NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
7
constatarea că renegaţii sunt personalităţi cu adevărat marcante, care fac cinste
literaturii europene, în cadrul căreia au strălucit chiar sub efigia neamului lor.
Câteva insulare traduceri, din importanta sa proză umanistă şi din cele
peste şaptezeci de poezii, precum şi unele cercetări, mai vechi sau mai noi
(2), au putut da naştere unei monografii de dată mai recentă (3), însă această
lucrare, cu toate importantele informaţii pe care le oferă, nu este întotdeauna
bine documentată şi, pe alocuri, se contrazice.
Prin prezentul studiu, intenţionăm să contribuim la cunoaşterea perso-
nalităţii, mai ales a celei literare, a umanistului Nicolaus Olahus, făcând
unele reveniri asupra unor date, pe care le considerăm imprecise, legate fie
de aspecte ale vieţii, fie de cronologia operelor sale. De asemenea, prin tradu-
cerea integrală în limba română, pentru prima oară, a tuturor poeziilor sale şi
a celor mai valoroase două opere de proză umanistă care îi aparţin, Hungaria
şi Atila, credem că înlesnim lărgirea exegezei autohtone a lui Nicolaus Olahus
– orizont şi al acestor pagini, care au în vedere atât valoarea documentară,
cât şi cea artistică a scrierilor umanistului şi caută argumentele concrete ale
înrădăcinării acestuia în pământul părintesc, sub cerul unic al umanismului
european.
Preliminarii
UMANISMUL ROMÂNESC
PE COORDONATE EUROPENE
Ca expresie spirituală, ideologică a Renaşterii, a epocii de reviriment
plenar al fiinţei umane, concepţie novatoare aflată la antipodul mentalităţii
medievale, dar tocmai de aceea iscată din aceasta, umanismul îşi intersec-
tează o singură dată, în intervalul secolelor al XIV-lea – al XVI-lea, toate
coordonatele – ştiinţifică, artistică, morală, culturală. Suprapunerea acestor
aspecte generează o singură dată în istoria societăţii omeneşti – căci, alt-
fel, umanismul, în diferitele sale manifestări, a fost, cu unele sincope,
mereu propriu lumii umane – o vârstă de aur. Abolindu-se obscuritatea, se
redescoperă în om nu numai nobleţea naturală, ci şi motivaţia unei noi culturi.
Tânărul spirit, până să aducă la lumină propriile sale izbânzi şi
spre a nu lăsa pustiu spaţiul cucerit, răsădeşte aici valorile consacrate,
perene, ale Antichităţii de care este legat printr-o distinsă comuniune de
idealuri. Deschizând perspective elevate omului şi societăţii umane, prin
conştientizarea superiorităţii şi libertăţii făpturii omeneşti, spiritul tinde să
depăşească orice tutelă, orice dogmă şi, lăsând în urmă orizontul feudal al
Evului mediu, care i se închidea pretutindeni, îşi găseşte resursele noii vârste
tăind cale dreaptă spre comorile de multe carate ale clasicismului antic. În
această călătorie a minţii şi a sufletului, ancorarea la limanul luxuriant şi,
fără îndoială, mai senin, al Antichităţii a însemnat salvarea dintr-un naufragiu
spiritual şi revelaţia vie a idealului căutat.
Dar omul Renaşterii nu se autoexilează aici; el este fericitul pelerin, un
căutător de aur, pe care, apoi, îl meşteşugeşte. Raţional, încrezător, uneori
laic, scrutează cu sete universul. Noile orizonturi se arată vaste şi incitante.
Le cântă. În il dolce stil nuovo. Descendentă directă şi moştenitoare a spiri-
tualităţii antice, Italia devine patria noii culturi. Dante însuşi stă la cumpăna
10
ANTAL GYÖNGYVÉR
dintre lumi, iar Petrarca, primul poet încununat, păşeşte cu adevărat peste
noile praguri, văzând în om o mai mare măreţie decât cea a muntelui pe care
îl escaladează cu un frate şi cu o carte. Antică. Si, pe când Boccaccio lega
prietenie cu el (1350), influenţa italiană începe să se facă simţită şi în restul
Europei.
Operele anticilor sunt citite în original şi traduse, filologii realizează
primele ediţii critice. Cultura se difuzează, totuşi, în cercuri restrânse; practic,
traducătorii, editorii sunt şi singurii cititori. Cu toate acestea, puţini dintre ei
înţeleg ca pe o izolare contemplativă versul horaţian “Odi profanum vulgum
et arceo”, alegând mai curând, tocmai ca vulgul să nu rămână profan, slujirea
cetăţii. Căci, fără a cunoaşte anvergura unei mişcări culturale de luminare a
maselor, umanismului renascentist nu i se poate contesta strădania educativă.
Conceptul de nobleţe îşi celebrează, de aceea, virtuoasele semnificaţii ances-
trale. Dacă, potrivit lui Protagoras, omul este măsura tuturor lucrurilor,
Petrarca afirmă, încrezător în perfectibilitatea umană: “Verus nobilis non
nascitur, sed fit.” Acelaşi gând încolţeşte şi în spaţiul românesc, unde
se consideră că “[virtutea] nu vine, nice se trage dă pre moşneni şi dă pre
strămoşi, [putându-se întrupa] într-un sat prost şi dă nemica, de întru nişte
oameni oarecum” (4) şi că “întru blagorodia părinţilor nice un om să nu se
laude, că toţi suntem dintr-un pământ” (5). Iar Spătarul Milescu oferă modelul
umanismului chinezesc: “Cu cât este cineva mai învăţat, cu atât primeşte mai
mare cinste […]. Astfel, în China nu se ia în seamă nobleţea; la ei cel mai
nobil este cel mai înţelept” (6). (La Martin Opitz se întâlneşte ideea şi mai
progresistă a înnobilării poporului prin artă (7).)
În Transilvania, epoca Huniazilor este animată de profunde restructurări.
Cercul orădean al umaniştilor autohtoni şi străini, adunaţi în jurul unui
Mecena de talie europeană, a cărui bibliotecă rivalizează, strălucitoare, cu
cele apusene, este primul de acest gen în cultura noastră. Jan Vitéz, episcopul
înrudit cu Huniazii, care timp de două decenii (l445-1465) a uimit Europa
prin calităţile şi gusturile sale rafinate, pune la dispoziţia aleşilor săi oaspeţi
cărţi rare, pe care unii le copiază pentru alte biblioteci. Având înclinaţii
literare, înzestrat mai ales cu un deosebit stil epistolar, după ce pe la Oradea
se perindă personalităţi precum fraţii Scolari (8), pictorul florentin Masolino,
istoricul Poggio Bracciolini, Vitéz creează acum condiţiile unui otium râvnit
de toţi umaniştii: în vestitul său cenaclu îşi citesc operele Pier Paolo Vergerio,
italian, polonezul Grigore Sanocki, cipriotul Podacatharo sau episcopul de
Modrus, Nicolae. Iancu de Hunedoara îl alege pe Sanocki preceptor al fiilor
săi, el însuşi vizitând cercul umaniştilor de câte ori are răgazul. Voievodul este
şi destinatarul unor scrisori elogioase semnate de secretarul papal Bracciolini,
care îi trimite, apoi, şi ediţii ale operelor sale. Fiul lui Iancu, Matei, ajuns