Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
24 ANTAL GYÖNGYVÉR obţinerea coroanei regale a “celeilalte” Ungarii. În scrisoarea sa, umanistul redă consternarea tuturor în faţa acestei scindări dureroase: “Abia pot spune câtă amărăciune şi tristeţe i-a cuprins pe toţi, căci întrevedeau ca-ntr-o oglindă viitoarea furtună, nenorocirea regatului ungar, dezastrul şi ruşinea” (56). Îngrijorat observator al mişcării otomane antiromâneşti, Olahus îi scrie din Krems comitelui de la Bratislava, Ioan Szalay, înştiinţându-l că Ştefan Mailat, trecând munţii pentru a-i veni în ajutor voievodului muntean Moise, a fost capturat de turci, iar domnitorul Ţării Româneşti a căzut în luptă (57). Chiar nevoit să urmeze pe regină în Ţările de Jos, eveniment despre care îl informează repetat şi cu multă părere de rău pe Emeric de Calna (58), în inima lui Olahus se întretaie mereu veştile privitoare la demersurile antiotomane, informaţii uneori false, alteori derutante prin întârzierea cu care sosesc; umanistul rămâne militantul stăruitor întru acestea. Numită de fra- tele ei, Carol V, regentă a teritoriilor rămase fără cârmuire prin moartea mă- tuşii lor, Margareta de Austria, decedată în 1530, regina Maria nu se poate lipsi de ajutorul şi fidelitatea secretarului ei. La aceasta se adaugă faptul că, în consecinţă, Ferdinand revine asupra promisiunii făcute lui Olahus de a-i acorda un scaun episcopal în ţară. Emeric de Calna, prietenul de care umanistul nu se dezice nici când acesta trece de partea lui Zápolya sau când se căsătoreşte, renunţând la funcţia de canonic de Alba-Iulia, primeşte dezamăgitele rânduri ale umanistului, aşternute la Augsburg, în 13 octombrie 153o: “Nu pot să nu mă plâng de răutatea vremurilor şi de nestatornicia principilor. Principele meu mi-a promis mai demult […] că, îndată ce se va ivi în Ungaria noastră prima demnitate ecleziastică, mi-o va da mie. Acum au devenit vacante două episcopate unul după altul şi pe amândouă […] le-a dat altora” (59). Aceeaşi scrisoare exprimă nemulţumirea că ipocrizia prevalează cinstei: “Aici totul e minciună şi prefăcătorie. Dacă nu ştii să-i măguleşti şi să-i câştigi astfel pe cei puternici şi să denigrezi faima, onoarea şi numele altuia, degeaba te mai străduieşti pentru ale tale” (60). Când, pe 6 iulie 1531, la recepţia instalării Mariei la Bruxelles ca regentă a Ţărilor de Jos, are ocazia de a-i vorbi în particular, felicitând-o, secretarul nu uită să adauge: “Însă, îndată ce se va face pace, va trebui să vă întoarceţi în Ungaria” (61). Totuşi, regina îşi va sfârşi zilele la Madrid (1558), unde se retrage după abdicarea lui Carol Quintul. Consultat de ambasadorul lui Ferdinand, Cornelius Duplicius Scepperus, în legătură cu posibilitatea cooptării principatelor române în coaliţia anti- otomană, umanistul dezvăluie prietenului său de încredere, care îi destăinuise şi uneltirile familiei Gritti pentru a obţine tronurile celor trei ţări româneşti, că nu consideră ideea binevenită, datorită situaţiei nefericite a românilor, aflaţi la graniţa imperiului otoman. În scrisoarea datată 7 martie 1530, Olahus NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 25
îşi formulează astfel scepticismul: “In Valachis et Moldavis in amicitiam
greu prejudiciile pricinuite lumii creştine de turci, Olahus este conştient că orice mişcare greşită ar fi fatală pentru români, putând însemna pierderea fiinţei etnice. Aceasta explică şi hotărârea urmaşilor lui Mircea, Iancu de Hunedoara, Ştefan sau Ţepeş, principi străluciţi care au fost stavilă în calea turcilor spre Europa, de a deveni, în răstimpuri, vasali ai Porţii, plătind tribut şi evitând, astfel, transformarea ţării în paşalâc. În contextul unor discuţii asemănătoare, cu caracter secret şi care au avut loc într-un cerc restrâns, Olahus atrage asupra sa duşmănia istoricului Forgách Ferenc, totodată episcop de Oradea (pe care însuşi îl sprijinise în studiile sale de la Padova), dezavuând propunerea aceluia de a solicita contribuţia lui Despot la frontul comun împotriva turcilor. Istoricul gândise astfel mai mult pentru întărirea poziţiei lui Ferdinand în defavoarea lui Zápolya, dar Olahus nu găseşte cu cale să fie de acord cu imprudenta întărâtare a turcilor tocmai prin cel pe care îl considera un aventurier nedemn de încredere (63). Mai ales că preţul acestei coaliţii ar fi fost sprijinirea lui Despot, cu oameni recrutaţi neoficial din rândul maghiarimii, în obţinerea tronului Moldovei. Înfrângerea ulterioară a Eraclidului de către Tomşa a validat atitudinea lui Olahus, dar Forgách a fost cu atât mai lezat în orgoliu, arătându-se de atunci iritat de succesele fostului său protector. Scepperus, din preţuire pentru umanistul român, face demersuri ca acesta să-şi redobândească moştenirea şi bunurile pierdute, atât în Transilvania, unde Zápolya le distribuise sprijinitorilor săi, cât şi în Ungaria, unde un nobil venal, Valentin Török, pusese stăpânire pe ele, considerându-l pe Olahus oficial refugiat. Este ocazia cu care, după ce dorul de patrie l-a chinuit mulţi ani la rând, va călători, în sfârşit, în ţară. Dar nu-l mai încântă decât întâlnirea cu câţiva cunoscuţi. Cursul istoriei a lăsat răni adânci. În condiţiile slăbirii puterii papale din cauza Reformei, ale frământărilor din statele italiene şi a scindării lumii creştine între regi şi împăraţi, Nicolaus Olahus propune pacea cu turcii. O face mai mult pentru a câştiga timp, aşa cum rezultă din amintita scrisoare adresată lui Scepperus. Pe de altă parte, când umanistul nici nu mai spera, se încheie pacea între Ferdinand şi Ioan Zápolya, la Oradea, în 1538. Arhiepiscopul von Vells şi cardinalul Martinuzzi, reprezentanţii celor doi, convin ca teritoriile aflate sub stăpânirea lui Zápolya să fie anexate, după moartea sa, la cele ale lui Ferdinand. Regina Izabella, rămasă văduvă, va încălca, însă, această înţelegere, în favoarea fiului ei, Ioan Sigismund. Precipitându-se evenimentele, Ferdinand îl recheamă la curtea sa pe Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|