26
ANTAL GYÖNGYVÉR
Olahus. Acesta revede Ungaria sfâşiată în trei: un regat habsburgic, un prin-
cipat vasal turcilor şi un paşalâc.
Mai aproape acum de Transilvania, umanistul încearcă să contracareze
inadvertenţele istorice şi sociale din spaţiul acesteia. După înăbuşirea în sânge
a războiului ţărănesc din 1514, căpetenia răsculaţilor fiind oribil schingiuită,
iar leşurile ţăranilor sacrificaţi lăsate la margini de drum, una din măsurile
luate a fost redactarea Tripartitului lui Werböczy, document juridic care, deşi
oprima toţi iobagii, fără a ţine seama de etnia lor, pentru ţăranii români a
fost o lege şi mai nenorocită, deoarece, dincolo de faptul că îi lega de glie,
se suprapunea peste prevederile statornicite prin Unio Trium Nationum.
Astfel, de la cruciada la care papa Leon X chemase popoarele prin bula
de la 16 aprilie l514 şi al cărei conducător, desemnat la 24 aprilie, trebuia
să fie Gheorghe Doja, s-a ajuns la un teribil masacru şi la adoptarea unor
măsuri inumane. Olahus, acum cancelar al Ungariei, convoacă dieta în 1547
la Tyrnavia. Aici, se decide unanim dezlegarea de moşie a iobagilor. Cum
feudalii obţin anularea acestei decizii, urmează noi insistenţe din partea lui
Olahus, soldate, în 1550, cu un compromis care nu dă câmp liber vederilor
înaintate ale umanistului. Abolirea legilor împotriva cărora se ridicase marele
spirit al secolului al XVI-lea avea să fie înfăptuită abia prin revoluţia de la
1848.
3. NICOLAUS OLAHUS – OMUL DE CULTURĂ.
ÎN SLUJBA BISERICII CATOLICE ŞI
A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
Definitiv restabilit în Ungaria habsburgică, Olahus are acum răgaz
pentru preocupările sale ecleziastice, anii pe care îi mai are de trăit putând
fi consideraţi cei mai rodnici în acest sens, cu toate că nici acum nu se poate
dedica în exclusivitate vieţii bisericeşti.
Prinţul bisericii catolice este, înainte de toate, un om modest. Din scriso-
rile păstrate, se desprinde firea sa simplă, blajină şi pioasă. Cel care scrisese
sute de versuri elogiind pe alţii, numeroase epitafuri, concepute la limita
barocului (64), în care se dovedeşte un generos şi nestrămutat preţuitor al
omului, încropeşte pentru sine un epitaf cum nu se poate mai lapidar:
“Conditur hoc moriens tumulo Nicolaus Olahus,
Qui praesul vivens Strigoniensis erat.” (65)
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
27
Autorii studiului din 1968 dedicat umanistului nu precizează că aceste
versuri, austere, aparţin lui Olahus însuşi; ele sunt cuprinse în testamentul său,
în care se solicită încrustarea lor în piatra sepulcrală. (În monografie, textul
este greşit.) Testamentul însuşi reprezintă amprenta sufletească a umanistului,
fiind o piesă de artă literară plină de pietate: “Quum itaque ita sim a Te ex
nihilo creatus, ut per mortem corporalem in pulverem rursus redigar, et postea
in ope aeternae beatitudinis consequendae in die novissima, secundum Tuam
et Filii Tui unigeniti voluntatem, resusciter, […], Tui et Filii et Spiritus Sancti
Tui invocato numine, […] condo testamentum. Inprimis, animam meam in
manus Tuas, Deus Pater omnipotens, humiliter commendo, […] corpus vero
meum hoc caducum commendo terrae matri meae, ex qua formatus sum […]”
(66).
Aceste rânduri încununează cucernic viaţa unui om, totuşi, glorios, despre
care contemporanii gândeau cu neţărmurită admiraţie. În străfundurile fiinţei
sale însă, el rămâne devotat lui Dumnezeu, nerecunoscându-şi astfel nici un
merit. Şi orice faptă ecleziastică a sa, care a putut părea unora prea puţin
tolerantă, lui îi lasă conştiinţa curată, deoarece îndărătul deciziilor sale majore
există întotdeauna o cauză nobilă, care îndreptăţeşte sacrificiile solicitate.
Astfel, devenit episcop de Zagreb, purcede la întărirea diecezelor, fără a avea
alte fonduri decât propriile venituri. E drept, îi sosesc în ajutor, trimişi de
Ferdinand, doi nobili, Zrinyi Miklós şi Székely Lukács. Dar abia în dieta de la
Augsburg, din 1547, obţine promisiuni pentru un sprijin material, acordat în
1548. Până atunci, văzând că altminteri nu răzbeşte cu fortificarea teritoriilor
aflate în calea turcilor, pentru că vremurile şi inima cer implicarea episcopului
în cursul istoriei, hotărăşte încasarea decimei. Locuitorii, nemaiplătind-o de
mulţi ani, se vor fi revoltat. Dar Olahus ştie că altfel nu poate asigura solda
oştenilor trimişi pentru apărarea ţinutului. Or, aceasta nu este o chestiune de
neglijat; chiar zăbovind la Augsburg, află că Agria, unde fusese mutat episcop
în l548, se află sub asediul turcilor. Grăbindu-se într-acolo, căci niciodată nu
îi lasă pe ai săi, primeşte vorbă de la locţiitorul său, Verancsics Antal, care
ţinea piept la o sută de mii de duşmani, să vină “mai degrabă cu un coif decât
cu mitra episcopală” (67).
Cel care, în mijlocul atâtor vicisitudini istorice, frustrat, în răstimpuri, de
propriul său destin, devenea, în 1553, arhiepiscop primat al Strigoniului, iar
în 1562 regent al Ungariei, reeditând prestigiul lui Iancu de Hunedoara, dă
dovadă, ca om al bisericii, prin toleranţă, de un umanism autentic. În pofida
faptului că este iniţiatorul Contrareformei, prin care stârneşte spiritele, în afara
unei singure excepţii, nu a recurs la măsuri radicale. Dar chiar şi apelul său
adresat în 1561 iezuiţilor – demers ferm împotriva Reformei – se soldează, în
scurt timp, cu părăsirea Tyrnaviei de către aceştia. Cuvintele lui Maximiliam,