Literatura şi evul mediu latin


TEORIA DESPRE ARTĂ A LUI CALDERON ŞI ARTES LIBERALES



Yüklə 1,1 Mb.
səhifə10/14
tarix05.12.2017
ölçüsü1,1 Mb.
#14022
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   14

TEORIA DESPRE ARTĂ A LUI CALDERON ŞI ARTES LIBERALES
Acel Panegyrico anonim din 1627 a fost o exhumare. Ea a permis reconstruirea unei teorii a poeziei care, după câte ştiu, nu a fost cunoscută până acum. în cele ce urmează voi prezenta o altă exhumare, care lărgeşte şi confirmă rezultatele celei dintâi. Textul nu provine de la un anonim, ci de la însuşi Calderôn. Bibliografiile calderoniene consemnează un Tratat pentru apărarea nobleţei picturii, care a fost tipărit o singură dată - în 1781 - într-un loc puţin aparent şi care nu a fost luat în seamă până astăzi. Am reeditat, tradus şi comentat acest tratat în 1936 (Rr, 50, p. 89 urm.). Pentru amănunte trimit la această publicaţie. Aici nu vreau să scot în evidenţă decât ceea ce poate contribui la cunoaşterea teoriei spaniole despre artă în general şi în special la cea a lui Calderôn. Totodată vor reveni şi unele din temele fundamentale ale lucrării de faţă.

Lucrarea lui Calderôn, numită în mod eronat „tratat", este o expertiză în favoarea pictorilor madrileni, care se aflau în proces cu fiscul pentru impuneri. Expertiza a fost prezentată în 1676, jumătate de veac deci după Panegyrico. Impunerea pictorilor era în Spania un litigiu vechi, la care se referă şi JUSTI, în monografia sa Vela zquez (p. 233 din ediţia apărută în 1933 la editura Phaidon): „Ceea ce îi irita pe artişti la acest impozit consta mai ales în faptul că arta lor, liberă după cum credeau


268
ei, era pusă pe aceeaşi treaptă cu o artă plătită cu bani." Dar în spatele acestui litigiu apare (ceea ce JUSTI n-a putut observa) încă o dată - şi pentru ultima oară - în toată amploarea ei problema sistemului „artelor liberale" şi a raportului lor cu activitatea artistică a omului.

Primul atac al fiscului a avut loc în 1600 şi s-a îndreptat împotriva lui El Qreco. Ultimul porneşte în 1676. El dă prilej pentru expertiza lui Calderôn: singura rostire teoretică asupra artei pe care o avem de la el. Pentru înţelegerea ansamblului trebuie să ne întoarcem ia teoria italiană a artei. Ea a devenit accesibilă datorită lucrărilor lui JULIUS VON SCHLOSSER, Kunstliteratur (1924), ERWIN PANOFSKY, Idea (1924) şi FRITZ SAXL, Antike Getter in der Spärenaissance (1927).

în Florenţa secolului al XV-lea, Renaşterea devine conştientă de afinitatea ei efectivă cu gândirea şi creaţia Antichităţii. Artele plastice desfăşoară o forţă creatoare nemaiîntâlnită, câştigându-şi pe lângă principi şi orăşeni un prestigiu de care nu se mai bucuraseră din timpul Imperiului roman. Poziţia socială şi conştiinţa de sine a artiştilor s-au ridicat şi ele. Artiştii refuză să mai fie lucrători anonimi, să mai fie confundaţi cu meşteşugarii. Oare meseria lor nu cere cunoştinţe savante? Nu trebuie să stăpânească ei problemele geometriei şi ale perspectivei? Oare nu dovedesc autorii antici că pictorii trebuie trecuţi în rândurile celor care reprezintă artele aşa-zise „libere", adică artele demne de omul născut liber? Toate aceste probleme sunt dezbătute şi dezvoltate, începând cu secolul al XV-lea, într-o literatură care, curând, va dobândi caracterul unei discipline noi (chiar dacă e legată în multe privinţe de Antichitate).

Care era elementul ce deosebea noua artă a Italiei de pictura medievală depăşită? Ce-1 deosebea pe un Qiotto de un Cimabue? Pentru sensibilitatea secolelor al XIV-Iea şi al XV-lea, era în primul rând „naturaleţea" figurilor lui Qiotto. Se redescoperise „natura" pierdută


269
odată cu trecerea de la Antichitate la Evul Mediu. Pictura trebuia considerată deci ca o „imitare" a naturii. Tocmai această definiţie a fost regăsită în anecdotele despre artişti din epoca elenismului. Dar chiar şi plăsmuirile naturii - şi înainte de toate corpul omenesc, cea mai desăvârşită dintre ele, - erau determinate prin raporturi proporţionale. Pe acestea, artistul trebuia să le cunoască. Stăpânindu-le, putea să se ia la întrecere cu natura, ba, procedând selectiv, putea chiar s-o transforme şi s-o perfecţioneze. Pictura presupunea deci un studiu temeinic al teoriei proporţiilor, în mod analog cu natura, ea trebuia să fie în stare să realizeze „concordanţa tuturor părţilor, legate proporţional între ele în vederea unui întreg unitar" (SCHLOSSER). Ea trebuia, la fel ca orice ştiinţă (de ex. retorica şi muzica) să dispună de un tezaur de reguli şi legi. Ba mai mult, trebuia să devină ea însăşi o ştiinţă, conferind capacitatea de a produce opere „corecte" şi „frumoase".

Este evident că această „teorie a imitaţiei" - la fel ca şi aceea din Poetica lui Aristotel, care a devenit cunoscută abia pe la 1550 - conţinea o tensiune interioară: cea dintre „prezentarea", fidelă faţă de model, arealului" (PAMOFSKY) şi un procedeu eclectico-idealizant. Renaşterea timpurie şi cea ajunsă în apogeu încă nu au fost conştiente de această contradicţie. Teoria artistică din epocă nu e orientată speculativ, ci practic - căci teoria proporţiilor etc. trebuie să-i servească artistului ca bază şi ca mijloace auxiliare. Teoria timpurie a artei urmăreşte pe lângă scopul practic şi unul apologetic. Ea îşi propune „să legitimeze arta contemporană ca moştenitoare adevărată a Antichităţii greco-romane şi să-i obţină, prin enumerarea meritelor şi calităţilor ei, un loc printre artes liberales" (PANOFSKY, p. 26). Teoria artistică din această fază nu este încă influenţată de neoplatonismul florentin. Abia de la mijlocul secolului al XVI-lea îşi face loc din ce în ce mai mult noţiunea de „idee artistică", pentru a se instaura în curând ca principiu


270
suprem. „Ideea" apare ocazional şi într-o formă încă rudimentară, în ediţia a doua a Vieţilor lui Vasari. Prezentată apoi sistematic, ea va domina teoria artei a aşa-zisului „manierism", expusă în Trattato dell'artedella pittura ( 1584) al lui Lomazzo şi în Idea de' scultori, pittori e architetti (1607) a lui Federigo Zuccari. Sistematizarea manieristă a artei introduce deci - ca o inovaţie absolută - speculaţia filozofică în teorie, deoarece, după PANOFSKY, pentru generaţia de artişti din acea vreme devenise problematic „raportul spiritului cu realitatea pe care o percepeau pe cale senzorială", începând de pe la 1600, ea se vede ameninţată de noul „naturalism" (Caravaggio). în sfârşit, cam de la mijlocul secolului al XVII-lea, un nou idealism în teoria artei începe lupta totodată împotriva manierismului şi naturalismului. Acest idealism învinge prin Idea del Pittore, dello Scultore e dell'Architetto ( 1664) a lui Bellori şi e preluat în această formă de clasicismul francez.

Aşa se prezintă - evident, într-o schiţă simplificatoare - istoria teoriei italiene a artei, după PANOFSKY şi SCHLOSSER. O lucrare similară pentru Spania lipseşte încă. Aprecierea dată de SCHLOSSER teoriei spaniole a artei, înghesuita în două pagini (pp. 557-558), nu umple acest rol.

Că teoria artistică spaniolă s-a inspirat din cea italiană e un fapt evident. Vasari, Lomazzo, Zuccari sunt adesea pomeniţi. Se preiau raţionamente întregi chiar şi de la autori mai vechi. Teoria artistică spaniolă începe ca parte integrantă a istoriei italienismului din Spania. Ea păşeşte apoi pe o cale proprie. O deosebire esenţială dintre evoluţia spaniolă şi cea italiană constă chiar şi în aceea că pictura spaniolă şi-a însuşit naturalismului unui Caravaggio şi nu a călcat pe drumul spre clasicism. Ea nu tinde spre o estetică normativă, ci - asemenea cu Panegyrico - spre o glorificare a picturii, în acest scop se apelează la scriitorii bisericeşti latini şi greci din secolele IV-X. Alături de ei apar autori
271
antici, ca Xenofon, Pliniu, Quintilian, şi italieni, ca Patrizzi, Possevino, Polidoro Virgilio, Celio Rodighino şi alţii.

Teoria artistică spaniolă începe în 1526 cu Diego de Sagredo. în secolul al XVI-lea, ea se mărgineşte să pună pe aceeaşi treaptă pictura cu cele şapte art es liberales sau să o coordoneze cu geometria, în secolul al XVII-lea, Valdivielso va demonstra apoi că pictura nu ar fi numai una din artele liberale, ci prima dintre ele. Lui Calderon i-a revenit sarcina să dezvolte în mod didactic această teză.

Expertiza lui Calderon are forma unei depoziţii judiciare, făcute la 8 iulie 1677, cuprinsă într-un proces-verbal şi semnată de poet. în introducere, Calderon mărturiseşte că ar fi simţit întotdeauna o „simpatie firească" pentru pictură. El o defineşte ca pe o încercare de a imita operele lui Dumnezeu şi de a rivaliza cu natura. Originea ei o găseşte „în principiul stabilit de autorităţi recunoscute că, tot astfel cum înţelepciunea veşnică, spre a se dovedi creatoare, a făcut ca edificiul universului să se înalţe dintr-un nimic", ea a vrut ca şi pictura să se nască dintr-un al doilea nimic: din jocul unor băieţi la scăldat. Unul din ei a început să deseneze cu degetul contururile umbrei celuilalt, proiectate pe nisip. Astfel, „primul atelier al picturii era lumina, prima ei schiţă, umbra; prima ei foaie, nisipul; prima ei pensulă, degetul; şi primul ei artist, exuberanţa tinerească a întâmplării". Pictura nu se enumera printre artele liberale din singurul motiv că este arta artelor; ea domină toate artele prin aceea că se serveşte de ele toate. Gramatica contribuie cu „concordanţele" ei (concordanţa părţilor de vorbire flexionare). Tot astfel, pictura trebuie să atribuie crinului culoarea albă, garoafei pe cea roşie etc.; altminteri ar comite „solécisme", în chip asemănător îi slujesc dialectica - aici argumentarea e oarecum dificilă - şi retorica. Căci pictura e capabilă să emoţioneze, la fel ca şi cuvintele. Aritmetica şi geometria oferă ştiinţa proporţiilor şi a perspectivei. Şi cum stau lucrurile cu
272
muzica? „Dacă aceasta are menirea să lege spiritul de imagini sonore, pictura în schimb îl leagă de ritmuri nu mai puţin armonioase, sporite prin calităţile datorită cărora văzul e superior auzului; şi aceasta mal ales atunci când văzduhul se încunună la margine cu nori şi ceruri, prin care atrage imaginaţia la sine, spre contemplarea semnelor cereşti şi a planetelor. Gramatica deci îi împrumută picturii concordanţele ei; dialectica, consecvenţele ei; retorica, persuasiunea ei; poezia , artele el inventive; elocvenţa, energiile ei; aritmetica, cifrele ei; muzica, consonanţele ei; simetria, dimensiunile ei; arhitectura, proporţiile ei; sculptura, formele ei; perspectiva şi optica, măririle şi micşorările lor; şi - în sfârşit - astronomia şi astrologia, semnele lor pentru cunoaşterea figurilor cereşti; cine se îndoieşte deci că ea, fiind numărul transcendent al tuturor artelor, este cea principală, care le cuprinde pe toate?"

Ocrotitori - în parte şi practicanţi - ai picturii au fost tânărul Nero, Hadrian, Marcus Aurelius, Alexandru Sever, Constantin al VII-lea , Alexandru cel Mare, lulius Cezar etc., iar in timpurile mai noi, Leon al X-lea, care 1-a ridicat pe Rafael la rangul de cardinal, luliu al II-lea, Filip al II-lea şi alţii. Ca dovadă ultimă şi supremă pentru demnitatea picturii se aduce argumentul: „Dumnezeu s-a zugrăvit în om pe sine ca Dumnezeu, pentru că 1-a creat din tiparul ideii sale, după chipul şi asemănarea sa. Când Dumnezeu s-a întrupat în om n-a lăsat ca o pensulă omenească să-1 zugrăvească, ci i-a orbit cu strălucirea sa pe toţi cei care au încercat-o. Dar pentru ca lumea să nu ducă lipsă de un zălog atât de slăvit, s-a zugrăvit pe sine însuşi pe năframa albă a pioasei Veronica", aşa cum se poate vedea la Roma, în Savoia, la Jaén şi Oviedo. „în felul acesta, martorul


1. Ca parte a retoricii.

2. Quién duda que numéro transcendente de todas las Artes şea la principal que comprehende â todas?

3. Sursa: Sigebert de Gembloux, în MGH, Scriptores, VI, p. 346. - Vezi GIBBON, Decline and rail, cap. 48.




273
descrie în mărturia sa un cerc desăvârşit": sfârşitul se întoarce iar la început. Pictura este o imitaţie a operelor lui Dumnezeu, „întrucât Dumnezeu s-a zugrăvit pe sine, aidoma unui pictor, în cele mai măreţe opere ale sale".

Demonstraţia cerută pentru a dovedi că pictura este o „artă liberală" e integrată astfel corelaţiilor mult mai vaste ale teoriei artistice teocentrice. Explicaţia „naturală" (originea dintr-un joc copilăresc) arată spre o stare de fapt care a fost voită de însăşi înţelepciunea divină. Dumnezeu-tatăl e pictorul lumii şi creatorul omului „după chipul şi asemănarea sa". Activitatea de pictor a lui Dumnezeu se repetă în năframa Sf. Veronica. Actul creator este privit - în mod platonizant- ca o copiere a unei idei preexistente; la fel şi într-un joc sacramental (Autos, 1717, II, p. 394 urm.):


Este campo que poblado

Hoy de fabricas se ve,

Nada pulido era entonces

Antes de labrarse en el,

Una confusion, un caos,

Tan informe al parecer,

Que no le hiciera tratable

Sino el supremo pincel,

Que corrio desde la idea

Del primero ser sin ser

Rasgos de su omnipotencia

Y lineas de su poder.


„Dumnezeu ca pictor" este un topos vechi, care apare pentru prima dată la Empedocle şi Pindar, el fiind apoi transmis Evului Mediu de către Clement din Alexandria (Schriften, trad. germ. de STÄHLIN, I, 1934, p. 174). SCHLOSSER 1-a urmărit în Renaştere (Präludien, 1927, p. 296 urm.). Şi Lope de Vega îl foloseşte referindu-se la imnul Caeli deus (A.h., 51, p. 36), atribuit în trecut lui Ambrozie, unde al treilea vers sună astfel:
Candore pingis igneo.
274
Dubla funcţie a lui deus pictor, anume de pictor al universului şi creator al omului, care putea fi exemplificată cu dovezi din tradiţie, avea să fie deosebit de preţioasă pentru Calderôn, întrucât ea aprofundează corespondenţa dintre macrocosm şi microcosm, structura fundamentală a imaginii sale despre lume. Expertiza lui Calderón dovedeşte prin construcţia, raţionamentele şi limbajul ei acea prelucrare originală a unor idei tradiţionale, pe care o cunoaştem atât de bine din comedias şi mai ales din autos sacramentales. O cultură enciclopedică, dominată însă prin energia şi bogăţia în posibilităţi combinatorii a gândirii sale; subtilitatea formulării abstracte şi îmbinarea armonioasă a tuturor motivelor; analiza minuţioasă, care procedează printr-o simetrie riguroasă şi din care se clădeşte în cele din urmă un tot întreg, conceput şi ordonat după legile proporţiei: aceste caractere stilistice ale artei lui rezultă în mod distinct şi din expertiza în chestiune.

Analiza Tratatului confirmă demonstraţia valoroasă a lui LUCIEN-PAUL THOMAS, după care Calderón ar fi avut o concepţie independentă despre artă, rod al unei meditaţii îndelungate1.

Un index pictorius al operei dramatice a lui Calderón va trebui să cuprindă toată mulţimea de metafore şi de conceptos împrumutate de el din domeniul picturii. Mici descrierile, în care Calderón concurează în mod vădit cu arta pictorului -sit ut pictura poesisl - nu pot fi analizate aici mai îndeaproape; bunăoară descrierile sărbătorilor de la curte sau ale fastuoaselor cortegii spaniole (de ex. în La Banda y la Fior şi în Guârdate del Agua mansa). Vom arunca o privire scurtă doar asupra acelor trei opere în care

1. François Bertaut et les conceptions dramatiques de Calderôn, în Revue de Littérature comparée, 1924, p. 199 urm. - O notiţă biobibliografică despre L.-P. THOMAS se găseşte în Bulletin Hispanique, 50, 1048, p. 119 urm.




275
pictura apare ca element constitutiv al acţiunii dramatice. Este vorba de dramele Dario todo y no dar nada şi El Pintor de su Deshonra, precum şi de jocul sacramental purtând acelaşi nume ca aceasta din urmă.

Dario todo y no dar nada tratează, după Fliniu şi Aelian, despre dragostea lui Alexandru cel Mare pentru Campaspe, pe care o pune să fie pictată de Apelles. Acesta se îndrăgosteşte de frumosul său model, dar din respect pentru suveranul său crede că ar trebui să renunţe la pasiunea sa. Din această pricină înnebuneşte - până ce Alexandru îi cedează iubita, dovedindu-i totodată prin aceasta lui Diogene că ştie să învingă nu numai lumea, ci şi pe sine însuşi. Relatările antice care stau la baza intrigii fac parte dintre cele mai îndrăgite anecdote de artişti ale Renaşterii . Calderón le-a împrumutat motivul principal, obţinând din caracterizarea lui Diogene o acţiune secundară comică. Pentru concepţia lui Calderón despre pictură sunt semnificative următoarele.

Trei pictori - Timanthes, Zeuxis şi Apelles - au făcut fiecare un portret al lui Alexandru. Ei sunt primiţi de regele macedonean ca reprezentanţi ai celei mai nobile dintre arte:
Ejerceis el mejos arte.

Mă s noble y de mâ s ingenio.


Alexandru trece apoi la judecarea celor trei portrete, întrucât are un ochi saşiu, pe care Timanthes nu 1-a redat, acesta e eliminat ca un linguşitor şi un mincinos. La fel şi Zeuxis: căci acesta, pictând defectul prea fidel după natură, a ofensat demnitatea regească. Singur Apelles a nimerit corect (KEIL, IV, 5 a):

1. Vezi E. KRIS şi O. KURZ, Die Legende vom Künstler, Wien, 1934, în special p. 49 urm. - Piesa lui Lope de Vega, Las Qrandezas de Alexandro - după aprecierea lui MENÉNDEZ Y PELAYO, una de las pocas obras enteramente ma/as que nos ha dejado Lope - oferă cu greu puncte de joncţiune cu Dario todo y no dar nada. Concursul pictorilor lipseşte; se găsesc doar unele aluzii la pictură în primul act (Marea ediţie academică voi. VI, pp. 327-329).




276
Que solo vos sabeis, como

Se ha de hablar à su Rey, puesto

Que a medio perfil esta

Pared d o con extremo;

Con que la falta ni dicha

ni callada queda, haciendo

Que el medio rostro haga sombra

Al perfil del otro medio.


În consecinţă, Apelles e numit pintor de ca mara. Din acest pasaj aflăm că regii trebuie pictaţi în semiprofil. Un pasaj similar îl oferă jocul sacramental El Lirio y la Azucena. în final se arată o pictură: Aqui se descubre un lienzo grande pintado en el Retablo y Altar de la Iglesia de San Sebastian; encima del Ara el Copoi del Santisimo Sacramento, un Sacerdote en pie, haciendo cară ha cia el altar; y el pueblo, que se pinte numeroso y vario, y el Rey de rodillas en la ultima grada, procurando que se vea el rostro, aun mas que medio perfil.

Piesa despre Alexandru mai are însă şi o altă legătură cu teoria artei. Campaspe este unul din personajele, atât de frecvente în teatrul lui Calderôn, care sunt educate în singurătate şi puse apoi printr-o schimbare brusca a soartei în mijlocul unei lumi necunoscute. Campaspe a crescut în sălbăticie şi nu cunoaşte decât o stare naturală ideală. Acum urmează să fie portretizată. Dar ea nici nu ştie ce-i un portret. Rezultă de aici un dialog fermecător între ea şi prinţesele Estatira şi Siroes.


Campaspe: Quisiera

Saber que cosa es retrato.

Siroes: Nunca ha visto tu rudeza

El primor de la pintura?


277
Campaspe: Pintura ya se que sea;

Que en el templo he visto tablas,

Que, de colores compuestas,

Ya representan paises,

Ya batallas representan,

Siendo una noble mentira

De la gran naturaleza;

Pero retrato no se

Que es.

Estatira: Pues que es lo mismo, piensa,



Con la circunstancia ma s

De que la copia parezca

Al orignal de quien

Se saca.


Campaspe: Y de que manera

Se saca?

Estatira: Vera slo cuando

A hacer el retrato vengan.


Peisajele şi scenele de bătălie le sunt cunoscute deci şi unor copii ai naturii, şi anume din picturile templelor rustice. Portretul însă ţine de domeniul culturii urbane. El o aruncă în mare confuzie pe Campaspe. în faţa propriului ei portret o apucă îndoieli ontologice (KEIL, IV, 21 urm.).

Arta portretistică este astfel introdusă aici în rândul minunilor lumii (prodigios del mundo; la fel ca şi prima navă, prima tobă etc.), adică în aria bunurilor culturale inventate de oameni, despre a căror „origine" Calderôn, urmând tradiţia antică, reflectează cu atâta plăcere - cum o face de altfel şi la începutul „tratatului" său despre pictură.

Comedia El Pintor de su Deshonra face parte din operele mai cunoscute ale lui Calderôn. Reliefez doar ceea ce e caracteristic pentru teoria sa despre artă. Don Juan Roca a rămas mult timp neînsurat, pentru că şi-a petrecut zilele şi nopţile cu studiul cărţilor. Când îl cuprindea melancolia, căuta o uşurare în pictură (KEIL, IV, 62 a):
278
Y si, para entretener

Tal vez fatigas de leer.

Con vuestras melancolias

Treguas trata bades, era

Lo prolijo del pi n cel

Su alivio, porque aun en el

Parte el ingenio tuviera.
Şi însurat fiind, don Juan Roca continuă să se ocupe de pictură. El o pictează pe soţia sa Serafina şi-i explică în timpul unei şedinţe dificultăţile redării frumuseţii ei desăvârşite (KEIL, IV, 71 a).

Serafina e răpită împotriva voinţei ei. în zadar caută don Juan Roca să afle locul unde se găseşte. Revine din nou la pictura şi face pentru principele de Ursino un tablou reprezentându-l pe gelosul Meracle, căruia centaurul fiessus i-o răpeşte pe Dejanira. Atunci principele comandă pentru sine portretul unei frumoase femei: e Serafina. Don Juan o împuşcă: „pictor al propriei dezonoare", a „pictat cu sânge" un tablou.

întâlnim deci în această piesă pictura concepută ca o arta intelectuală, practicată şi de persoane de origine nobilă. Mai importantă însă este aici „problematica portretului", dacă mă pot exprima astfel . Un model de o frumuseţe ideală nu poate fi redat de către pictor fidel naturii. Dimpotrivă, un portret este cu atât mai asemănător modelului cu cât acesta se îndepărtează de canonul frumuseţii. Şi cel mai frumos portret feminin presupune - după cum trebuie să conchidem de aici - că cea reprezentata în tablou va contraveni proporţiilor ideale datorită vreunei trăsături a ei. Dovada o aduce faimoasa descriere a Semiramidei, din Laffija del Aire, admirată încă şi de Grillparzer. Semiramida are fruntea prea mică (KEIL, II, 73 a):

1. Despre pictura portretistică vorbeşte pe larg şi Tirso de Molina (EI Vergonzoso en Falado, II, 673 urm.).




279
No de espaciosa te alabo

La trente, que antes en esta

Parte solo anduvo avara

La siempre libéral maestra etc.


