Nicolaus olahus

---

AntAl GyönGyvér

NICOLAUS OLAHUS

PERMANENŢE UMANISTE

 

---

Tehnoredactare computerizată şi concepţie grafică:

Cezar-Octavian Diţă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ANTAL, GYÖNGYVÉR

     Nicolaus Olahus : permanenţe umaniste / Antal Gyöngyvér. - 

Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011

     ISBN 978-606-8337-07-4

009(498.4) Nicolaus Olahus

---

AntAl GyönGyvér

 

 

NICOLAUS OLAHUS 

PERMANENŢE

UMANISTE

 

EDITURA BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR

BUCUREŞTI – 2011

---

---

 

 

 

 

 

Argument

Deşi  cel  mai  reprezentativ  umanist  autohton  al  epocii,  remarcându-se 

pe  plan  european  prin  vasta  sa  cultură  şi  prin  activitatea  sa  multivalentă, 

bucurându-se  de  preţuirea  unor  personalităţi  precum  papa  Clement  VII, 

Ferdinand I, Carol Quintul, Ludovic II sau regina Maria, văduva acestuia, şi 

de aprecierea a zeci de umanişti, Erasmus de Rotterdam rezervându-i un loc 

la masa sa, deşi nu s-au putut vedea vreodată, Nicolaus Olahus nu beneficiază 

nici până în prezent de o exegeză pe măsura meritelor sale.

Marele umanist este comparabil, din perspectiva interesului Europei culte 

pentru activitatea sa, a contribuţiei sale la profilul spiritual şi diplomatic al 

vremii, cu Spătarul Milescu şi cu Dimitrie Cantemir, strălucitul reprezentant 

al umanismului românesc târziu. Într-un fel, creaţiile literare ale lui Nicolaus 

Olahus  împărtăşesc  soarta  operelor  lui  Cantemir,  care,  în  istoria  literaturii 

noastre, sunt tratate discriminatoriu, cu toată valoarea enciclopedică a lor şi 

în pofida laurilor pe care Apusul le-a oferit autorului, recunoscându-i geniul. 

Citim,  de  pildă,  în  tratatul  de  istorie  literară  a Academiei  Române:  „Fiind 

scrisă în latineşte, Descrierea Moldovei nu face parte nemijlocită (sic!) din 

literatura română” (1). Ne întrebăm, prin urmare, din care literatură fac parte 

aceste scrieri, în mod “nemijlocit”? Din literatura latină, cumva?

Literatura umanistă de expresie latină este o manifestare literară din cele 

mai remarcabile, în toată Europa, fiind produsul unei elite spirituale relativ 

închise, o lume în sine. Avându-şi rădăcinile atât în literatura medievală cât 

şi în cea antică şi găsind în expresia latină un suport al clasicismului şi al 

universalităţii,  literatura  umanismului  timpuriu  abia  în  a  doua  jumătate  a 

secolului  al  XVI-lea  îşi  va  găsi  o  rivală  pe  măsură  în  scrierile  umaniste 

concepute, drept consecinţă a Reformei, în limbile vernaculare, ca apoi, după 

câştigul de cauză al acesteia, la începutul secolului al XVII-lea, operele de 

expresie latină să rămână doar obositele semne ale unei lumi coborând spre 

apus. Până atunci însă, între hotarele republicii umaniştilor, afirmarea artistică 

urmează  alte  legi  decât  cele  obişnuite:  marile  valori  vin  dinspre  universal 

către  naţional  (în  sens  larg,  căci  termenul  naţiune  este  impropriu  până  în 

epoca modernă) şi coboară din atemporalitate în timp istoric. Umaniştii nu 

renunţă, însă, la obârşia lor, ci îşi adaugă numelui atributul prin care înşişi 

---

6

ANTAL GYÖNGYVÉR

se  leagă  cu  ostentaţie  de  neamul  sau  ţinutul  care  i-a  dăruit  universalităţii. 

Mulţi dintre ei, ca şi Olahus, fără a se mulţumi să urmărească de departe şi cu 

sufletul la gură vâltoarea evenimentelor din patrie, îi duc pe umeri apostolatul 

sau apar pe câmpul de luptă, deprinzându-şi trupul şi sufletul cu grozăviile de 

care îşi amintesc din scrierile anticilor. Cu toate acestea, pentru că litera lor nu 

cunoaşte această perisabilă graniţă istorică, ei riscă să rămână în afara istoriei, 

mai cu seamă a celei literare, care se poticneşte fatal într-o falsă dilemă: cărei 

literaturi naţionale îi aparţin scriitorii născuţi în altă patrie decât cea în care 

şi-au desfăşurat activitatea, într-o altă limbă decât cea maternă? Soluţia devine 

ignorarea  lor  exegetică,  la  care  se  adaugă  traducerea  doar  fragmentară  a 

operei lor. Omiterea acestor creatori din studiile de specialitate sau abordarea 

lor  evazivă  este  un  îndoit  prejudiciu.  Pe  de  o  parte,  ei  sunt  frustraţi  de 

posibilitatea de a fi cunoscuţi şi apreciaţi de cititori, de a fi emisă o judecată 

de valoare asupra operei lor, indiferent de calitatea acesteia. Pe de altă parte, 

voalarea  aceasta  sărăceşte  cultura,  lipsind  posteritatea  de  o  moştenire  de 

drept, lăsând pete albe pe harta spiritualităţii naţionale şi denaturând întreaga 

evoluţie a literaturii, întrucât nu se poate clădi pe goluri. Vehiculând ideea 

că o literatură de o altă expresie este sterilă pentru modelarea limbii literare 

naţionale  (în  pofida  bilingvismului!),  istorici  literari  consacraţi  nu  ezită  să 

decimeze  sub  ochii  cititorilor  nu  numai  literatura  în  ansamblul  ei,  ci  chiar 

creaţia unui singur scriitor, alegând meticulos paginile, de pildă latineşti, de 

cele în limba naţională (vernaculară). 

Chiar  şi  aşa  stând  lucrurile,  o  soluţie  ar  fi  includerea  acestor  scriitori 

într-o  monografie,  prin  colaborarea  unor  exegeţi  din  ambele  lor  patrii.  (Ar 

fi salutar interesul comun faţă de Nicolaus Olahus, de exemplu, al ambelor 

culturi şi literaturi, română şi maghiară. A se vedea, de pildă, revendicarea 

de către Alexandre Ciorănesco sau Brunetière a lui Erasmus pentru literatura 

franceză.) Şi din această perspectivă, însă, tăcerea învăluie o valoroasă parte 

a umanismului. 

În privinţa expresiei, soarta mai vechilor scrieri redactate, la români, în 

slavonă pare a fi mai fericită. Dacă această tratare diferenţiată îşi are cumva 

explicaţia în strădania de a aşeza pe îndreptăţite temelii întreaga arhitectură 

a literaturii naţionale, oare cum nu s-ar nărui acest edificiu cu atâţia piloni 

sacrificaţi la unul din cele mai frumoase nivele de epocă? Iar dacă explicaţia 

rezidă în faptul că, în ce priveşte zorii literaturii române, cercetătorii nu au 

de ales, aceste opere de expresie slavonă fiind singurele existente, în timp ce 

situaţia literaturii umaniste este alta, dat fiind rolul determinant al scrierilor 

în limba română, totuşi, istoria literaturii nu are dreptul să pritocească astfel 

zestrea de creaţii; a selecta după alte criterii decât cele valorice înseamnă a 

denatura şi a sfida dimensiunea ştiinţifică a cercetării, fapt la care se adaugă 

---