Literatura şi evul mediu latin


Faciuntne intellegendo ut nil intellegant?



Yüklə 1,1 Mb.
səhifə5/14
tarix05.12.2017
ölçüsü1,1 Mb.
#14022
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14

Faciuntne intellegendo ut nil intellegant?

Aceasta înseamnă: «Oare criticii nu dovedesc prin această utilizare a capacităţii lor critice că ei nu înţeleg nimic?». Ar trebui să le fie limpede că în prelucrarea mea urmez exemple clasice: vestitul jurist Hermogenian şi slâvitul teolog Origene au prezentat câte trei ediţii şi prelucrări ale operelor lor. Şi noua mea versiune nu este o simplă reeditare, ci o completare şi transpunere". Dar dacă analizam mai atent modul acestei transpuneri, rezultă că ea nu se referă nici la fondul de idei şi nici la subiect (aşa cum ar lăsa să se creadă presupusa „scandalizare" a lui Macedonius), ci exclusiv la formă, în proza artistică a lui Opus Paschale s-au numărat la 2414 rânduri 3349 clauzule ! Privită dintr-un punct de vedere clasicist, o asemenea mânuire a limbii ar putea părea o „depravare"


1. J. CANDEL, De clausulis a Sedulio... adhibitis , Tolosae, 1904.




102
- ceea ce pentru noi rămâne irelevant. Esenţial este în schimb faptul că întruchiparea literară, fie în proză, fie în versuri, reprezintă pentru Sedulius un simplu joc de-a formele. Compunerea lui Opus Paschale nu trebuie explicată ca pornind de la o obiecţie teologică1, ci de la nevoia de a străluci a virtuozului. Sedulius poseda o mare doză de ambiţie literara, dar nu avea nimic de spus. în această împrejurare a apelat la o soluţie comodă: repetarea celor spuse într-o altă formă, - ceea ce, aşa cum observă cu gravitate, au făcut şi alţii înaintea lui. El are mereu nevoie de o legitimare prin invocarea unor modele literare. Ca şi Juvencus, Sedulius se menţine în cadrul tehnicilor poeziei păgâne, dar refuză cu un zel de neofit temele acesteia. Juvencus găsise cuvinte de sinceră admiraţie pentru Virgiliu şi Homer. Sedulius nu-i pomeneşte nici măcar cu numele. La începutul celor două lucrări ale sale (pp. 16 şi 176) porneşte un atac împotriva poeziei antice, ale cărei teme ar fi priscorum temporum gesta nonnulla etiam probrae nairationis arte composita (p. 176, l O urm.), în schimb, el însuşi vrea să-şi cânte subiectul în genul lui David: Davidicae modulations cantus exercens (p. 176, 14; vezi şi p. 17, 23). Aceste declaraţii sunt importante. Ele conţin germenii unei teorii creştine a literaturii (subiectele sacre având a fi tratate după exemplul cântăreţului biblic). Ele vădesc însă şi o repudiere rigoristă a poeziei şi a panteonului antic . E semnul unei epoci noi. Religiozitatea antică târzie ştiuse - cum reiese din exemplul oferit de Macrobius - ca printr-o răstălmăcire spiritualizantă să pună de acord cultul zeilor cu propria

1. Însăşi „porunca sfântă" a lui Macedonius s-ar putea să fi fost fictivă - sau comandată chiar de către Sedulius. Acelaşi artificiu îl foloseşte Lactanţiu în prefaţa la Epitome, cf. P. MONCEAUX, Histoire littéraire de l'Afrique Chrétienne, III, p. 312.

2. De aici şi preţuirea lui Sedulius drept Christianissimus poeta până în zilele lui Luther (SCHANZ, IV/2, p. 373).
103
stare de conştiinţă. Dar această armonizare a fost înlăturată de forţa crescândă a bisericii, începând cu anul 416, păgânii au fost excluşi de la orice funcţie publică. Năruirea templelor se realizează pe scară larg. Lumea de umbre a olimpienilor ajunge să fie recuzita unei mitologii folosite în scopuri decorative pur literare - fie o manifestare de fantome drăceşti. A ajuns să fie chiar amândouă la un loc. La nunta regelui franc Sigebert cu principesa vizigotă Brunichild (în anul 566), Fortunat a compus un epitalam (VI, 1) în care Venus şi Cupido binecuvântează această căsătorie. Dar în Vita S. Martini (scrisa în 573/4), acelaşi autor arată cum sfântul îi ameninţa pe demoni strigându-i pe nume; pe Mercur 1-ar fi declarat un duşman deosebit de periculos, iar pe lupiter, un prostănac smintit. Creştinismul nu i-a lăsat pe zeii antici să moară în tihnă, el a trebuit sâ-i degradeze la rangul de demoni - pentru că trăiau mai departe in subconştient. Dar, din poezia antică folosită ca model stilistic - îndeosebi din Virgiliu -, olimpienii apăreau mereu din nou în calea cititorului. Poezia şi miturile despre zei abia dacă puteau fi separate. Poezia artistică metrică îşi păstrează aşadar mereu un ceva neliniştitor, care nu putea fi diminuat decât folosindu-se şi justificându-se poezia în scopuri bisericeşti.

Epopeea biblică a fost de-a lungul întregii sale existenţe - de la Juvencus până la Klopstock - un gen literar hibrid şi lipsit de adevăr lăuntric, un genre faux. Istoria creştină a mântuirii, aşa cum e înfăţişată de Biblie, nu permite retopirea ei într-o formă pseudoanticâ. Nu numai că îşi pierde astfel caracterul puternic, unic, autoritativ, ci este falsificată prin genul împrumutat clasicismului antic şi prin convenţiile de vorbire şi de metrică implicite. Că epopeea biblică s-a putut bucura totuşi de o răspândire atât de largă nu se explică decât prin acuta nevoie a unei literaturi bisericeşti capabile de a fi confruntată şi opusă celei antice păgâne. S-a ajuns astfel la o soluţie de compromis.


104
6. NOTKER BALBULUS
Două scrisori de învăţătură privind studiul Bibliei şi al literaturii au fost scrise, prin 890, de către riotker Balbulus elevului său Salomo, mai târziu episcop de Konstanz (cea. 855-920). El enumera şi caracterizează mai întâi comentariile la diferitele cărţi aleßib/iei. Numai pentru Psalmi sunt recomandate scrierile exegetice ale lui Origene, Augustin, Arnobius, Ilarie, Cassiodor. Printre interpreţii moderni ai Bibliei este elogiat în mod deosebit Beda. E drept că el este un barbar, ale cărui scrieri sunt desconsiderate de către snobii culturii romane, dar Dumnezeu, care făcuse ca soarele să apară la răsărit în a patra zi a creaţiei, a mai făcut ca acum, în vârsta a şasea şi cea din urmă a omenirii, să răsară Beda, ca un nou soare în apus - spre luminarea întregii omeniri (p. 67) . Dacă Salomo totuşi ar vrea să guste din „trufandalele romane", apoi să-1 citească pe... Qrigore cel Mare. După comentatori Notker îi înşiră în continuare pe scriitorii bisericeşti, qui ex occasione disputationis propriae quasdam sententias divinae auctoritatis explanaverunt. Această desemnare complicată corespunde la ceea ce Isidor numea majores disputationes. E o expresie ad-hoc,

1. E. DÜMMLER, Das Formelbuch des Bischofs Salomo 111. von Konstanz, 1857, pp. 64-78.

2. Ulrich ZELLER, în scrierea sa Bischof Salomo 111. von Konstans (1910), p. 36, se pronunţa astfel: „Se pare că Notker nu era prea bine informat in domeniul literaturii mai noi. Astfel, el nu a cunoscut decât prea puţin scrierile lui Hraban". în orice caz, le-a cunoscut mai bine decât cenzorul său, care trece cu vederea faptul că Hraban a fost intr-adevăr un om foarte erudit, dar complet lipsit de independenţă spirituală. Comentariile sale biblice sunt excerpte din părinţi, pe care Motker îi citea desigur mai bucuros în original. Sa prose - spune J. DE GHELLINCK despre Hraban - pratique le plagiat sans vergogne, mais en général il choisit bien les passages qui lui servent d'extraits" (Littérature latine au moyen âge, 1939, I, p. 103).


105
o perifrază pentru „tratate teologice". Această din urmă expresie nu se putea alege, pentru că cu vântul theologia însemna de obicei „Biblie”. Termenul lui Cassidor, catholid magistri, ar fi fost desigur preferabil. Notker enumera în această categorie diferite opere ale lui Augustin şi Isidor, apoi Cura pastoralis a lui Qrigore, precum şi pe Eucherius şi pe Alcuin (cu deosebită laudă). Ca un al treilea gen de cărţi discută Notker apoi poemele, pentru care foloseşte termenul de metra (p. 73). El respinge gentilium fab ulae (născocirile păgânilor), întrucât există in Christianitate (în mediul creştin) Prudentius, Alcimus, Avitus, Juvencus, Sedulius şi imnurile ambroziene. O nouă secţiune o formează apoi ecdesJastid scriptores , pentru care Motker trimite la operele respective ale lui Ieronim şi jQhenadie. Scrisoarea a doua a lui Notker aduce apoi completări: passiones sanctorum (= pătimirile sfinţilor, între care, în mod curios, apare şi Păstorul lui Hermas), istoria bisericii, părinţii greci (care, după înlăturarea providenţială a lui Iulian Apostatul, quasi post ricfdissimam hiemem verni flores in terra nostra apparere coeperunt, qui prius quasi in theca vel cortice clausi tenebantur). Finalul conţine o listă de personalităţi bisericeşti ale Occidentului.

Motker se menţine pe făgaşul tradiţiei - numai că aceasta s-a îmbogăţit de la Isidor încoace cu o verigă importantă: umanismul anglo-saxon şi carolingian. Pe acesta, Notker îl saluta în persoana lui Beda şi a lui Alcuin. El însă dovedeşte totuşi o îngustime monahală mult mai mare, aşa cum arată


1. Situaţiaseschimbaabiainsec. al XII-lea. J. DEGHELLINCK, Le mouvement théologique du 12 e siècle, ed. 2, 1948, p. 91 urm.

2. Termenul provine de la Ieronim şi se referă iniţial la scrierile apocrife, spre deosebire de cărţile canonice ale Bibliei; apoi îi desemnează pe scriitorii bisericeşti în general (PL, 22, 606, § 2). - în Institutiones ale lui Cassiodor şi în Etymologiae ale lui Isidor, ecclesiastlcus nu apare cu această semnificaţie.
106
îndepărtarea poeţilor păgâni. Un ton nou, germanic intervine în gândirea sa, rezultând din opoziţia existentă între Roma şi barbari, pe care o resimte adânc şi sfâşietor.
7. AIMERIC
Cassiodor şi Notker erau călugări; Isidor, episcop: ştiinţa lor literară e înconjurată de o atmosferă monastică şi bisericească, în schimb, Ars /ectoria a francezului Aimericus (scrisă în 1086) este opera unui gramatic care se arată foarte conştient de propria sa valoare:
Eccce novus toţi codex hic cuditur orbi.
Această reclamă i se face unui poem didactic despre cantitatea şi accentul cuvintelor latine, care apelează la exemplificări din numeroşi poeţi. Autorul se numeşte apoi el însuşi metricus metricorum amicus. Interesant e un excurs în proză, cu clasificarea autorilor, care aduce aprecieri cu totul diferite de cele cunoscute până atunci.

Literatura creştină se împarte în patru clase în ordine descendentă:

1. aurum

2. argentum

3. stagnum

4. plumbum

autentica hagiographa communia apocrifa.
Authenticus („original", „atestat") este la origine un termen juridic, pe care Ieronim 1-a trecut apoi asupra Bibliei. Drept autentica, Aimeric enumera doar cărţile canonice ale Bibliei (dintre care însă e exclus Prorocul Daniil) şi Canon missae (canonul liturghiei). Este una din particularităţile sale că aşază liturghia alături de Biblie pe aceeaşi treaptă literară. - Categoria de hagiographi, care formează o parte
107
din canonul Vechiului Testament, s-a transformat aici în cea de scrieri hagiografice (hagfograpria), cuprinzând un material atât de variat, ca de ex. Căţile Macabeilor, Epistola care Evrei, marii teologi Ambrozie, leronim, Augustin, Qrigore şi benedictio conjugum . Dar ce se înţelege prin communia? Oare ceva „comun" în sens peiorativ? Şi totuşi sunt cuprinşi în aceasta categorie Beda, Sedulius, Prudentius, Arator - şi aşa-zisa benedictio cerei (sfinţirea lumânării de Paşti). Categoria cea mai de jos, apocrifa, cuprinde patimile martirilor, vieţile de sfinţi - şi pe Origene.

Urmează apoi 23 de autori păgâni. Toţi sunt autentici, dar li se aplică aceeaşi ierarhizare după scara metalelor: aur, argint, cositor - plumbul lipseşte. De aur sunt cele şapte artes şi nouă autori: Terenţiu, VirgiHu, Horaţiu, Ovidiu, Salustiu, Lucan, Statius, luvenal, Persius; de argint: Plaut, Ennius, Tullius, Varro, Boethius, Donatus, Priscian, Sergius, Plato translatus (în original: aureus); de cositor: Catunculus (adică poetul de sentinţe morale Cato), Homerulus (adică lllas latină) - ambii la diminutiv, probabil pentru că erau destinaţi începătorilor; Maximian, Avian şi Esop - toţi trei bucurându-se de asemenea de mare trecere în şcoală.

Precum se vede, un sistem cu totul nou. S-ar putea însă ca doar să ni se pară, pentru că nu cunoaştem tradiţia gramaticilor şi dascălilor de literatură profani - şi aceasta din motive bine întemeiate; dacă îi elogiau cu glas prea tare pe poeţii antici erau condamnaţi şi executaţi ca eretici, cum ştim de la Radulfus Qlaber (mort în 1044) . Aş înclina deci să cred că Aimericus oglindeşte o concepţie existenta mult înaintea lui, dar care nu-şi putuse găsi încă vreun ecou. Acest lucru a devenit posibil abia după ce, începând cu ultima treime a secolului al Xl-lea, îşi face loc, în cadrul studiilor, un curent mai liberal. Când Aimericus scrie item

1. Adică binecuvântarea cununiei bisericeşti (azi benedictio nupţialis).

2. Vezi analiza magistrală a lui E. GEBHART, Revue des Deux Mondes, 1891, l 07, 600 urm.).


108
apud gentiles sunt libri autentici, el înlătură un blestem care apăsase asupra Occidentului timp de o jumătate de mileniu, dacă nu şi mai mult .

Metalele ca simboluri valorice - aceasta ne călăuzeşte în ultimă instanţă la teoria lui Mesiod despre vârstele universale, care însă „corespunde unei doctrine orientale larg răspândite,... întâlnită în scrieri indiene şi persane . O corespondenţă biblică oferă Danul, 2, 32 urm. Aureus a fost folosit încă şi de scriitorii clasici ai Romei cu sensul de optimus. Există o aurea mediocritas şi aurei libelli. Dar extinderea comparaţiei asupra argintului, aramei, fierului, cositorului, până la plumb, nu pare să provină din Antichitate (exceptând cazul vârstelor lumii).


8. ŞTIINŢA LITERARĂ ÎN SECOLELE

AL XII-LEA ŞI AL XI1I-LEA
Dacă vom căuta şi mai departe care erau sistemele de clasificare a autorilor, vom face o descoperire modestă, dar nu lipsită de valoare, aparţinând secolului al XI-lea sau începutului celui de-al Xll-lea. într-un poem despre Embricho din Mainz (tipărit de WATTENBACH in SB Berlin, 1891, l, p. 13) se poate citi:
9 Noverat auctores maiores atque minores...

11 Philosophes legt, anima sacra script a

subegit...

Quem si vidisset, quondam Naso coluisset

Prosa Sidonium, carmine Virgjlium...

Ethicus et logcus extitit et phisicus.


1. După cum se atribuie distrugerea oficială a culturii antice păgâne lui Teodosie cel Mare sau lui Iustinian.

2. REITZENSTEIN, în Vortrage der Bibliothek Warburg, 1924/ 25, 1927, p. 3.


109
El a fost deci un înţelept, căci - aşa cum s-a spus de atâtea ori, şi înainte, şi după Isidor - filozofia se împarte în etică, logică şi fizică. Isidor fusese suficient de luminat pentru a regăsi aceste discipline chiar în Biblie. Dar aceasta o notăm doar în treacăt. Pentru noi e interesantă deosebirea dintre auctores maiores et minores. De bună seamă, aceasta ne conduce într-o lume mult mai primitivă decât cea a lui Aimericus, şi anume la jargonul şcolii, al unei şcoli mediocre, care trebuia să se mulţumească dacă învăţăceilor le intra în cap faptul că există autori „mai mici" şi „mai mari". De unde provine însă această tradiţie şcolară atât de comodă? Presupun că de la Quintilian. Analizând cultura transmisă în şcoli, el se opreşte asupra problemei care ar trebui să fie lectura începătorilor (qui legendi sint incipienţi b us; II, 5, 18). Aceasta îl determină la următoarele reflecţii: quidam illos minores , quiafacilior intellectus videbatur, probaverunt... Ego optimos quidem et statim et semper, şed tarnen eorum candidissimum quemque et maxime expositum velim, ut Livium a pueris magis quam Sallustium, etsi hic historiae maior est auctor, ad quem tarnen intelligendum iam profectu opus sit.

Primei jumătăţi a secolului al XII-lea îi aparţine Dialogus super auctores al lui Konrad din Hirsau. Hirsau era o vestită mănăstire benedictină de lângă Calw, în Pădurea Neagră suabâ. Sub abatele Wilhelm, ea a aderat în 1079 la reforma cluniacensă. Konrad, un elev al abatelui Wilhelm, a devenit mai târziu dascăl al mănăstirii şi a redactat pentru scopurile de predare Dialogul amintit. Atitudinea riguroasă a celor din Mirsau se vădeşte aici la fiecare pas. Ştiinţa profană trebuie folosită doar ca pe nişte plante aromatice (64, l urm.), care se aruncă îndată ce bucatele sunt condimentate. De asemenea, şi studiul literaturii trebuie oprit îndată ce şi-a îndeplinit scopul său, adică după ce a educat mintea. Partenerii Dialogului


1. Aici înseamnă „autori de valoare mai redusă".




110
sunt un elev şi dacălul său. Primul a trecut de la auctores minores la majores (20, 14) şi cere acum lămuriri cu privire la autorii de şcoală, la cărţi şi la noţiunile de bază ale literaturii. Se deosebesc următoarele genuri de auctores: historiograph!, poetae, vates, commentatores, expos/tores, sermonarli. Printre minores, adică rudimentis parvulorum apţi, apar Donat, Cato, Esop, Avian. Acum, ştiinţa literară trebuie să răspundă în legătură cu fiecare autor la patru întrebări: 1. care este materia operei. 2. intenţia autorului. 3. cauza finală. 4. cărei părţi a filozofiei i se subordonează opera (27 urm.). Mu e nevoie de această ultimă întrebare când e vorba de Donat. Ca gramatic, el pune temelia pentru toate celelalte discipline. El este abecedarium, iar Cato, sillabarium. Cât despre acest poet de sentinţe morale e uşor de dat răspunsul la întrebarea filozofică: ethicae, quae, moraiis dicitur, subponitur. Urmează poeţii creştini Sedulius, Juvencus, Prosper, Theodulus. La aproape toţi autorii amintiţi până acum se arăta şi originea lor: Donatus era african (confundat cu întemeietorul ereziei donatiste); Esop, frigian; Sedulius trăise mai întâi in Italia, apoi în Ahaia; Juvencus era spaniol; Prosper, acvitan; Theodulus, italian, în continuare se spune (46, 21): Veniamus nune ad Romanes auctores Aratorem, Prudentium, Tullium, Sallustium, Boetium, Lucanum, Virgilium et Oratium. Aici, Konrad a căutat, de bună seamă, să-l imite pe Quintilian. Acesta scrisese mai întâi despre greci, continuând apoi: idem nobis per Romanos quoque auctores ardo ducendus est (X, l, 85). „Roman" înseamnă aici, ca şi la Konrad, nu provenienţa din Roma, ci apartenenţa la literatura romană - care însă trebuie acordată şi lui Donatus, Sedulius şi Juvencus. La Konrad a rămas deci o contradicţie pe care n-a fost capabil s-o soluţioneze. La discutarea autorilor apar unele afirmaţii surprinzătoare. Se afirmă, de pildă, în legătură cu Eneida că, după victoria sa asupra lui Turnus, Enea ar fi provocat prin cruzimea sa ura tuturor locuitorilor
111
din Italia şi ar fi murit lovit de trăsnet. Partea finală a Dialogului e dedicata învăţăturii despre cele şapte artes. Către sfârşitul scrierii se face aluzie (83, 8) la două citate vestite din Vechiul Testament. Ele se referă la exodul israeliţilor din Egipt, îndemnurile lui Moise sună astfel: ...cum egrediemini, non exibitis vacui; sed postulabit mulier a vidna sua... vasa argentea et aurea, ac vestes; ponetisque eas super filios et fîlias vestras, et spoliabitis Aegyptum (Exodul, 5, 21-22). Astfel s-a şi întâmplat: petierunt ab Aegyptiis vasa argentea et aurea, vestemque plurimam (ibi­dem, 12, 35). Acest pasaj, precum şi cel d'mDeut., 20, 12, au fost interpretate de părinţii bisericii în sensu) preluării celor şapte artes antice de către sistemul învăţământului bisericesc. După Konrad din Mirsau (27, 24; 83, 22; vezi şi nota 66, 5), aurul şi argintul Egiptului se referă \alitteratura secul ari s. Poate că avem de căutat în această schemă foarte răspândită punctul de plecare pentru aprecierea autorilor după scara valorică a metalelor.

Şi încă un subiect tratat de Konrad merită o atenţie deosebită: ...plurimi poetarum poetas praecedentes in carmine suo secutisunt ut TerentiusMenandrum, Oratius, Lucilium, Sallustius Livium, Statius Virgilium in Enéide, Theodulus eundem in Bucolids; sic et in ecclesiasticis auctoribusmulţi alios secuti sunt (27, 12 urm.). Noţiunea de „a urma" (sequi) este o formulare mai liberă a teoriei de imitatio. La Seneca (Ep., 80, 1) se putea citi: non ego sequor priores? Fado, şed petmittomihi et invenire aliquid et mutare et relinquere. Pion servio illis, şed assentior. Statius, adresându-se Tebaidei sale, spune (XII, 816):


...nec tu divinam Aeneida tempta,

Sed longe sequere et vestigia semper adora.
După Quintilian, Terenţiu îl „urmase" pe Menandru (X, l, 69). Tot la Quintilian apare şi cuplul imitari et sequi
112
(X, 1, 122). Ieronim îl „urma", în De vins Illustribus, pe Suetoniu (Tranquillum sequens, ed. HERDING, p. l, l urm.). Pe lângă acestea, Evul Mediu cunoştea bineînţeles şi noţiunea de imitatio; din Seneca (Ep., 84, 5 urm.), Quintilian, Pliniu - a se vedea, de pildă, Geoffroy de Vinsauf (FARAL, p. 249, 1706). Dar toate acestea nu trebuie urmărite aici mai departe.

Dialogul călugărului din Mirsau este unul din izvoarele principale pentru Registrum multorum auctorum, întocmit în 1280 de Hugo din Trimberg. Nu stă în intenţia mea de a analiza aici acest opuscul atât de important din punct de vedere istoric. Cred însă că analizele terminologice de faţă pot clarifica numeroase dificultăţi legate de sistematizarea lui Hugo.

Ştiinţa literară a Evului Mediu latin îşi găseşte încununarea în scrisoarea a XIIl-a a lui Dante, care schiţează aici pentru Can Grande délia Scala o scurtă introducere (introductionem, §17) în Comedia Divină. Şi, cu scrierea sa literar-teoreticà, Dante se integrează tradiţiei erudite a Evului Mediu latin.
113
FORMA DE EXISTENŢA A POETULUI MEDIEVAL
EXCURSURILE VI-XI reprezintă fragmente ale unei „istorii a teoriei despre poezie" (Geschichte der Dichtungstheorie). Prin această expresie desemnez concepţia despre esenţa şi funcţia poetului şi a poeziei, spre deosebire de poetică, în care este vorba de tehnica poeziei. Distincţia conceptuală dintre teoria poeziei şi poetică fertilizează cunoaşterea. Că ele se ating şi se suprapun uneori de facto nu constituie o obiecţie. Istoria teoriei despre poezie nu se confundă nici cu istoria poeticii şi nici cu cea a criticii literare. Concepţia proprie a poetului despre sine, de pildă, care este atinsă în treacăt în excursul XII, sau contradicţia dintre poezie şi ştiinţă (excursul XI), sunt teme principale ale unei istorii a teoriei despre poezie, şi nicidecum ale unei istorii a poeticii.

Ştim prea puţine deocamdată pentru a putea trece la o prezentare istorică cuprinzătoare a teoriei despre poezie; problema aproape că nici n-a fost observată. Excursurile următoare (la care se va adăuga şi excursul XVII) sunt, aşadar, numai specimene ale unei ramuri de cercetare care va trebui constituită de acum încolo. Eu le înfăţişez aici doar ca pe un material semiprelucrat, pentru a da un imbold cercetărilor ulterioare.

Dacă voi vorbi mai întâi despre forma de existenţă a poetului medieval, nu va trebui dat „existenţei" sensul existenţialismelor de azi, ci acela de modă veche (dar
114
mereu actual), de „condiţii de viaţă şi griji ale existenţei" (Lebensverhaltnisse und Existenzsorgen).

De ce se scriau versuri? Acest lucru se învăţa la şcoală. Foarte mulţi autori medievali au scris versuri pentru a se putea înfăţişa astfel fiecare ca litteratus şi clericus; spre a putea compune complimente, epitafuri, petiţii, dedicaţii, câştigând prin aceasta favoarea celor puternici, sau spre a purta corespondenţă cu persoane egale în rang; dar şi de dragul banilor murdari. Meşteşugul poetic se poate preda şi învăţa, e o temă de şcoală şi o materie didactică. Această afirmaţie e valabilă cel puţin în medie, dar şi pentru savanţi vestiţi, care compuneau poeme invita Minerva (cum ar fi tiraban, în vremea carolingiană). Câte unii şi-au scris versurile gemând şi asudând, putând spune apoi, ca autorul Cărţii a doua a Macabeilor(2, 27): nobis quidem ipsis, qui hoc opus suscepimus, non facilem laborem, immo vero negotium plenum vigiliarum et sudoris mulţi assumpsimus. Că scrierea de versuri, cel puţin în limba latină- socotitâchiar şi de mulţi contemporani ai lui Dante drept singura limbă distinsa - a fost pentru mulţi o caznă, rezultă din frecventa motivare a încheierii poemului sau a unei părţi a acestuia prin oboseala Muzei . Ce chin putea provoca scrierea de versuri arată o epistolă a unui necunoscut către un tânăr lăudat pentru înţelepciunea sa şi îndemnat să se expună „biciului poeziei", dacă vrea sâ-şi desăvârşească talentul (NA; 1877, p. 228, 24 urm.):


1. Sudoarea ca metaforă: Cicero, Or., l, 60: stilus iile mulţi sudoris est. - Horaţiu, