Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea

Rolul papei Honoriu în ridicarea monotelismului

Replica papei Honoriu este păstrată în traducerea greacă la Sindoul Ecumenic Şase, al Treilea Sinod al Constantinopolului în 681 (Mansi 11, 537-544). Honoriu a susţinut decizia de a se abţine de la discuţii cu privire la subiect – el a considerat că aceasta era munca gramaticenilor, nu a teologilor. El a preferat să se centreze pe un Hristos care „operează” în naturile lui divină şi umană. Citând sindoul de la Calcedon că cele două naturi sunt inconfundabil şi neconfuz unite, Honoriu a văzut în această unitate existenţa unei singure voinţe în Hristos. Cea mai bună apărare din partea apărătorilor doctrinei romane a infailibilităţii papale este că scrisosarea lui către Serghei nu era nimic mai mult decât o scrisoare privată, o scrisoare în care el şi patriarhul Serghei încercau să ajungă la o formulă acceptabilă şi ortodoxă, o scrisoare care nu putea fi construită ca venind sub categoria definiţilor de credinţă papele publice. Patriarhul Serghei i-a scris papei Honoriu dar răspunsul lui Honoriu nu mai există.

„Problema lui Honoriu” a fost dezbăzută pe larg. El a fost subiectul criticismului în propirul său timp. Trebuie menţionat că Sfântul Maxim Mărturisitorul a susţinut că răspunsul său la patriarhul Pyrrhus că Honoriu s-a restrâns la cadrele problemei după cum a fost propusă de el (Patrologia Graeca, 91, 329). Au mai avut loc alte dezvoltări, care au complicat „problema lui Honoriu.” În 649 Sindoul de la lateran convocat sub papa Martin I a condamnat monotelistismul şi canonul al optâsprezecelea numindu-l pe papa Serghie eretic. Sindoul Ecumenic Şase (681) îl menţionează pe Honoriu de câteva ori şi două din scrisorile lui către patriarhul Serghei au fost citite în sesiunile a doisprezecea şi a treisprezecea. Sesiunile de mai apoi au condamnat monoteliţii şi i-au „excomunicat” din Biserică, o condamnare şi o expulzare care îl implica pe Honoriu (Mansi 11, 556). Sesiunile de mai apoi îl citează pe Honoriu între eretici (Mansi 11, 636, 656, 665). Aceste condamnări, trebuie menţionat, definesc precis vina lui Honoriu – ei îi urmau lui Serghie şi Chir. Acetele sindoului au fost trimise papei Agato pentru confirmare. Agato a murit şi un nou papă, Leon II a evaluat actele şi i-a scris împăratului Constantin IV ca să aprobe actele. Leon II l-a condamnat pe Honoriu în această scrisoare: [Honorius] qui hanc apsotololicam ecclesiam non apostolice traditionis doctrina lustravit sed profana traditione immaculatam fidem dari permittdendo conatus est (Patrologia latina 96, 408).

Deşi patriarhul Chir putea pretinde că formula lui a adus mulţi dintre monofiziţi, „disensioniştii” la credinţa de la Calcedon, în Alexandria lucrurile nu erau bune. Chir a devenit cunoscut pentru cruzimea lui faţă de oponenţii lui. Sursele descriu domnia lui ca una a terorii – el este acuzat de sechestrarea şi măcelărirea oponenţilor lui fără nici un proces. El a reuşit să insereze ură în mase şi în oponenţii lui şi această ură a fost transformată într-o ură faţă de imperiu.

Cuceririle islamice

Epuizat din cauza războiului împotriva Persiei, Împăratul Heraclie a pimit veşti proaste în 634. Avansarea arabă în Palestina şi Siria a adevenit o ameninţare serioasă. Strategia arabă nu a mai fost cea a atacurilor sporadice. Sub entuziasmul şi vitalitatea noilor lideri islamici, cucerirea militară a teritoriului a început prin atacuri sistematice. O forţă arabă a avansat de-a lungul coastei Palestinei. O alta s-a mutat la nord de Marea Galileii şi s-a oprit numai la o fortificaţie romană la râul Yarmuk. Simultan, forţele arabe de sub Khalid, care luprau în Irac, s-au mutat repede dincolo de deşert şi au apărut în faţa zidurilor Damascului. Forţele islamice arabe au învăţat că armata bizantină nu a făcut nici o încercare de a îi tăia pe arabi, că o forţă bizantină era în mişcare la nord pentru a îi tăia drumul forţelor arabe de-a lungul coastei palestiniene. Khalid s-a mutat pentru a întări aramata arabă deja în poziţie. În vara lui 634 bizantinii s-au confruntat cu două forţe arabe între Gaza şi Ierusalim. Forţa bizantină a fost distrusă. Sub inspiraţia patriarhului Sofornie al Ierusalimului ei au fost forţaţi să se predea. Patriarhul Sofornie a refuzat să facă orice înţelegere cu excepţia cea a califului Omar. Omar s-a plecat dorinţelor lui Sofornie şi a părăsit Medina pentru a se întâlnii cu patriarhul Sofronie. Teofan ne relatează că atunci când patriarhul Sofronie l-a văzut pe Califul Omar în Biserica Sfântului Mormânt, el a exclamat: „iată abdominaţia dezolării de care vorbeşte profetul Daniel, stă în locul cel Sfânt.” Între timp, imperiul persan a fost cucerit, Mesopotamia a fost luată (639-640) şi Armenia subjugată (640). Arabii au început cucerirea lor a Egiptului.

Tragedia impreciziei limbajului la Sinodul de la Calcedon a rezultat în ridicarea monofizitismului. Dorinţa de a restaura unitatea Bisericii i-a dus pe monofiziţi la monotelism. Cel mai semnificativ oponent al monotelismului a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Capitolul patru

Leonţiu al Bizanţului

Viaţa

Leonţiu al Bizanţului, născut probabil în Constantinopol în anul 500 a murit probabil în Constantinopol în 543. În aproximativ 520 Leonţiu a intrat în mănăstirea Noua Lavră [Laura] în Palestina cu părintele lui duhovnicesc, Nonnus, care a fost un ucenic al monahului origenist Evagrie Ponticul (mort în 399). În 531 Leonţiu a venit înapoi la Constantinopol şi aparent a rămas aici până în 536. În timp ce era în Constantinopol, Leonţiu a apărat Sindoul de la Calcedon împotriva monofiziţilor. A devenit unul dintre liderii partidului origenist pro-calcedonian, condus după 537 de prietenul său Teodor Askidas. Aparent Leonţiu a venit înapoi în Palestina în 537 unde a apărat origenismul împotriva atacurilor ortodocşilor. Când această controversă a fost adusă în faţa împăratului, Leonţiu s-a întors înapoi la Constantinopol în 540. Procalcedonienii origenişti au fost înfrânţi şi în 543 împăratul Iustinian a condamnat origenismul. La puţin timp după moartea sa în 543, lucarea lui Leonţiu împotriva lui Teodor de Mopsuestia a devenit un catalist în mişcarea care a dus la condamnarea celor Trei capitole la Sindoul Ecumenic Cinci în Constantinopol în 553.

Controversatul corpus „Leonţiu”

Un număr de importante compoziţii polemice şi dogmatice sub numele lui Leonţiu de fost păstrat în mai multe manuscrise. Nu este în nici un caz simplu şi uşor să stabilim cine a fost acest Leonţiu, a cărui nume este ataşat la toate aceste manuscrise. Scriitorii din secolele al şaselea nu îl menţionează pe Leonţiu al Bizanţului deloc – nici istoricii şi nici teologii. Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) nu spune nimic despre el. În secolul şase patriarhul Sofronie al Ierusalimului îl menţionează pe Leonţiu într-o listă (560-638) de bărbaţi şi părinţi care „învaţă cu evlavie despre Hristos.” Atanasie al Sinaiului [Atansiue Sinaita, mort în 700], stareţul celebrei mănăstiri Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai şi un puternic susţinător al ortodoxiei împotriva tuturor formelor de erezie, citează mai multe pasaje din lucrări atribuite lui Leonţiu. În aceste citate nu există nici o menţiune a Sindoului Ecumenic Şase în 553, nici o menţiune a condamnărrii celor Trei capitole şi nici o menţiune a cenzurii origeniştilor. Există totuşi o apărare persistentă a Sindoului de la Calcedon şi ardoarea obiecţilor faţă de monofiziţi şi nestorieni.

„Al bizanţului” s-ar putea referii la locul său de naştere dar şi la locul activităţii sale originale – Bizanţ a fost numele Constantinopolului. Într-o lucrare atribuită tradiţional lui Leonţiu dar care nu este a sa, De sectis (probabil lucrarea lui Teodor Raithu) găsim sub numele compoziţiei că „Leonţiu” este numit un „scolastic bizantin”, adică un avocat, deşi acest titlu este folosit figurativ pentru a însemna un om educat în general.

Sărăcia informaţiei biografice i-a făcut pe istoricii mai recenţi să îl găsească pe Leonţiu scriitorul între alţii numiţi Leonţiu, alţii care au fost binecunoscuţi în secolul al şaselea. Majoritatea acestor încercări nu au produs rezultate conclusive. Posibile referinţe la persoana lui Leonţiu includ în propriul lui comentariu care i-a influenţat pe „nestorieni” (a se vedea Patrologia Greaca 86, 1357-1360), Scrisoarea lui Toma a lui Inochentie de Mronia, editată de E. Schwartz în Acta conciliorum oecumenicorum, volumul IV, 2, (Berlin, 1914), pasajele 169-184; Viaţa lui Saba de Chiril de Schitopolis, editată de E. Schwartz în Kyrillos von Skythopolis (Leipzig, 1939), paginile 176 şi 179 şi actele Sinodului de la Constantinopol în 536 (a se vedea Acta conciliorum oecumenicorum), III, paginile 130, 145, 158, 165 şi 174.

Unele studii critice de importanţă cu oprivire la subiectul lui Leonţiu al Bizanţului sunt E. Schwartz, Kyrillos von Skythopolis (Leipzig, 1939); M. Richard, „Léonce de Byzance,” în Mélanges de Science religieuse, i, (1944), pg. 35-88; M. Richard, „Léonce de Byzance était-il origéniste?” în Revue des études byzantines, 5, (1947), paginile 31-66; S. Rees, „Activitatea literară a lui Leonţiu al Bizanţului,” în Jurnalul Studilor teologice, XIX, (1968), paginile 229-242; S. Otto, Person und Subsistenz. Die philosophische anthropologie des Leontios von Bizanz (Munich, 1968); dizeraţia de doctorat a lui David Evans din 1966 la Harvard Divinity School, intitulată Leonţiu al Bizanţului şi lucrările lui publicate, Leonţiu al Bizanţului; o hristologie origenistă (Washington, D. C., 1970 şi J. H. Watts, „Autenticitatea scrierilor atribuite lui Leonţiu al Bizanţului. O nouă abordare a scrierilor atribuite lui Leonţiu al Bizanţului. O nouă abordare prin intermediul statisticii,” în Studia Patristica (Berlin, 1966).

Corpus-ul atribuit lui Leonţiu al Bizanţului de Migne în Patrologia Graeca (volumul 86) constă din următoarele: De sectis (1193A-1268A), Contra Nestorianos et Euthihianos (1268B-1357A); Adversus Nestorianos (1400-1768B); Constra monophysitas (1769C-1901D). Erudiţia contemporană, deşi este încă o tentaţie, face posibil să luăm în considerare numai următoarele ca fiind de la Leonţiu al Bizanţului: Constra Severum şi Epilypsis. Evident că există motive ca viaţa lui Leonţiu al Bizanţului să rămână în umbră, deşi prin lucrările lui şi cele atribuite lui incorect – au devenit destul de celebre şi larg citite. Motivele actuale încă ne elucidează.

Contra Nestorianos et Eutychinos înregistrează dezbateri orale cu ereticii. A fost probabil scrisă undeva între 527-528, proabbil chiar mai înainte de 535 (el se referă la Antiohia ca la Thupolis, numele ei a fost schimbat după cutremurul din 527-528). În această carte Leonţiu investighează principalii termeni hristologici şi încearcă să stabilească înţeleslul lor precis. El oferă apoi o interpretare pozitivă a doctrinei ortodoxe, în special cu privire la suferinţele şi moartea lui Hristos. În ultima parte a cărţii, care este dedicată nestorianismului, autorul insistă pe o critică la punctelor de vedere a lui Diodor al Tarsului şi Teodor de Mopsuestia şi citează multe fragmente din lucrările lui precum şi din compoziţile lui Nestorie. În concluzia discuţiei lui, Leonţiu citează a colecţie de evidenţe patristice. „Cele treizeci de capitole” în Adversus Severum sunt ataşate la acestă lucarare. Aceasta este un fel de colecţie, o enumerare schematică a acestor întrebări, răspunsurile lui Sever care l-au separat de Biserică. Probleme de terminologie ocupă un loc improtant şi aici. Epiilysis este un dialog între un ortodox şi un acefalos, care este o critică a concluzilor lui Sever.

O lucrare atribuită lui Leonţiu care de fapt îi aparţine şi care ar trebuie luată în considerare cu se cuvine de cărturarii moderni este Împotriva fraudelor lui Apolinarie. Sîn istoria monofizitismului aşa numitele „înşelăciuni ale Apolinarienilor” au jucat un rol mojor şi important. Multe din compoziţile lui Apolinarie au fost ascunse şi „păstrate” sub inscripţia unor nume onorabile şi respectabile. Credinţa în astfel de scrieri pseudo-patristice i-au deranjat destul de mult pe teologii alexandrini în mărturisirile lor dogmatice – ar fi suficent să ne reamintim de Sfântul Chiril de Alexnadria. Chiar dacă lucarea este intitulată Împotriva fraudelor apolinarienilor a fost dovedită conclusiv a nu fi cea a lui leonţiu al Bizanţului, totuşi este discutată aici. Indiferent de autorula cestei lucrări – este destul de posibil că a fost Leonţiu al Bizanţului – a fost o lucrare semnficativă care merită atenţie.

Ar fi dificil să reconstruim istoria acestor „falsuri” dar ele au devenit larg răspândite în mediu monofizit. Chiar şi Eutihie în apelul lui la papa Leon la Sindoul de la Constantinopol în 448 se referă la mărturia falsificată a papei Iulius, Anastasie şi Grigorie Lucrătorul de Minuni. El s-a referit la ei cu o conştiinţă pozitivă, fără să suspecteze orice fel de „fals.” În aceast document către monahii din Palestina, împăratul Marcian a observat că între oameni cărţile lui Apolinarie circulau trecând ca dictate ale sfinţilor părinţi. Iustinian menţionează anumite falsuri. Istoricul Evagrie discută influenţa acestor falsuri – inscripţia anumitor nume onorabile (Atanasie, Grigorie, Iulius) cu privire la cărţile lui Apolinarie care au ţinut mai mulţi oameni de a opinile impioase de a le conţine. La celebra „conferinţă” cu severienii, care a avut loc în 532 (între 531 şi 533, în orice caz), Ipatie al Efesului a provocat o întreagă serie de referinţe patristice avertizând la falsitatea lor, la inscripţile lor.

Sub astfel de circumsatnţe descoperirea şi demonstraţia falsurilor a devenit o datorie recurentă şi operativă a polemicii teologice. În îndeplinirea acestei datorii, autorul lucrării Împotriva fraudelor Apolinarienilor ocupă cel mai proeminet loc. Autorul a adunat mult material în această lucrare. El face referinţă la mărturii false şi le compară cu opjnile originale a acelor persoane la care le sunt atribuite (Este remarcabil că această procedură este urmată în lucararea Împotriva monofiziţilor, o lucrare de mistică modernă care nu în proveşte pe Leonţiu al Bizanţului). Autorul leagă aceste mărturii cu textele nediscutate ale lui Apolinarie şi a ucenicilor lui şi arată punctele de corespondenţă în tre ele. În această legătură autorul a intrat într-o critică detaliată a apolinariansimului. Conlcuzile critice sunt distinse de o precizie şi o contingenţă mărită. S

Lucarea Împotriva Nestorienilor, atribuită lui Leonţiu al Bizanţului dar acre nu mai este considerată a sa, a ajusn al noi într-o formă revizuită. Indiferent cine este autorula cestei lucrări, textul care a ajusn la noi nu este probabil textul original. Această lucrare este bogată în material istoric. Textul este întrerupt constant, planul este modificat şi stilurile părţilor individuale diferă substanţial unul de altul. Acelaşi lucru trebuie spus despre lucarea Împotriva monofiziţilor, atribuită lui Leonţiu al Bizanţului, după cum s-a menţionat mai înainte. În adăugire, există în această lucrare interpolaţii ulterioare care indică evenimente şi circumstanţe dintr-un alt timp.

Lucrarea De sectis, atribuită lui Leonţiu al Bizanţului şi apoi lui Leonţiu al Iersualimului, nu se crede că a fost scrisă de nici unul. În această lucrarea un anumit „Teodor” dictează „prin vocea lui.” Ar fi dificil să spunem cine a fost acest Teodor, acest „iubitor de Dumnezeu avă şi mult prea înţelept filosof.” Contextul pare că indică că conversaţile au fost luate de la o voce vie – urme ale unui ton larg conversaţional arată prin text ce a ajuns la noi. Este posibil ca să tratăm cu un autor foarte creativ. Subsecvent carte a fost subiectul revizurii – în ea există interpolaţii târzii. În ceea ce priveşte conţinutul, cartea prezintă o colecţie sistematică de material ereziologic organizat într-o ordine sistematică. Secţiunile sistematice sunt cât se poate de detaliate.

Natura exclusivă a cărţilor lui Leonţiu şi cele atribuite lui mărturisesc la faptul că ele au fost într-o folosinţă constantă. Ele au fost abreviate şi au fost luate din ele fragmente. Aşa este originea aşa numitelor fragmente sau scholia extrase din diferite colecţii. Este posibil ca ele să fie note individuale ale lui Leonţiu sau al altor autori. S-a susţinut că aceste „fragmnete” au venit dintr-o lucrare polemică largă a lui Leonţiu sua alt autor, o lucrare care nu mai este păstrată dar similară colecţiei cunoscute sub titlul Învăţătura Părinţilor antici despre Înturparea Logosului sau Ghidul – όδηγός – a lui Anastasie Sinaitul. A mai fost conjunctura că, în general, toate lurările păstrate de Loenţiu sau sub numele lui sunt o revizuire a lucrărilor lui primare. O astfel de presupunere nu mai conferă o investigaţie mai detaliată. Problema coleţcilor anticea mărturiilor patristice şi notelor merită un studiu mai adânc.

Gâdnirea teologică a corpusului lui „Leonţiu”

Problema definiţilor precise

Ca polemist şi ca teolog, Leonţiu este mai întâi un scolastic şi un dialectician. Pentru a începe, el se sârguieşte spre definiţii tari şi precise a conceptelor primare – înseşi statutul problemelor lui teologice o cere. A fost necesar să se creeze o terminologie completă şi uniformă şi să fie substanţiată filosofic. Leonţiu nu se opreşte la aceasta. El încearcă să substanţize mărturisirea lui teologică nu atât de mult prin „raţionament raţional” cât mai mult prin „mărturia scripurilor,” din „sfintele scripturi şi din sfinţii părinţi.” El foloseşte Părinţii. El îi vede ca şi pe nişte sfătuitori minunaţi ai Duhului Sfânt. Ei nu vorbesc de la ei înşişi – Duhul Tatălui a vorbit prin ei. Fără să îi accepte pe părinţi, măreţi şi renumiţi în Biserică, însemna a se opune voinţei lui Dumnezeu. Leonţiu ataşează o semnificaţie decisivă „acordului Părinţilor” măreţi şi renumiţi în Biserică, care însemnă a ne opune voinţei lui Dumnezeu. Leonţiu ataşează o semnificaţie decisivă „acordului părinţilor.” Leonţiu nu priveşte mărturiile patristice în întregime necritic. Nu trebuie să fim preocupaţi de cuvinte, ci de idei. Şi dacă există un cuvânt nou, pretinde el, trebuie să îl cinstim şi să îl venerăm ca fiind potrivit dacă răspunde desemnării şi este în acord cu cinstea şi autenticitatea profesată ortodox. Pe de altă parte, dacă o frază sau un cuvânt folosit în Scirputră şi de sfinţii părinţi este mutat de la înţelesul lui adevărat de cineva printr-o inovaţie lipsită de evalvie, atunci trebuie să se renunţe la ea şi trebuie să ne ţinem departe de ei de aceşti abili mânuitori care forţează nu numai chipul ci şi inscripţia pe monede.

În lucrarea sa teologică Leonţiu a fost ghidat mai întâi de toate de cerinţe polemice şi de problemele timpului său. Nu era un gânditor sistematic. Dacă a contruit un sistem, atunci acesta a fost cu scopul de a elimina printr-un plan coerent ideile teologice ale oricărei ambiguităţi care este profund exprimată prin textele patristice. El scrie că „un război general” s-a ridicat asupra terminologiei teologice. Este prin urmare necesar să filosofăm cu scopul de a recunoaşte cu ce suntem de acord şi cu ce nu.

Replicând Părinţilor, Leonţiu face subiectul vechilor definiţii unei analize stricte, aducându-le într-un sistem complet şi ordonat. El se leagă de Sfântul Chiril mai mult decât oricine şi voieşte să fie interpretatorul hristologiei sfântului Chiril. În lupta lor cu aderenţii Sindoului de la Calcedon, monofiziţii au accentuat divergenţa între formulele Sfântului Chiril şi volumul calcedonian, definiţia credinţei. Mai mult de orice Leonţiu voieşte să arate că în ciuda discrepanţnelor aparente şi a lipsei de coordonare între formulele literare, Sfântul Chiril şi Părinţii Sinodului de la Calcedon spuneau unul şi acelaşi lucru. Pe de altă parte, el încearcă să tragă o linie clară şi divizivă între doctrina ortodoxă şi hristologia severienilor.

Conceptele de natură, esenţă şi ipostas

Polemica dogmatică a cerut mai întâi precizia şi tăria ideilor cuiva. În folosirea cuvântului hristologic Leonţiu repetă şi învaţă pe părinţii secolului al patrulea şi cel mai mult pe capadocieni. Cu el, conceptul de natură – φύσις – este idnetic conceptul de esenţă – ούσία. Natura arată mai întâi la comunalitatea originii, la unitatea de un anumit fel. Dimpreună cu aceasta, ceva „natural” este ceva înnăscut. „Natura” este un concept general, un concept generalizator care indică generalul din lucruri. Numai lucrurile individuale există – „natura” este reală numai în ele, în mulţimea indivizilor. Conceptul de esenţă are acelaşi înţeles. În aceasta Leonţiu este un aristotelian consistent. Urmând capadocineilor, Leonţiu defineşte ipostasul ca pe ceva particular, special, concret. „Natura” (sau „esenţa”) şi „ipostasul” sunt tratate ca general şi particular (mult mai potrivit ca individual). Leonţiu ştie despre fluctuaţile de mai înainte din definiţia acestor concepte şi el le explică ca fiind inconsistente.

Ceea ce se dovedeşte a fi caracteristic conceptului de ipostas pentru Leonţiu nu este concretitudinea ei mai mare. Pentru început, ipostasul semnifică o „existenţă independentă” – τό καθ’ έαυτόν είναι: numai ipostasele există şi nu există o „natură lipsită de ipostas.” „Natura” este reală numai în „ipostase,” în ceea ce este „indivizibil” (în „atomi” sau „indivizi”). Tot ceea ce există este ipostatic; adică individual. În lumea duhovnicească ipostasul este persoană, o persoană care există în şi prin sine (a se vedea volumul calcedonian).

Leonţiu face apoi o improvizare destul de esenţială şi introduce un nou concept. Dacă nu există o natură „lipsită de ipostas,” totuşi aceasta nu însemnă că natura este reală numai în propria individualizare sau ipostase. Natura poate fi „realizată” dacă nu există „o natură lipsită de ipostas,” aceasta nu înseamnă că natura este reală numai în propria individualizare sau ipostase. Natura poate fi „realizată” într-un ipostas diferit la fel de bine, într-un ipostas (sau ceva „indivizibil” de un alt tip (altă natură). În alte cuvinte, nu numai o singură natură a indivizilor şi a ipostaselor există, ci şi unele complexe: în ele, dimpreună cu unitatea (sau singularitatea) ipostaselor, putem observa realitatea a două sau mai multe naturi în toată plinătatea proprietăţilor lui naturale. Astfel „omul” este un singur ipostas care constă din două naturi diferite, un suflet şi un trup, care sunt definite prin concepte „naturale” diferite. „Lipsa de ipostas” nu este o trăsătură individualizatoare. Şi mai mult nu este deloc o trăsătură. „Ipostasul” este începutul diviziunii şi al diferenţierii – nu atât de mult „distingerea” („naturilor una de alta prin trăsăturile lui esenţiale) este tocmai o „diviziune.” Ipostasul este o „existenţă separată” – o „limită.”

Realitatea enipostazierii

În ipostase complexe există o natură în ipostasul altuia. Ea este reală „într-un ipostas,” dar nu în mod necesar în sine. Astfel Leonţiu stabileşte conceptul de „enipostaziere” – τό ένυπόστατον. Termenii de ύπόστασις şi ένυπόστατον nu sunt unul şi acelaşi lucru, la fel cum ούσία şi ένoύσιον nu sunt aceleaşi căci ipostasul semnifică o esenţă (natură). Un ipostas semnifică o persoană care este definită prin proprietăţi, în timp ce „ipostasul” indică ceva care nu are loc prin sine, ceva care are în loc prin sine, ceva care are existenţă în altceva şi nu este contemplat în sine. Este vorba de realitate în alt ipostas. Din aceasta este evident că realitatea unei naturi într-un anumit individ nu însemnă încă recunoaştere a ipostasului naturii oferite. Este uşor de prevăzut aplicarea hristologică a acestui principiu.

Logic Leonţiu trece de la general la specific. Capacitatea se îngustează iar conţinutul este înbogăţit prin trăsături. Această ordine a gândirii este direcţionată la ordinea realităţii unde individul iasă mai înainte de general, căci generalul este oferit numai în individual. Este important ca în această pogorâre logică noi nu ajungem la ipostas. Ipostasul este descris folosind trăsăsuri divizive, dar nu ele sunt cele care formează ipostasul. Am putea spune că ipostasul este chipul existenţei dar aceasta nu este o tărăsătură individualizatoare. Leonţiu, urmându-i lui Aristotel, cheamă proprietăţile care descriu sau determină ipostasul ca „accidental” – τά συβεβηκότα. El distinge aceste accidente constitutive sau (sau „esenţial”) ca „inseparabil.” Ele sunt diferite de tărsăturile care sunt permanent „seprabile.” Ele nu divid sau violează întregul indivizibil.

„Enipostazierea” este unul din cazurile unificării sau ineracţiunii naturilor: de exemplu aşa este unitatea trupului şi a sufletului în om, care sunt unite de „o viaţă mutuală,” dar care nu sunt alterate esenţial. În opinia lui Leonţiu o astfel de unficare este o unitate potrivită sau completată, o unitate „în ipostase,” o unitate ipostatică, ένωσις ύποστατικη. Acest concept primeşte tărie şi claritate terminologică.