilustră din Bitina, în Sfânta Biserică a lui Dumnezeu care se numeşte Sofia, urmând tradiţiei sfintei Biserici, a definiţiei cele ce urmează:

„Hristos Domnul, care a vărsat peste noi lumina cunoştinţei Sale de Sine şi ne-a mântuit de întunericul nebuniei idolatre, expunându-şi pentru Sine Sfânta Biserică Catolică fără pată sau defect, a promis că o v-a păstra aşa şi şi-a dat cuvântul său ucenicilor lui când a spus: „iată sunt cu voi până la sfârşitul zilelor, promisiune pe care a făcut-o nu numai lor, ci şi nouă care credem în numele Lui prin cuvântul lor. Unii, care nu au considerat acest dar şi care au devenit slabi prin ispita vrăşmaşului, au căzut de la drepata credinţă. Căci, retrăgându-se de la tradiţile Bisericii catolice, au greşit de la adevăr şi după cum spune proverbul „soţii s-au îndepărtat în propria lor goană şi şi-au adunat în mâinile lor nimicnicie din cauza anumitor preoţi, numai cu numele care au îndrăznit să vorbească în numele lui Dumnezeu al monumentelor sacre, despre care Dumnezeu vorbeşte prin profetul, „mulţi pastori au stricat via Mea, mi-au stricat partea Mea.”

„Urmând acestor oameni profani, purtaţi de simţurile lor carnale, ei au calomniat Biserica lui Hristos Dumnezeu pe care a expus-o şi au eşuat să distingă între fals şi profan, stilizând icoanele Domnului şi a sfinţilor prin aceleaşi nume ca şi statuile idolilor diabolici. Vrând care lucruri, Domnul Dumnezeu – fără să voiască să strice asemenea oameni de o asemenea plagă – din buna sa plăcere îi chmeamă înapoi, şeful preoţilor, din toate colţurile, mutaţi de un zel divin şi conduşi de voinţa părinţilor noştri, Constantin şi Irina, astfel că tradiţia Bisericii catolice să îşi poată primii stabilitate prin decretul nostru comun. Prin urmare, cu toată diligenţa, efectuând o examinare şi o analiză deplină şi urmând curentul adevărului, nu diminuăm nimic, nu adăugăm nimic dar păstrăm neschimbate toate lucrurile care aparţin Bisericii Catolice şi urmând Sinoadelor Ecumenice Şase, în special cel care s-a întâlnit în ilustra metropolă din Nicea, la fel ca şi cel care a fost adunat în de Dumnezeu păzitul oraş imperial” [urmează creazul niceo-constantinopolitan].

„Detestăm şi anatematizăm pe Arie şi toţi părtaşi opinilor lui absurde. La fel pe Macedonie şi toţi cei care, urmându-i sunt numite „plăgile Duhului” (pnevmatomahi). Mărturisim că Doamna noastră, Sfânta Maria este Theotokos fiindcă ea a fost Maica după carne a unei persoane din Sfânta Treime, adică, Hristos Dumnezeu, după cum a definit deja Sindoul de la Efes când a izgonit din Biserică pe Nestorie cu colegii lui fiindcă învăţau că în Hristos erau două persoane. Cu Părinţii acestui sinod mărturisim că El a fost întrupat din curata Theotokos şi Pururea Fecioara Maria care a avut două naturi, recunoscundu-l ca om şi Dumnezeu desăvârşit, după cum a promovat Sinodul de la Calcedon, scoţând din Ariumul divin – αύλής – ca blasfemiatori, pe Eutihie şi Dioscor şi punând în aceiaşi categorie pe Sever, Petru şi un al număr, pe care i-a blasfemiat în diferite feluri. Mai mult, odată cu acestea anatematizăm fabulele lui Origen, Evagrie şi Didim în conformitate cu Sindoul Şase ţinut la Constantinopol. Afirmăm că în Hristos există două voinţe şi operaţii după realitatea fiecărei naturi, după cum a susţinut şi învăţat Sindoul Ecumenic Şase ţinut la Constantinopol excomunicându-i pe Serghei, Honoriu, Cir, Pyrrhus, Macarie şi cei care sunt de acord cu ei şi toţi cei care nu voiesc să se supună.”

„Pentru a face mărturisirea noastră scurtă, păstrăm neschimbate toate tradiţile ecclesiale înmânate nouă, în scris sau verbal, dintre care una este facerea reprezentpărilor pictoriale, care este de acord cu istoria predicii Evanghelilor, o tradiţie folosită în mai multe sensuri dar în specila în acesta, ca să fie definit că Întruparea Logosului nu este arătată ca fiind numai o simplă imaginaţie ci fiind reală, căci acestea au indicaţii mutuale şi fără îndoială semnificaţii mutuale.”

Noi, prin urmare, urmând, calea împărătească şi autoritatea inspirată divin a Sfinţilor Părinţi şi a tradiţilor Bisericii – căci după cum ştim Duhul Sfânt locuieşte în ea – definim cu toată certitudinea şi acurateţea că la fel cum chipul preţios şi dătător de viaţă al crucii, la fel şi sfintele icoane, în pictură şi în mozaic la fel de bine ca şi din alte materiale, trebuie puse în bisericile lui Dumnezeu, pe unelte sacre, pe veşminte, în picturi în case şi pe alături, adică, icoana Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, Maica nenuntită, Theotokos, a sfinţilor arhangheli, a tuturor sfinţilor şi a tuturor celor evlavioşi. Căci cu atât cât ei sunt văzuţi în reprezentările iconografice, la fel de mult sunt ridicaţi oamenii la cinstirea prototipului lor şi la tânjirea după ele. Lor ar trebui să li se ofere salutare şi cinstire – άσπασμόν καί τιπηκήν προσκύνησιν – nu ca o venerare adevărată a credinţei – λατρείαν – care îi aparţine numai naturii divine. Acestora, la fel ca şi figurii preţioasei cruci şi sfintelor Evanghelii şi a altor obiecte, tămâie şi lumânări pot fi oferit după un obicei antic evlavios. Căci cinstea care se acordă icoanei trece la ceea ce este reprezentat de icoană. Căci astfel, sunt întărite învăţăturile sfinţilor părinţi, adică tradiţia Bisericii Ortodoxe care a primit evanghelia de la un capăt al pământului la celălalt. Astfel îi urmăm lui Pavel, care a vorbit în Hristos şi toată compania apostolică divină şi sfinţii părinţi, ţinând tradiţile pe care le-am primit. Astfel cântăm profetic imnele tiumfătoare ale Bisericii, „bucurăte fiică a Sionului; strigă cu mare glas Fiică a Ierusalimului. Bucuraţi-vă şi fi-ţi veseli cu toate inimile voastre. Domnul a luat de la voi opresiunea adeversarilor voştii. Suntem mântuiţi din mâinile duşmanilor voştri. Domnul este rege în mijlocul vostru. Nu ve-ţi mai vedea rău şi pacea va fi peste voi veşnic.”

„Aceia, prin urmare, care îndrăznesc să gândească şi să înveţe altfel sau la fel ca ereticii netrebnici pentru a necinstii tradiţile Bisericii şi de a inventa o noutate sau de a respinge unele lucruri pe care Biserica le-a primit – evanghelia, crucea sau o reprezentaţie iconografică sau sfintele moaşte ale unui martir – sau cu răutate sau cu ascuţime crează ceva subversiv vrednicilor tradiţii ale Bisericii catolice sau întorc la folosinţe obişnuite obiectele venerabilelor mănăstiri, dacă ei, fie episcopi sau clerici, fac acestea proclamăm să fie depuşi; dacă sunt laici sau monahi, să fie excomunicaţi.”

Scrisoarea Sindoului către Irina şi Constantin VI

Scrisoarea de la Sinodul Ecumenic Şase către Irina şi Constantin VI conţine o explicaţie a definiţiei.

„... [dacă am decretat] că aceste icoane trebuie venerate – προσκυνείν – adică, lor trebuie să li se aducă salutări. Motivul pentru folosirea cuvântului are o semnificaţie îndoită. Căci κυνείν în greaca antică semnifică „a saluta” cât şi a „săruta.” Propoziţia προς îi oferă o ideadiţională de dorinţă puternică faţă de obiect; ca de exmplu, avem φέρω şi προσφέρω, κυρω şi προσκυρώ şi la fel mai avem κυνέω şi προσκυνεί şi ceea ce el venerează el iubeşte, la fel ca obiceiul zilnic, pe care îl avem faţă de cei care îi iubim, poartă mărturie şi în el ambele idei sunt ilustrate când doi prieteni se întâlnesc. Cuvântul nu este folosit numai de noi ci merge înapoi la Sfintele Scripturi ale anticilor. Este scris în istorile Regilor, „şi David s-a ridicat şi a căzut pe faţa sa de trei ori şi l-a cinstit – προσκυνήσε pe Ionatan de trei ori şi l-a sărutat.” (1 Regi 20; 41). Ce spune Domnul în Evanghelie cu privire la farisei? Ei iubesc camerele cele mai de sus la sărbători şi la adunări – άσπασμούς – în pieţe.” Este evident că prin “salutare” el voieşte să spună reverenţă – προσκύνησιν – căci farisei fiind cu opinii destul de înalte despre ei şi crezând că sunt drepţi erau gata să fie veneraţi de către toată lumea, nu numai să fie sărutaţi. Căci primirea unor astfel de salutări aducea prea mult a smerenie şi aceasta nu era pe placul fariseilor. Mai avem exemplul Sfântului Pavel, după cum relatează Luca în Faptele Apostolilor: “când am venit la Ierusalim, fraţii ne-au primit cu bucurie şi în ziua următoare Paul a mers cu noi la Iacob şi toţi prezbiterii erau prezenţi. Când i-a salutat – άσπασάμενος –, el a declarat ce lucruri a făcut Dumnezeu între neamuri prin slujirea lui” (Fapte 21, 17-19). Prin salutare menţionată aici, apostolul a intenţionat să aducă cinste şi onoare – τιμητικήν προσκύνησιν – pe care ne-o arărăm unul altuia şi de care vorbeşte când spune cu privire la Iacob că „el cinstea” – προσεκύνησεν – vârful cârjei sale (Evrei 11, 21). Cu aceste exemple suntem de acord cu ceea ce spune teologul: „cinstiţi Betleemul şi veneraţi προσκυνήσον – ieslea.”