Aici e deci vorba de un defect, la fel ca şi în figura lui Alexandru. Acest element negativ devine insă pozitiv pentru arta portretistului, ba chiar o condiţie a reuşitei sale. E drept că de aici se naşte o a doua problematică -aceea din Dario todo y no dar nada -: cum trebuie sa se comporte artistul care are de făcut portretul unui rege? Cum conciliază el convenienţele cu realitatea vieţii? în spatele acestor întrebări stă, ca realitate istorică, mai întâi cultura de curte a Spaniei habsburgice, dar apoi şi problema mai profundă a împăcării între concepţia naturalistă şi cea idealizatoare a artei - sau, mai bine zis, între imitatio pe de o parte şi decorum pe de altă parte. Norma acestui decorum e dezbătutâîn mod amănunţit de exemplu de către Pacheco . Merită observat în acest românce autobiogrâfico (datat de COTARELO Y MORI, Ensayo sobre la vida y las obras de Calderon p. 70, în jurul lui 1636), Calderon ne-a lăsat un autoportret literar inegalabil ca naturalism .

O paralelă la ideile lui Calderon despre pictura portretistică oferă Pacheco: Las faltas no se han de disimular en los retratos, aunque es alabado Apéles en naher retratado de medio rostro al ReyAntigono, que era ciego de un qjo, poniéndole de la parte del sano... Esta es prudencia que se puede usar con personas graves, sin detrimentode la verdad... Şi, în aceeaşi ordine de idei: ...


1. Arte de la Pintura, ed, VILLAAMIL, I, p. 238 urm. - Pacheco tratează despre decorum bazându-se pe Cicero şi Horaţiu. Se observă încă o dată tendinţa apărută in sec. al XV-lea de a înălţa sistemul de idei al teoriei artei pe fundamentul retoricii şi poeticii.

2. Traducere germană la WURZBACH, Calderon Leben und Werke, p. 239.


280
los rostros hermosos son mas dificultosos de retratar, como ensena la experiencia .

Iatä-ne, în sfârşit, înaintea jocului sacramental El fintor de su Deshonra.

Lucifer îi dezvăluie Culpei mânia sa ascunsă faţă de Fiul Atotputernicului. Fiul e maestru în toate ştiinţele: teologia, jurisprudent^, filozofia, medicina, în afară de acestea stăpâneşte şi artele liberale: dialectica, astrologia, aritmetica, arhitectura, geometria, retorica, muzica, poezia . Cel mai mult însă îl înfurie pe Lucifer faptul că Fiul este şi pictor. Tocmai terminase, în şase zile, tabloul Creaţiei. Acum e preocupat să scoată la iveală chipul omului, ca o copie a propriei sale idei. Lucifer se teme că Fiul va mai şi însufleţi până la urmă tabloul. El o roagă de aceea pe Culpă să-1 ajute la dejucarea acestei intenţii, astfel ca Fiul lui Dumnezeu să devină pictorul ruşinii sale. E drept că el pictează cu uleiul milostivirii, dar „noi vom face ca ea - natura umană - să cedeze temperamentului poftelor ei şi o vom transforma astfel într-o pictură în tempera, cu toate că el o pictează în ulei" (Autos, 171, I, P. 378 a):

Que aunque al oleo de la Gracia

La pinte, tambien nosotros

Haciendola que se incline

Al temple de sus antojos.

La haremos pintura al temple,

Aunque el la maţi ce al oleo.
Culpa se ascunde într-un copac. Pictorul divin îşi face apariţia, nevinovăţia poartă paleta; Ştiinţa, rigla pictorului; Milostivirea, pensula. După ce a terminat tabloul, materia

1. Arte de la Pintura, ed. VILLAAMIL, II, pp. 141 şi 143.

2. Sistematizarea artelor liberale diferă aici pufin faţă de cea a „tratatului".


281
acestuia e însufleţită de către pictor, care îi dă formă suflând asupra ei. Tabloul dispare, în locul său apărând Matura umană. Ea începe să vorbească şi întreabă de rostul ei. Pictorul răspunde că i-a dat existenţa pentru a se logodi cu ea la timpul potrivit. Matura însă se lasă sedusă de Şarpe, în consecinţă, Dumnezeu vrea să-şi distrugă pictura, adică lumea, cu ajutorul periei aspre a pictorului:
El Mundo, talamo injusto;

De sus adultéras bodas,

Tengo de borrar, haciendo

Que por todo el pais corra

En yez de şutii pincel

La bronquedad de la brocha.


Şi torentele de apă trebuie să ajute la opera de distrugere, pentru că apa şterge culorile tempera, în care liberul arbitru (Albedrio) transformase pictura executată iniţial în ulei:
Que si al temple me la ha vuelto

Su Albedrio, quien ignora

Que las pinturas al temple

Con agua, no mas, se borran.


Lumea şi natura încep să se vaiete. Pictorul aruncă o scândură în torentul de apă, ca semn al iertării. Lumea şi Matura umană se refugiază pe scândură, salvându-se de la înec. Ele se opresc cu „nava" lor pe vârfurile munţilor din Armenia.

Lucifer, nemulţumit pentru că Matura umană n-a pierit în potop, hotărăşte să distrugă frumuseţea ei, folosindu-se în acest scop de Culpă. Aceasta bate Naturii umane un cui în fruntea ei, glâsuind astfel:


Pincel sera de mis obras,

Pues que por la oposicion


282
Sus atributos nos tocan,

Este clavo que en su trente

Servira de negra sombra,

Porque vean que la Culpa

Su imagen a Dios le borra.
Natura stigmatizată fuge. Lumea e astfel lipsită de coroana ei şi se văietă. Când reapare pictorul, ea îl roagă să-i dea un portret al celei fugite:
Viendo pues

Que ausentarmela porfia,

Para enganar mi amor, trato,

Ya que dices ser Pintor,

Que a los ruegos de mi amor

De ella me hagas un retrato

Porque le traiga en el pecho.
Pictorul primeşte acum de la Dragostea divină, însoţitoarea sa, cutia de culori, care conţine doar roşu carmin; drept pensulă, trei cuie; drept suprafaţă de pictat, o placă de bronz în formă de inimă; drept riglă de pictat, o lance: patima lui Cristos restaurează tabloul stricat al naturii umane.

Între comedia El Pintor de su Deshonra şi piesa sacramentală cu acelaşi titlu, cititorul atent va surprinde o serie de concordanţe semnificative, în ambele piese vedem un pictor ocupat de un tablou, care e pictat mai întâi în culori, iar apoi cu sânge. Pictorul divin însă nu pictează un model omenesc, ci „aduce la lumină din tiparul ideii sale o copie misterioasă":

Lucifer:

Mas nada desto me da

Tanto sobresalto, como

Ver que de aguel exemplar

De su idea, en quien yo absorto
283
Miré mi primera ruina,

Quiera sacar mysterioso

A luz el retrato...
Portretul (retrato) apare deci şi aici, la fel ca şi în piesa Campaspei, ca o realizare nouă - ultima şi cea mai înaltă - a artei picturale. Natura umană este un tablou creat de logosul divin. Piesa sacramentală a lui Calderón concretizează printr-o plăsmuire a fanteziei poetice creatoare teoria artei pe care „tratatul" o oferă în formă doctrinalâ. Ea ni se înfăţişează ca un final magnific şi desăvârşit al unei speculaţii ale cărei rădăcini se găsesc în Antichitate şi patristică şi care a rămas vie de-a lungul Evului Mediu şi al Renaşterii. O idee tradiţională, care a înfruntat mileniile şi care a fost mereu retopită de toate epocile istorice ale Occidentului, îşi găseşte în poezia lui Calderôn, pentru prima şi, poate, pentru ultima oară, o dezvoltare şi o formulare desăvârşita în opera poetică. Hrănit şi pătruns de cea mai veche tradiţie, Calderón nu s-a lăsat înăbuşit de povara ei de idei, ci a biruit-o cu forţa măiestriei sale, a adaptat-o şi a creat-o din nou. Trăind în şi din tradiţie, el a ştiut totuşi s-o transforme cu supremă originalitate - comparabil în această privinţa numai cu Dante.

Ca şi Dante, Calderón este un poet creştin, în sensul cel mai înalt şi precis al cuvântului. Ceea ce vrea să însemne: imaginea sa despre lume şi om are în centrul ei credinţa în Dumnezeu a bisericii. Şi Lope însă este prin excelenţă un „poet religios" şi „preot cucernic”. Dogma, mistica şi cultul catolicismului sunt atât de esenţial şi intim legate de cultura „secolului de aur" spaniol, încât sunt perceptibile pretutindeni ca temelie de viaţă a epocii. Această realitate istorică - a cărei constatare nu are nimic comun cu o idealizare romantică a Spaniei - ne lasă să înţelegem că şi


1. VOSSLER, D. Vjft, l 4, p. 168.




284
forţele culturale profane ale acelei epoci trebuiau încadrate în imaginea universală teocentrică a creştinismului: şi anume regalitatea, conştiinţa naţională, politica - dar şi teatrul, artele şi ştiinţele. O teorie speculativă creştină despre artă nu se păstra numai ca un patrimoniu de idei patristice şi scolastice, ci ea putea să reînvie la marii poeţi sub forma unui principiu creator şi organizator. Iată care e şi ultima explicaţie a concepţiei lui Calderón despre pictură. Aceasta îşi datora demnitatea ei supremă faptului că de ea se servise Dumnezeu în opera sa de creaţie. Logosul divin însă, aşa cum am văzut, nu este la Calderón numai pictor, ci şi con­structor, muzician, poet. Toate artele îşi găsesc în el originea comună şi prototipul sfânt, în El gran teatro del mundo, lumea devine scena pe care Dumnezeu distribuie rolurile, în El sagrado Parnaso, Cristos este poetul divin sau divinitatea poeziei. El apare ca Apolo.

Şi Lope împărtăşeşte concepţii înrudite, în Lofingido verdadero, actorul Ginés se converteşte pe scenă. Până atunci făcuse parte din trupa de actori a diavolului, acum însă va trece, în urma martiriului, la comedia divină, adică în trupa de actori a lui Isus:


Ahora mi compari ia

Es de Jesîs, donde hay Padre

Del santo Verbo, y hay Madre,

La siempre Virgen Maria.


În această trupă cerească, Ioan Botezătorul joacă roluri păstoreşti; Gavriil, roluri de mesager etc. în final, Qinés vesteşte încă o dată de pe stâlpul de tortură:
Pueblo romano, escuchadme:

Yo représenté en el mundo

Sus fa bulas miserables,

Todo el tiempo de mi vida,

Sus vicios y sus maldades;
285
Yo fui figura gentil

Adorando dioses tales;

Recibiome Dios; ya soy

Cristiano representante;

Cesola humana comedia,

Que era toda disparates;

Hice la que veis, divina...
Astfel ne arată Lope trecerea de la teatrul univer­sal pământesc la cel ceresc, confirmând prin aceasta demnitatea teologică a artelor. Voi mai da pentru aceasta două exemple. Sfânta Teresa îşi află sufletul ei zugrăvit înăuntrul dragostei divine (variaţie a motivului Deus pictor):
De tal suerte, pudo amor.

Alma en mi te retratar.

Que ningun sabio pintor

Supiera con tal primor

Tal ima gen estampar.

Fuiste por amor criada,

Hermosa bella, y asi

En mis entran as pintada,

Si te perdieres, mi amada

Alma, buscarte has en Mi.

Que yo se que te hallara s

En mi pecho retratada,

Y tan al vivo sacada,

Que si te ves te holgara s

Vie ndote tan bine pintada .
În sfârşit, pe Dumnezeu ca muzician universal îl întâlnim în oda lui Luis de Leon către Francisco Salinas:

1. BAE, 51, p. 510 b.




286
Ve como el gran maestro,

A aquesta intnensa citară aplicado.

Con movlmlento diestro

Produce el son sagrado,

Con que este eterno templo es sustentado .
Astfel, în poezia clasică a Spaniei, diferitele arte se găsesc unite frăţeşte şi raportate totodată la supranatural. Strânsa convieţuire a artelor (îndeosebi a poeziei dramatice cu pictura) nu izvorăşte numai din imaginea creştină a lumii din epoca de înflorire a Spaniei, ci şi din fastul şi splendoarea monarhiei spaniole. Carol Quintul şi Filip al II-lea au fost mari amatori ai artei şi colecţionari de tablouri. Strălucirea imperială a acestor suverani, al căror gust a rămas determinant şi pentru nobilime, şi pentru slabii lor succesori, i-a rezervat picturii şi îndeosebi artei portretistice practic acel rang pe care deducţiile teoretice ale savanţilor 1-au demonstrat în acelaşi timp -cu rezultatul că însuşi fiscul s-a dat bătut. Sunt raporturi pe care nu le întâlnim nici în Italia, nici în Franţa şi nici în Anglia. Ele reprezintă fondul cultural-istoric şi pentru „tratatul" lui Calderôn.

Legătura dintre pictură şi poezie a îmbogăţit în mod substanţial cultura spaniolă din siglo de oro. numai în Spania s-a putut întâmpla ca o victorie militară - predarea cetăţii Breda - să fie adusă în acelaşi timp pe pânză de


1. Dumnezeu ca muzician universal este şi una din temele din Divino Orfeo al lui Calderôn:

y que esta

esta tan executada

en la fabrica perfecta

del instrumento del Mundo,

que en segura consequencia,

es Dios su Musico; pues

voz, y instrumente concuerda.
287
către Velazquez şi pe scenă de către Calderón. La Shakespeare, pictura joacă un rol cu totul neînsemnat. Acelaşi lucru e valabil pentru drama clasică a francezilor. Numai teatrul spaniol se află într-o legătură vitală cu marea pictură a naţiunii.

Asemănarea structurală dintre „tratat" şi Panegyrico e izbitoare. Şi expertiza lui Calderón ar putea purta acest titlu. Ea se încadrează schemei umaniste a elogiilor închinate artelor şi dovedeşte trecerea de care se bucurau ele în siglo de oro. Dacă putem da crezare autorului lui Panegyrico, acesta era un adolescent de 17 ani. Calderón şi-a dat expertiza la vârsta de 77 de ani. Primul a realizat un exerciţiu şco.lar plin de talent, Calderón ştie să trateze subiectul cu farmecul gingaş şi profunzimea artelor liberale.

Funcţia acestui sistem ne-a ieşit mereu în cale pe parcursul analizei noastre. El transmite Occidentului tradiţia culturală a Antichităţii târzii. Sistemul acesta reprezintă pentru Evul Mediu creştin ordinea veşnic valabilă a ştiinţei: totalitatea „artelor" poate fi echivalată filozofiei. Singur misterul întrupării poate anula autoritatea artelor liberale. Toma de Aquino răpeşte artelor primatul deţinut în ordinea cunoaşterii. Dante însă le restituie deplina lor demnitate. Ele apar pe faţadele catedralelor gotice, dar şi în picturile lui Botticelli, în sfârşit, în etica speculativă a lui Calderón, ele sunt subordonate unei ars mechanica. Acest lucru e însă posibil numai pentru că aceasta din urmă e considerată ca un reflex al activităţii creatoare divine. Este pentru ultima oară când spiritul european reflectează asupra rangului şi funcţiei artelor liberale.

Astăzi, colegiile americane încearcă să salveze umanismul legându-1 de cele şapte artes liberales .


1. Vezi, de exemplu, scrierea cam naivă a iezuitului JOHN E. WISE, The nature of the Liberal Arts (Milwaukee, Bruce, 1947).



289


Yüklə 1,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə