Literatura şi evul mediu latin


Interpone tuis interdum gaudia curis



Yüklə 1,1 Mb.
səhifə2/14
tarix05.12.2017
ölçüsü1,1 Mb.
#14022
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14

Interpone tuis interdum gaudia curis

pe care o vor invoca, chiar şi mult mai târziu, glumeţi ca arhipresbiterul din Mita şi Rabelais, în general, despre un vir discretus se spune: urbanus iocos miscet seriis . E continuarea acelui ideal antic al personalităţii, pe care 1-am întâlnit în caracterizarea lui Hadrian. Ca topos panegiric, el reapare în poezia de la curtea carolingiană. De pildă, la Theodulf, care la începutul poemului său către


1. Divertissements devant l'arche (1930), p. 85 urm.

2. Despre râsul in monahismul vechi vezi şi STEIDLE, in Benediktinische Monatsschrift, 20 (1938). - Glume nepotrivite ale călugărilor: RElTZEMSTEin, Hellenistische Wundererzäilungen, 1906, p. 66; H. LIETZMANN, Byzantinische Legenden, 1911, p. 61; WENDLAND, in Neue Jahrbücher, 1916, p. 234.-Concepţiariguroasă a Sf. Bernard e pomenită de Giraldus Cambrensis, éd. BREWER, 11, p. 176. - O părere conciliantă, la Petrus din Potiers şi Petrus Venerabilis (PL, 189, 51 B şi 354 C). - Apreciere binevoitoare cu referire la mendacium iocosum, in vremea scolasticii timpurii: Theologisch-praktische Quartalsschrift, 93 (1940), p. 128.

3. J. WERNER, ße/tnge zur Kunde der lateinischen Literatur des Mittelalters, ed. 2 (1905), nr. 236, v. 7.




30
Carol cel Mare - în care cei din jurul acestuia sunt caracterizaţi de el cu mult umor - scrie următoarele versuri (Poetae, I, 483, 9 urm.):
Ludicris haec [laus] mixta iocis per ludicra currat,

Saepeque tangatur qualibet ilia manu,

Laude iocoque simul hune iilita carta revisat,

Quem tribuente celer ipse videbo deo.
La fel se exprimă Poeta Saxo despre Carol cel Mare (Poetae, IV, 61):
Non umquam nimium laetus, non valde remissus,

Non multum tristis atque severus erat.
Acest topos este aplicat apoi şi unor părinţi ai bisericii. Când poetul laudei funebre a arhiepiscopului Heribert de Colonia (mort în 1021) formulează ca propositio:
Fribris cordis

Caute tentis

Melos concinamus,

Partim tristes,
Partim letas

Causas proclamantes

De pastore pio

Ac patrono Heriberto.
ne aflăm, foarte probabil, în faţa repetării mecanice a unei formule stereotipe şcolăreşti - destul de nepotrivită în acest caz, pentru că mai încolo aflăm despre Heribert (str. a 4-a):
Severitatem

Facie tristem

Monstrans
Letum toto

Corde sprevit

Mundum
În teoria literară s-a menţinut perechea de noţiuni opuse de la sfârşitul Antichităţii: ludicra-seria. Ea apare în această utilizare la Theodulf, în citatul de mai sus.

Carm. Cant., ed. STRECKER, p. 23.




31
Folosirea ei s-ar putea exemplifica cu prisosinţă din poezia latină a secolului al XII-lea. Mă limitez aici la două exemple. Primul e luat din panegiricul unui autor anonim, adresat unui episcop de Regensburg (publicat de WATTENBACH in neues Archiv, 3, p. 387). E interesant prin faptul că poetul preia în mod evident opoziţia dintre seria şi ludicra ca pe o formulă bine statornicită, dar o foloseşte într-un chip care denotă oarecare nepricepere. Grupul de seria cuprinde toate milostivirile hărăzite de Dumnezeu episcopului. După aceea ni se spune:
Attamen ut quedam paulisper ludicra dedam,

Preter dona del sunt nie lucra materiei.

Vomere vel cultro non ilia quis eruet ultro,

Sed studio mentis, quod- non est insipientis,

Tantam quero viam causasque per astronomiam;

Sed vereor multum, ne trufas sit dare stultum

Istius artis opus Chaldea sacerque Canopus

Et primum Siria dedit... (urmează horoscopul).


O discuţie estetico-morală deosebit de fină şi ingenioasă se găseşte în poemul lui Marbod, plin de o matură înţelepciune, intitulat De apto genere scribendi, care ar merita - atât pentru conţinut, cât şi pentru forma sa - să figureze într-o antologie. Citez doar câteva versuri (PL, 171, 1693 B):
Ergo propositum mini sit, neque ludicra quaedam

Scribere, nec verbis aures mulcere canoris;

Non quod inornate describere seria laudem;

Sed ne, quod prius est, neglecto pondere rerum,

Dulcisonos numeros concinnaque verba sequamur.

…………………………………………………….

Nec tantum omnino me poenitet lila secutum,

In quibus, exercens animum, sudare solebam,

Nam gravior iuveni labor aptior esse videtur.

Et citus a gravibus fit transitas ad leviora.


32
Praeterea iuvenem cantare iocosa decebat;

Quod manifesta seni ratio docet esse negatum,

Cuius morali condiri verba sapore

Convenit, et vitiis obsistere fronte severa.


Din cele arătate până aici rezultă că polaritatea „gluma şi gravitate" a fost, începând cu Antichitatea târzie, o schemă ideatică şi formala care apare, în teoria retorică, în poezie, în poetică, dar şi în sfera idealurilor de viaţă fixate la stilul panegiric (în acesta din urma, schema poate fi comparată cu topos-ul puer senex). Dar de la această constatare putem face încă un pas înainte. Exemplele discutate până acum lasă deci să se întrevadă că amestecul de hazliu şi serios făcea parte din normele stilistice cu care erau familiarizaţi şi de care erau conştienţi poeţii medievali, chiar dacă nu le găseau, poate, formulate ca atare nicăieri în mod categoric. Am putea astfel înţelege acest fenomen ca pe o nouă confirmare a marii treceri de care se bucurau în Evul Mediu încrucişările şi amestecurile stilistice în orice formă, într-adevăr, găsim în Evul Mediu aceste ludicra şi înăuntrul unor domenii şi genuri din care gustul nostru modern, educat în spiritul esteticii clasiciste, ar exclude din principiu asemenea amestecuri. Observaţia e valabilă şi pentru literatura bisericească, în acest din urmă caz e nevoie de o prezentare ceva mai amplă.
4. COMICUL IN HAGIOGRAFIE1
Poezia bisericească a Evului Mediu continuă vechea poezie creştină. Dar chiar şi aceasta e lipsită de unitate, ea

1. A se compara WEINREICH, Antike Heilungswunder (Byzantinisch-neugriechische Jahrbücher, 14, 1937/8, p. 157); H. GÜNTER, Legendenstudien, 1906; L. ZOEPF, Das Heiligenleben im 10. Jahrhundert, 1908, p. 236. - în vieţile de sfinţi se găseşte încă de pe acum „comicul scaunului de spovedanie": Marie de France, Espurgatoire, ed. WARNKE, 18 b.




33
înfăţişându-ni-se in curente diverse, ce curg in albii sepa­rate. Pentru a le înţelege din punct de vedere istoric nu e suficientă analizarea poeţilor creştini în succesiunea lor cronologica; dimpotrivă, ei trebuie încadraţi în diferitele genuri ce se dezvoltă începând din secolul al IV-lea în sistemul literar al Imperiului creştin. Avem astfel mai întâi poezia imnică, izvorâtă din cult şi legată de el. Alături de ea se dezvoltă epica biblică din Antichitatea creştină. E produsul artistic al literaţilor şi îşi datorează apariţia străduinţei de a prelua forma epicii păgâne şi de a o încărca cu teme din istoria mântuirii. Ea nu are nimic comun cu cultul religios şi e mai aproape de şcoală decât de biserică, ba chiar şi de forţele motrice ale cucerniciei populare. Aceste forţe se alimentează din două surse: din cultul martirilor şi din cel al sfinţilor. Primul îşi găseşte concretizarea în pătimire (passio), cel de-al doilea în viaţa de sfânt (vita sancti). între ambele genuri există încrucişări, astfel, de pildă, când passio este completată în anexă printr-o narare a vieţii anterioare a martirului (). Passio şi vita pot adopta şi forma panegiricului. Analizele eruditului bollandist H1PPOLYTE DELEMAYE au adus clarificări în privinţa acestor forme literare . Ca gen literar, passio cuprinde două variante complet deosebite: pe de o parte» actele autentice ale martirilor din epoca persecutării creştinilor (passions historiques), iar pe de alta, producţiile artistice literare din epoca mai târzie; anume cele datorate bisericii de stat înfiripate în secolul al IV-lea. în acest timp, mucenicia nu mai face parte din actualitate. Pentru contemporanii lui Teodosie, persecutarea creştinilor din epoca lui Diocletian aparţine unui trecut îndepărtat, în

1. Vezi îndeosebi Les passions des martyrs et les genres littéraires, 1921.




34
schimb, cultul martirilor atinge o deplina înflorire, producând o cantitate imensă de „relatări de patimi", care au toate un caracter convenţional şi legendar: este vorba de aşa-zisele passions artificielles sau passions épiques (H. DELEHAYE). Pentru istoria literară a fost hotărâtor faptul că poetul spaniol Prudentius (cea. 400) a introdus, prin poemul său, Peristephanon, astfel de patimi epice în poezia latină cultă: qu'avant la fin du 4e siède, il existât un bon nombre de passions du modèle épique, on peut l'affirmer avec assurance après la lecture de Prudence, des pères Cappadodens, de St. Jean Chrysostome et d'autres auteurs. Quelques hymnes du Peristephanon sont la traduction poétique de textes de cet ordre. Le poème de S. Vincent, de Santé Eulalie, de S. Laurent ne laissent aucun doute à cet égard . Poemele consacrate de Prudentius martirilor merită în legătură cu cercetarea noastră o atenţie deosebită, căci ele oferă un exemplu de umor grotesc în cadrul unui gen poetic sacral. Poetul ni-1 arată pe Laurenţiu, martirizat pe jăratec, spunând chinuitorului său:
Converte partem corporis

Satis crematam iugiter

Et fac periclum, quid tuus

Vulcanus ard ens egerit.

Praefectus inverti iubeţ.

Tunc iile: coctum est, devora:

Et experimentum cape,

Sit crudum an assum suavius.
E de mirare că găsim asemenea lucruri la un poet atât de serios şi atât de emoţionat de tema pe care o tratează. RAMON MENÉNDEZ PIDAL alege însă, bineînţeles, tocmai aceste două strofe ca mărturie a specificului spaniol al lui Prudentius, argumentându-şi cu ele acea teoria del provincialismo, adică teza continuităţii

