Nicolaus olahus

20

ANTAL GYÖNGYVÉR

Matei, familia este menţionată ca nobilă, s-a formulat ipoteza că înnobilarea, 

probabil datorată meritelor lui Nicolaus, a avut loc între anii 1517-1520 (41). 

Acest  lucru  îndreptăţeşte  observaţia  că  “atât  umanistul  Nicolaus  Olahus 

cât şi membrii familiei sale îşi datorau cariera nu atât originii voievodale a 

familiei sau a rudeniei strălucite, ci, în primul rând, studiilor lor, pregătirii lor 

intelectuale […]. Prin urmare, putem considera că viaţa lui Nicolaus Olahus 

reprezintă o carieră de intelectual, în sensul modern al cuvântului” (42).

Originea  valahă  este  un  titlu  de  mândrie  al  umanistului.  Stau  mărturie 

atât  cognomenul  ce-l  însoţeşte  pretutindeni  în  Europa,  cât  şi  faptul  că, 

scriind  epitaful  fratelui  său,  nu  uită  să  amintească  pământul  strămoşesc  şi 

că în Ardeal au fost doar “oaspeţi”. De asemenea, în Hungaria se lasă furat 

de condei şi de simţiri, zugrăvind, în capitolul al XII-lea, Muntenia, capitala 

acesteia, Târgovişte, sau eficienţa puterii lui Radu. Capitolul următor, dedicat 

Moldovei,  principat  cârmuit  la  fel  de  înţelept  de  Petru  Vodă,  surprinde 

aprecierea voievozilor ţării de către regii maghiari, care îi dăruiesc cu cetăţi 

ungare. De câte ori are ocazia, pledează pentru originea romană a neamului 

său  şi  pentru  latinitatea  limbii  tuturor  alor  săi,  indiferent  de  principat. 

Transilvaniei  îi  consacră  mai  multe  capitole  şi,  deşi  descrierea  este  din 

memorie, tablourile sunt pline de farmec. În pofida celor stipulate în Unio 

Trium  Nationum,  Olahus  arată  că  aici  trăiesc  patru  neamuri.  Cât  priveşte 

speranţa ce poate fi investită în români în perspectiva unei coaliţii creştine, 

scriitorul rămâne sceptic, ştiind că turcii stau cu ochii pe ei, chiar la hotare.

Trezind curiozitatea colegilor de breaslă europeni cu Hungaria şi, mai 

ales cu Atila, care circula în manuscris, este îndemnat să se aplece cu acelaşi 

talent şi asupra epocii Huniazilor: “Ce bine ar fi dacă ai putea adăuga în Atila 

vremurile  iubitului  tău  Huniade  şi  ale  lui  Mathias  şi  ale  celorlalţi  până  în 

prezent, ca să-i descrii cu extraordinarul tău talent şi cu o erudiţie egală […], 

cu întreaga lor zestre […] şi să înfăţişezi chiar pe toţi eroii pe care i-a născut 

acel vestit pământ” (43). 

 

Umanistul  şi-a  făcut  studiile  primare  în  patrie,  la  Sibiu  sau  la  Orăştie. 

Din recunoştinţă faţă de regele care, după refugierea din calea Drăculeştilor 

mai  întâi  la  curtea  lui  Matei  Corvinul,  îl  numeşte  jude  al  Orăştiei  (1504), 

Ştefan  Olahus  insistă  pe  lângă  episcopul  de  la  Oradea,  Thurzó  Zsigmond, 

să intervină la Vladislav II pentru acceptarea ca aprod la curte a fiului său 

de treisprezece ani, Nicolae (1510). Plecând de lângă familia sa, acesta nu 

avea să o mai revadă niciodată. La Oradea, tânărul urmează totodată cursurile 

şcolii capitulare, dând dovadă de mult zel, sârguinţă, precum şi de talent. Este 

perioada când profesori vestiţi, veniţi aici anume din toată Europa umanistă, 

pun capăt învăţământului scolastic. Nicolaus se remarcă la toate cele şapte arte 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

21

liberale, introduse după model apusean, scrie şi traduce versuri, deprinzând 

latina, limba de predare. Coleg şi cu Gerendy, viitorul episcop de Alba-Iulia, 

în anii de bejenie se va informa prin acesta despre fratele Matei, trecut de 

partea lui Zápolya, fapt în pofida căruia Nicolaus îl va iubi în continuare, deşi 

mâhnit: „De fratele meu, Matheus, nu mă pot lepăda, căci doar mi-e frate […] 

şi singurul la a cărui sănătate şi bunăstare ţin ca şi la a mea, şi de ale cărui 

necazuri nu pot auzi nicicând cu plăcere” (44). Şi tot lui Gerendy îi va depăna 

amintiri comune, când dorul de casă îl va lua în stăpânire (45).

 După şapte ani de şcoală (1505-1512), intersectaţi cu alţii şase petrecuţi 

la curtea cea zgomotoasă, deloc pe placul unui tânăr pus pe lecturi umaniste 

(1510-1516), moartea regelui slujit va marca momentul retragerii sale, pentru 

un întreg deceniu (1516-1526), în universul credinţei şi al literelor. Cu toată 

priceperea  dovedită  în  diplomaţia  de  curte,  Olahus  nu  se  poate  ataşa  de  o 

asemenea viaţă tumultuoasă, nu agreează schimbătorul peisaj aulic: “[Curtenii] 

sunt  frământaţi  cînd  de  una,  când  de  alta,  încât  nu  le  rămâne  nici  o  clipă 

plăcută” – îi scrie peste ani prietenului său Mihail, prepozit de Kalócsa (46). 

Umanistul deplânge că prea puţin i-a fost dat să trăiască după placul inimii 

sale, între cărţi şi în slujba bisericii. Cu toate acestea, tocmai îndeplinindu-şi 

cu dăruire funcţiile de secretar al episcopului de Pécs, Szathmári György, de 

canonic în aceeaşi localitate, de protopop de Komárom sau de canonic lector 

de Strigoniu, mai atrage odată, involuntar, atenţia unui rege asupra sa: Ludovic 

II îl numeşte secretar şi consilier, câteva luni al său, apoi, odată cu pregătirile 

pentru înfruntarea armatei otomane, al reginei Maria. Într-o scrisoare adre-

sată istoricului Ursinus Velius, alt prieten al său, preceptor al fiilor lui Ferdi- 

nand  I,  Olahus  redă  împrejurările  care  au  premers  crunta  bătălie  de  la 

Mohács, cum îl ruga regina pe soţul său, prin solia secretarului ei, să amâne 

lupta până la sosirea ajutoarelor şi cum a refuzat Ludovic aceasta, neputând 

suporta  dezonoarea  în  faţa  posterităţii,  murind  pe  câmpul  de  luptă  la  29 

august 1526 (47). Această bătălie de tristă amintire înseamnă pentru Ungaria 

primul pas spre transformarea ei în paşalâc, dezastru ce va surveni odată cu 

căderea Budei, în 1541, iar pentru Nicolaus Olahus începutul unei pribegii 

de  cinci  ani  (1526-1531),  alături  de  regină,  în  Slovacia,  Boemia,  Moravia, 

Austria şi Germania, urmate de un deceniu de exil (până în 1541), în Ţările 

de  Jos.  În  tot  acest  răstimp,  deşi  conştient  de  prăpădul  comis  de  otomani, 

Olahus visează întoarcerea acasă. Pe 7 martie 1533, îi scrie prietenului său, 

Cornelius Duplicius Scepperus: “Dacă se va face pace cu Ungaria şi mi se 

vor restitui lucrurile, nu mă va mai putea reţine aici nici sunetul măiestrit al 

clopotelor voastre, nici plăcerea sobelor sănătoase, dar şi pline de funingine, 

nici gingăşiile femeiuştilor; numai libertatea şi prietenia cu oamenii învăţaţi 

mă atrag într-o oarecare măsură, dar libertatea cea mai mare o voi avea în 

---