“Acum cine cu o înţelegere sinceră şi dreaptă a Sfintelor Scripturi a presupus că aceste exemple pe care le-am citat vorbesc de venerarea în Duh – τής έν πνεύματι λατρείας? [În mod sigur nimeni nu s-a gândit aşa] cu excepţia probabil a anumitor persoane lipsite de înţeles şi ignorante de cunoaşterea Scripturilor şi a învăţăturilor Părinţilor. În mod singur Iacob nu a venerat – έλάτρευσεν – vârful cârjii sale. În mod sigur Grigorie Teologul nu ne-a obligat să venerăm – λατρεύειν – ieslea? În nici un caz. Din nou, când oferim salutări Crucii dătătoare de viaţă, păcătuim: “cinstim – προςσκυνώμεν – crucea Ta, o Doamne şi cinstim – προσκυνώμεν – suliţa care a deschis coasta bunătăţii Tale dătătoare de viaţă. Aceasta este un salut şi este numită şi caracterul ei este evidenţiat de atingerile noastre cu limba. Credem că cuvântul προσκύνησις se găseşte frecvent în Sfintele Scripturi şi în scrierile sfinţilor părinţi pentru venerare în Duh – έπί της έν πνεύματι λατρείας, din moment ce fiind un cuvânt cu mai multe semnificaţii, ar putea fi folosit un fel de cinstire care este un fel de slujbă. Mai există veneraţie de cinste, iubire şi frică. În acest sens venerăm maiestatea voastră nobilă şi măreaţă… Prin urmare fiindcă acest termen are mai multe semnificaţii, Sfintele Scripturi ne învaţă “să cinsteşti pe Domnul Dumnezeul Tău şi numai pe El să îl cinsteşti,” spunându-se simplu că veneraţia se cuvine numai lui Dumnezeu, dar nu adaugă că cuvântul “numai”, pentru veneraţie, fiind un cuvânt cu un sens larg, este un termen ambigu; dar nu se spune “să cinsteşti λατρεύσεις – numai pe El, căci numai Dumnezeu trebuie adorat – latria.”

“Lucrurile care au fost decretate, fiind susţinute astfel, sunt dincolo de orice întrebare acceptabile şi bineplăcute în faţa lui Dumnezeu ca icoanele Domnului Iisus Hristos ca om şi cele ale curatei Theotokos, Pururea Fecioara Maria şi a îngerilor şi a tuturor sfinţilor trebuie venerate şi salutate. Dacă cineva nu crede aşa, dar începe să dezbată problema şi este afectat cu privire la venerarea sfintelor icoane, la fel ca sfântul nostru sinod ecumenic, întărit de lucrarea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu şi de tradiţile părinţilor Bisericii, să fie anatematizaţi. Acum anatema nu este nimic altceva decât o separaţie completă de Dumnezeu. Căci dacă sunt răzmeriţe şi nu vor accepta cu ascultare ceea ce a fost decretat, ci se vor ridica împotriva imbecilităţii şi îşi vor injura în duhurile lor lupta împotriva lui Hristos, făcându-le plăcere faţă de insultele oferite Bisericii, ei se arată ca unii care ridică un război nebunesc evalaviei şi trebuie priviţi ca fiind în aceiaşi categorie cu ereticii timpurilor vechi şi însoţitori şi fraţi lor în dezmăţ.”