NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
15
înrudeşte Das Alte und Neue Teutsche Dacia (Nürnberg, 1666), a lui Tröster,
lucrare nu rareori fantezistă, precum şi Breviculus originum nationum (Sibiu,
1696 – Cluj, 1697), a lui Valentin Franck.
Prin Haller Gábor este inaugurat genul memorialistic şi cel jurnalistic.
În literatura beletristică, prelucrările sînt continuate printr-un Rosetum, al
lui Valentin Franck, în stil baroc. Scrierea a apărut la Viena, în l692, fiind, de
fapt, un volum de poezii ocazionale.
Mihail Halici, român din Caransebeş, are, împreună cu tatăl său, o bogată
bibliotecă, întrunind peste cinci sute de volume. Tânărul Halici este şi el poet
ocazional. Studiindu-i versurile dedicate medicului Pápai Párizs, George
Călinescu remarcă maliţios că l-au consacrat pe Halici “Valachus poëta”…
Cauze obiective explică de ce, în celelalte principate române, umanismul
se manifestă în contratimp cu desfăşurarea evenimentelor culturale din plan
european. Flacăra raţiunii ce luminează Europa apuseană găseşte, însă, teren
prielnic în uscatele pajişti răsăritene, îndată ce ajunge la ele. În confruntarea
dintre animus şi anima, cea din urmă avea să cedeze şi să renască tocmai
prin contactul cu spiritul epocii. Formarea unei noi percepţii asupra lumii
este simultană cu conturarea, odată cu progresul economic, dacă nu a unei
burghezii în sens apusean, cel puţin a unei categorii sociale laice, receptive
la transformări, inclusiv la cele de suprastructură. Umanismul angajat, spe-
cific Apusului, aici devine unul de curte. Atmosfera patriarhală şi iminenţa
primejdiei otomane marchează firesc activitatea cărturarilor şi frânează pro-
cesul de primenire. Situate la periferia zonelor de influenţă apusene, aceste
principate nu se pot bucura de prielnicul concert al feluritelor moşteniri verna-
culare, înflorind în spaţii restrânse, ci sunt integrate din vremuri uitate într-o
nesfârşită întindere, unitară din punct de vedere cultural, dominată de inerţia
slavonă, chiar dacă Bizanţul devenise un mozaic policrom. Prin intermediul
Transilvaniei şi al Poloniei, suflul novator al vremii se face, însă, simţit şi
aici. Receptivitatea în acest sens a Moldovei şi a Munteniei este explicabilă
şi prin faptul că, deşi de rit ortodox, deşi expuse intoleranţei manifestate
de Poartă faţă de cultura occidentală, spre deosebire de cea bizantină (15),
ele rămân originare cunoscătoare ale latinei şi, implicit, ale italienei, încât
lectura umanistă şi, într-o anumită măsură, contactul cu catolicismul, ţine şi
aici treze conştiinţele. Aparent paradoxal, la un moment dat sunt favorizate
şi de accesul, înaintea Apusului, la acele certe valori ale culturii răsăritene
care, datorită condiţiilor devenite vitrege, iau calea exilului şi cărora, în acest
refugiu către Occident din calea persecuţiei otomane, pământul valah şi cel
moldav le devine vremelnică vatră.
Pe de altă parte, voievozi precum Ştefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe
Basarab sau Petru Rareş au, de bună seamă, ca principi renascentişti, un rol mai
16
ANTAL GYÖNGYVÉR
însemnat în propagarea culturii umaniste decât obscurii poeţi pe care i-a dat,
uneori, Transilvania (16). Cât priveşte aspectul literar, Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său, Teodosie sunt o mostră de autentică şi reprezentativă
scriere umanist-renascentistă, iar activitatea lui Luca Stroici şi a domnitorului
muntean Petru Cercel, totodată poet, vine să completeze acest peisaj.
Palatul de la Târgovişte al acestuia din urmă, organizarea întregii curţi după
modele occidentale, cunoscute din călătoriile şi studiile anterioare efectuate
în străinătate, nu au împiedicat, totuşi, transformarea lui într-un sacrificat.
Soarta sa este comparabilă, în acest sens, cu cea a înaintaşului său moldovean,
Iacob Eraclidul, care, dincolo de faptul că s-a dovedit un adevărat patron
al umanismului, i-a premers, ca intenţie, principelui Báthory, întemeietorul
universităţii de la Cluj (1581), şi care, deschizând calea Reformei, dacă
vremurile i-ar fi îngăduit, ar fi contribuit la sincronizarea Moldovei cu
Europa. Faţă de aceştia, Udrişte Năsturel, Petru Movilă, Spătarul Milescu,
Constantin Brâncoveanu sau Cantacuzinii sunt personalităţi recunoscute ale
umanismului românesc, amintite în rând cu cronicarii umanişti consacraţi.
Datorită acestor realizări precum şi evidentului interes pentru noua cul-
tură manifestat în cele două principate, chiar dacă unele proiecte au rămas
nefinalizate, deschiderea acestora către noua orientare nu poate fi contestată.
De aceea, surprinde afirmaţia lui Virgil Cândea, conform căreia “motivarea
[întârzierii ralierii principatelor la cultura apuseană a vremii] trebuie căutată
într-o rezervă bine determinată de angajarea politică şi spirituală conştientă
a românilor într-o altă arie a cugetării şi civilizaţiei europene” [s.n.] (17).
De asemenea, aprecierea lui Nicolae Cartojan că “intrarea ţărilor noastre în
zona culturii sud-slave […] a fost fatală pentru toată cultura noastră veche”
(18) este contrazisă atât de cele menţionate, cât şi de faptul că situarea spi-
ritualităţii româneşti la intersecţia dintre două culturi diferite, una răsăriteană,
străveche, cealaltă apuseană, novatoare, în pofida prejudiciului de moment
asupra sincronizării cu cea din urmă, datorită tradiţiei dominante a celei
dintâi, înseamnă, în timp, un câştig evident, dacă se are în vedere fie şi numai
conservarea, în acest chip, a fiinţei neamului în faţa unui inamic care între
Bizanţ şi Roma punea ca hotar iataganul. Ceea ce face ca “rezervele” faţă de
cultura apuseană şi opţiunea “conştientă” pentru cea bizantină, în caz că au
existat cu adevărat, să aibă o motivaţie severă, istorică. Dar nu este lipsită de
interes nici constatarea că până şi această desincronizare priveşte doar mo-
mentul de apogeu al umanismului românesc, nu şi manifestările sale timpurii,
fie ele şi răzleţe. Aceste considerente îndreptăţesc aprecierea lui George
Ivaşcu că “noi am fost dintotdeauna în Europa, ne-am sincronizat cu toate
marile ei curente, […] istoria noastră literară nu este o racordare târzie [la
ele]” (19).