1. H. DELEHAYE, op. cit.. p. 312.




35
specificului spaniol de-a lungul a două milenii (Introduccion a la Historia de Ia Espan a Romana, 1935, p. XXIX): poesia que acierta a no exluir las complejas discordancias vitales, acogidas también siglos después por nuestro teatro; el humorismo atroz de Lorenzo en el suplido, junto a la plegaria de historica sublimidad; el infantil descomedimiento de Eulalia, mezclado al fuerte y magnifico heroismo, como la restallante llama concurre con la lenta nieve para velar los miembros de la atormentada virgen emeritense; en todo muestra Prudencio una fantasia vigorosa, pero sobria, que no quiere dejar demasiado atra s la realidad de las cosas: muy respetuosa idealizadora de la verdad historica, como después seră el arte deljuglar del Cid, el del cantor de San Milla n y el de sus continuadores. Asi colocc Prudencio en los cimientos de la nueva poesia cristiana, como piedra fundamental, caracteristicas muypeculiares hispanas, disonantes a veces para la psicologia de otros pueblos y a veces embarazo de timoralos comentadores. în ceea ce priveşte Imnul SC. Laurenţiu scris de Prudentius, cele două strofe citate mai sus, la care se referă caracterizarea lui MENENDEZ PIDAL, nu reprezintă o invenţie liberă a poetului spaniol, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Vestitul cercetător ştie, bineînţeles, acest lucru, chiar dacă cititorul nu-1 află. Prudentius a versificat doar cuvintele martirului (assum est, versa et manduca}, transmise de Ambrozie (De officiis, l, 4i) şi care se mai află şi într-o predică atribuită lui Augustin şi, de asemenea, la Maximus din Turin, la Petrus Chrysologus, în Passio s. Laurentii, într-un imn al Sf. Ambrozie şi în Breviarul roman. Cuvintele sună astfel la Pseudo-Augustin: Versate me; rex, manduca, iam coctum est. Din cercetările lui P. FRAMCHI DE CAVALIERI , de care
1. În Studi e Test! publicaţi per cura degli scrittori délia Biblioteca Vaticana, voi. 27 ( 1915), p. 63 urm. - Abia ulterior mi-au parvenit observaţiile lui DELEHAYE, in Analecta Bollandiana, 51, 1933, p. 55 urm.
36
mă folosesc aici, rezultă mai întâi ca naraţia lui Ambrozie este sursa tuturor celorlalţi autori şi, mai apoi, că martirologiile greceşti dintr-o epocă mai veche oferă relatări despre sarcasme similare la alţi martiri ai credinţei. Acel humorismo atroz al lui Prudentius e luat textual din tradiţia romană. El face parte din tezaurul universal de teme din vechea passio creştină. O analogie flagrantă oferă passio Sf. Maura, analizată de DELEMAYE: plongé e dans une chaudière d'eau bouillante, elle plaisante le gouverneur, qui lui fait prendre, dit-elle, un bain malheureusement un peu froid. Le gouverneur veut s'assurer par lui-même de la tempe rature de l'eau, et apprend àses dé pens que les ordres ont été bien exé cutés . Şi cum stau lucrurile cu poemul despre martira Eulalia, al lui Prudentius? El face parte din genul amestecat, pomenit mai sus, care combină vita şi passio. În acest gen,   reprezintă un adaus ulterior, asemănător acelui gen de chansons de geste, care înfăţişează copilăria unor vestiţi eroi de epopei (Enfances Guillaume etc.). DELEHAYE spune: tout ce qui s'est produit dans ce genre est né cessai rement de la fantaisie (op. cit., p. 321). Pentru copilăria Eulaliei, care avea să cunoască moartea de martir la treisprezece ani, Prudentius nu a avut, evident, nici o mărturie istorică sigură, căci utilizează topoi hagiografici care se pot regăsi cu sutele. Când poetul spune despre Eulalia:

23

Ore severa, modesta gradu,



Moribus et nimium teneris

Canitiem meditată senum,
ne aflăm înaintea topos-ului puer senex. îndemnul binevoitor al judecătorului (101 urm.) corespunde

1 DELEHAYE, op. c/t., p. 289.




37
topos-ului: Ayez pitié de votre jeunesse (DELEHAYE, p. 254). S-ar putea enumera multe de acest fel. Când MENENDEZ PIDAL consideră el infantil descomedimiento de Eulalia ca deosebit de caracteristic pentru hispanismul lui Prudentius, el are în vedere probabil v. 126 urm.:
Martyr ad ista nihil, sed enim

Infremit inque tyrranni oculos

Sputa iacit...
Nu ştiu şi probabil că nici nu e foarte important, dacă scuipatul, ca semn al unei dispreţuiri provocatoare, se mai întâlneşte în vreun alt loc. Dar el se potriveşte de minune unei situaţii tipice din literatura „artificială" a patimilor: on prâe au martyr un langage qui convient bien mal au rde de victime résigné e. Il traite le juge de fou et d'insensé, de buveur de sang, plus cruel que toutes les bâes sauvages. Când un martir grec i se adresează judecătorului său strigându-i „câine!", avem tot dreptul să numim şi acest gest un descomedimiento, iar cel al Eulaliei ar putea face parte din ceea ce DELEHAYE a numit ce genre d'aménités (op. cit., p. 265 urm.). Am analizat doar două dintre cele 14 piese din Peristephanon, dar chiar în urma acestei analize parţiale am fost nevoiţi să ne convingem că, tocmai în acele locuri unde MENENDEZ PIDAL ar vrea să recunoască trăsături tipic spaniole, poezia martirologică a lui Prudentius se leagă strâns de tradiţii bisericeşti care nu au nici o rădăcină spaniolă: nici cea reprezentată de Ambrozie şi nici cea a anonimelor pas­sions artificielles. De unde provin acestea din urmă? Nu de la Roma, ci din Asia Mică şi Egipt (DELEHAYE, op. cit., p. 313 urm.), în Peristephanon receptăm deci o reflectare iberico-latină a lui Oriens Christianas, aşa cum, de altfel, literatura hagiografica a Occidentului în general a suferit mereu influenţe din răsăritul elin - să ne gândim doar la Vita s. Mammae a lui Walahfrid Strabo, la legenda lui
38
Alexius, la cultul Sf. Nicolae. Orientul creştin joacă însă un mare rol, precum se ştie, şi în literatura dramatică din siglo de oro, iar în acest sens se poate vorbi hotărât de o continuitate spaniolă.
Întocmai ca în passio se întâlnesc elemente comice şi in „viaţa de sfânt" (vita). Una din cele mai vechi şi mai influente vieţi de sfânt ale Occidentului latin, Viaţa Sf, Martin, scrisă în proză de Sulpicius Severus (în jurul anului 400), şi scrierile complementare, dedicate aceluiaşi sfânt de către acest autor, scot la iveală unele nuanţe comice. Astfel, vede sfântul apropiindu-se o coloană de păgâni şi le ordonă oprirea pe loc. Păgânii încremenesc. Când caută cu tot dinadinsul să înainteze, sunt siliţi să se învârtească în cerc - ridiculam in vertiginem rotabantur (ed. HALM, p. 112, 8). Un miracol asemănător are loc în momentul când un păgân vrea sâ-1 răpună pe sfânt, scoţându-şi sabia. Martin îşi oferă gâtul, dar braţul întins cu sabia în mână rămâne înţepenit deasupra capului aplecat. Sulpicius Severus nu subliniază elementul comic al acestei situaţii (HALM, p. 125, l urm.), în schimb o face Paulinus din Périgueux în parafraza metrică a Vieţii Sf. Martin (2, 451). Sf. Mar­tin a fost mult chinuit de diavol, care-i apărea când ca

1. MEMÉMDEZ PIDAL a avut bunăvoinţa să-mi expună astfel concepţia sa: Lo que doy como caracteristico de Prudencio es el haberdado cabida a ese humorismo atroz en la poesia de un himno. De igual modo, que las truculencias de otros martirios estaban en las Actas conocidas por todos los pintores hagiogrâ ficos, pero el haberlas llevado con especial acritudal lienzo es tipico de ciertos pintores espafi oles. Lo mismo digo del descomedlmiento de Eulalia. El introducir las estridencias de las pasiones martiriales prosisticas en la poesia latina es lo que yo doy como caracteristico de Prudencio. Mult apreciatul şi stimatul cercetător îmi va permite să am convingerea că, pentru înţelegerea istorică a lui Prudentius, nu este lipsit de importanţă faptul că poemele sale „spaniole" se află într-o tradiţie literară ecumenică.




39
Mercur, când ca Iupiter: Mercurium maxime patiebatur infestum, Jovem brutum atque hebetem dicebat (Sulpicius Severus, ed. HALM, p. 196, 17). Această nuanţă comică a fost înlăturată de Paulinus din Périgueux (3, 204 urm.), pe când Fortunat, prelucrătorul de mai târziu al Vieţii, o păstrează. Exemplele date sunt tipice. Păgânii, diavolii, oamenii răi, oricât de sălbatic s-ar purta ei, tot proşti rămân, fiind demascaţi, păcăliţi, „duşi" ad absurdum de către sfinţi. Exemplele de acest fel sunt numeroase; mă limitez la citarea doar a câtorva, luate din vieţile de sfinţi în versuri metrice, din vremea carolingiană. Eginhard ne descrie cum exorcistul Petrus îl provoacă zâmbitor pe temnicerul său la o probă dumnezeiască de forţă şi cum acesta pierde (Poetae, II, 128, 21). Demascarea unui hoţ de cai aduce o notă veselă în Viaţa Sf. Germanus, scrisă de Meiric (Poetae, III, 481, 229 urm.). O impresie comică lasă şi plângerile diavolilor din acest poem, cărora sfântul le limitează tot mai mult domeniul de activitate (Poetae, III, 496, 291 urm.). Uneori, însuşi poetul este acela care-şi bate joc de diavol şi - îl scuipă (după exemplul Eulaliei?). Astfel, Milo de St.-Amand (Poetae, III, 583, 191):
Hactenus ergo, pater, communi ingessimus hosti

Probra alapas risus iras maledicta cachinnos

Ac sputa, non versus dedimus...
Cu un umor tihnit (ludibunde, satis ludicre) ne relatează Vita s. Christophori, compusă ritmic, cum două fete convertite de sfântul pe care mai înainte încercaseră sâ-1 ispitească îl conving pe suveranul lor păgân de lipsa oricărei puteri a idolilor (Poetae, IV, 822, 152 urm.). Uneori, comicul se întâlneşte şi în tabăra adversă: la batjocoritorii îndărătnici ai credinţei, care sunt apoi aspru pedepsiţi, în Vita s. Amandi, Milo din St.-Amand ni-1
40
înfăţişează pe un mim adversar al misiunii de convertire (Foetae, III, 600):
Unus, iners, facilis, male lubricus atque superbus,

Turpis et impurus scurrilia probra susurrans,

Quem merito vulgus vocitat cognomine Mimmum,

Obstitit infelix stolido bachante cachinno,

Sed mox arreptus miser atro daemone...
Elementele umoristice aparţin deci stilului vieţilor medievale de sfinţi. Ele erau oferite chiar de -tema respectivă, dar putem fi siguri că şi publicul le aştepta. Acelaşi lucru e valabil întocmai şi în ceea ce priveşte poezia narativa profană.
5. COMICUL EPIC
Şi în „epopeea" medievală digresiunile comice se bucură de apreciere. Aceasta ar putea surprinde la prima vedere, fiind cunoscut faptul ca epopeea medievală are drept model formal Eneida, operă în care comicul e cu desăvârşire absent. Teoria literară din Antichitatea târzie este însă de altă părere. Servius spune despre cartea a IV-a: est autem paene totus in affectione, licet in fine pathos habeat, ubi abscessus Aeneae gignit dolorem. Sane totus in consiliis et subtilitatibus est; nam paene comicus stilus est: nec mirum ubi de amore tractatur. Amestecul unor elemente comice în epopeea serioasă era deci justificat din punct de vedere teoretic. El se găseşte de altfel şi într-o altă epopee antică, ce a servit de exemplu Evului Mediu: Achilleis a lui Statius. Chiar şi

1. Servius, la TMILO-MAQEM, l, 459. Vezi pentru aceasta A. PHILIP MCMAHOM, Aristotelian Definitions of Tragedy and Comedy, în Harvard Studies in Classical Philology, 40 (1929), p. 126.




41
în Tebaida aceluiaşi autor, comentatorul Lactantius Placidus (secolul al Vl-lea) a găsit îndemnuri la râs (comentariul la II, 353). în poemul consacrat de Ermoldus ïïigellus lui Ludovic cel Pios au fost introduse în mod intenţionat pasaje comice. Auzim observaţiile ironice ale locuitorilor din Orleans la adresa unor călători grăbiţi, care traversează fluviul Loire înot (Poetae, 11, 28. 133). îl vedem pe mahmurul Murman, căpetenie măruntă a bretonilor, care abia îşi poate ţine ochii deschişi (47, 207). însuşi poetul permite cu blândeţe să fie luat peste picior (62, 135 urm.), pentru că, monah fiind, s-a înrolat totuşi ca războinic:
Hue egomet scutum humeris ensemque revinctum

Gessi, sed nemo me feriente dolet.

Pippin hoc aspiciens risit, miratur et infit:

«Cede armis, fraier; litteram amato magis».
În sfârşit, Ermoldus îl sfătuieşte în forma unei apostrofări pe regele convertit al danezilor, Herold, să-şi valorifice în mod util idolii, care au devenit acum nefolositori: să lase ca Iupiter să fie transformat în cazane de bucate, iar Neptun în găleţi de apă, căci atunci fiecare zeu ar rămâne în elementul lui (70, 543 urm.), în Waltharius avem episodul nostim cu mahmureala lui Attila. O scenă hazlie se întâlneşte şi în Gesta Berengarii (Poetae, IV, 380, 200 urm.). Digresiuni umoristice oferă Mesiada lui Eupolemius (secolul al XI-lea) . Chiar şi în Ligurinus, poem anonim slăvind isprăvile războinice ale lui Frederic l în Italia, străbate într-un loc umorul. Aflăm astfel că slavii, în vreme de foamete prelungită, devin antropofagi (6, 48):
Nec genitor nato, nec fratri parcere frater

Novit, et elixa recreatur filia mater.


1. RF. 6, p. 523, 335 urm. şi p. 540, 223 urm.




42
Cu aceasta atingem domeniul umorului culinar (Küchenhumor), despre care va fi îndată vorba.

Aceste exemple arată că epopeea latină din secolele LX-XII lua în serios principiul ludicra seriis miscere. Dar să mergem mai departe! Dacă epopeea avea nevoie de digresiuni comice înseamnă că era privită ca făcând parte din „lectura distractivă". Aceasta însă e în contradicţie cu concepţiile epocilor şi esteticilor clasiciste. Epopeea clasicistă e, de la un capăt la altul, patetică şi solemna, aşa de exemplu Eneida, Lucan, Silius, Gerusalemme liberata. Evul Mediu nu cunoaşte asemenea norme. De aceea nu putem pretinde poemelor medievale o unitate a stilului sublim. Şi, în genere, trebuie să ne gândim la faptul că poezia profană nu putea ocupa în ierarhia medievală locul de cinste şi rangul pe care i le acordau alte epoci. Dar ce gândea Evul Mediu însuşi despre epica sa? Nu există, fireşte, decât puţine mărturii contemporane în această direcţie. Putem cita totuşi câte unele, în prologul cu care Geraldus îi trimite poemul Waltharius episcopului Erchanbald citim:


Ludendum magis est Dominum quam sit rogitandum.
Epopeea Waltharius este deci socotită printre lusus, aşa cum era de altfel cazul cu întreaga poezie lipsită de tendinţe moralizatoare-bisericeşti. în prologul la Gesta Berengarii (Poetae, IV, 356, 21) se spune:
Seria cuncta cadant, opto, et labor omnis abesto,

Dum capiti summo xenia parva dabo.


Aceeaşi idee o vom întâlni peste un veac la episcopul Wido din Amiens. Acesta spune în prooemiul la epopeea sa istorică, De Hastingae proelio:
18

Elegi poţi us levibus cantare camenis

Ingenium nostrae mentis quam subdere curis.

1. Glosa la aceasta: Imperator!




43
Lăsând la o parte formulele didactice, aceste versuri înseamnă pur şi simplu: am compus un poem laic. Sac­ral şi profan, iată despărţirea fundamentală dinăuntrul lumii spirituale medievale, în cadrul domeniului profan îşi găsesc locul şi ludicra . Tot astfel şi autorul lui Ligurinus spune că istoriografii anteriori ai lui Frederic l ar fi refuzat să se folosească de forma poetica, pentru că aceasta le-ar fi părut prea neserioasă (l, 147):
...puduitque, reor, puerilibus illos

Lascivi re iocis et inanes texere nugas.


Geoffroy de Monmouth îşi începe astfel Vita Merlini:
Fatidici vatis rabiem musamque iocosam

Merlini cantare paro.


Printre plăcerile vieţii, Guy de Bazoches enumera: so-cietas convivarum, elegancia ministrorum, poculorum et ciborum exquisita varietas atque suavitas, blânda garrulitas diversos rhidmice casus narrancium, gesta canencium virorum forcium, fidicinum atque mimorum (lieues Archiv, 1891, p. 98 urm.). Chansons de geste sunt puse deci pe aceeaşi treaptă cu plăcerile gastronomice şi ale reprezentaţiilor de mimi.

Epopeea vulgară a Evului Mediu continua tradiţia stilistică a epopeii latine. Chiar şi în Cântecul lui Roland - care se deosebeşte atât de caracteristic de restul primelor epopei eroice ale Franţei, prin înălţimea


1. ludicra poate însemna de aceea şi „versuri" în general. Petrus din Blois, ocupăndu-se într-o scrisoare pe larg de deşertăciunea celor lumeşti, îl numeşte fericit pe un răposat pentru că a părăsit lumea rea, încheind in mod abrupt: mitte mihi versus et ludicra quae fed Turonis, pentru că vrea să le dea la copiat (PL, 207, 39 B). - E vorba, poate, de o aluzie îndepărtată la Horaţiu, Epi., I, l, 10: nune itaque et versus et cetera ludicra pono.




44
concepţiei morale şi prin grandoarea tragică - găsim scene care nu se potrivesc deloc cu „stilul sublim", ci intră în domeniul acelor ludicra: de pildă, atunci când Carol se răsteşte brutal la preacinstitul ïïaimes (251), când Roland îşi permite o glumă cu Carol (386 urm.), când Qanelon e dat pe mâna bucătarilor şi expus renghiurilor (practical jokes) acestora (1816 urm.). Elemente comice se găsesc apoi şi în Qormont (239 urm., 581 urm.) . Ele predomină chiar în Căaoria lui Carol şi în Câitecul lui Guillaume. Şi în Epopeea Cidului găsim episoade comice, cum ar fi relatările despre laşitatea infantilor de Carrion. O nuanţă umoristică are şi ducerea de nas a celor doi evrei, precum şi versuri izolate ca:
2382 Nos d'aquent veremos commo lidia el abbat,

sau


3373 Vermejo viene, ca era almorzado.
Dacă epica latină medievală, cea franceză veche şi cea spaniolă veche concordă între ele, se poate trage concluzia că un ingredient comic făcea parte din caracteristica epopeii medievale din cele mai îndepărtate timpuri, şi nu că a fost introdus abia mai târziu de nişte menestreli corupţi.

Examinând acum motivele umorului epic, observăm că ele sunt tipice. Gluma veremos commo lidia el abbat aminteşte de citatul din Ermoldus Nigellus. Comicul mahmurelii îl găsim la Ermoldus, în Waltharius,


1. În v. 239 urm. se ascunde un motiv hazliu, care nu mai poate fi recunoscut pornind doar de la text. Poate că cercetarea comparată a motivelor ar putea să-1 clarifice. Huelin s-a strecurat neştiut in tabăra adversarului, i-a făcut acestuia slujbă come pacele şi i-a servit la masă friptura de păun. De ce au fost socotite comice toate acestea? Există in orice caz aici o referire la „umorul culinar".




45
dar şi la Milo din St.-Amand. Aici spune un personaj ameţit după chef:
336 Verbere non dolui necque tractus

somnia rupi;

Nune vigil ans ubi vina petam? capitisque

dolorem


Unguine quo pellam? quibus escis ora

resolvam?


Poetul adaugă apoi o serie de reflecţii, al căror final sună astfel (Poetae, III, 655):
356 Horreo, sordidius quod multis contigit unum:

Multiplicata prius non Bachica pocula cessant,

Quam nimis impletus revomat, quas

hauserat, offas

Venter et immixto fundantur stercora vino,

Quo malus ingressus, gravi or sit ut exitus illi

(Perifrasin vito, quia multis cognita dico).


Yüklə 1,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə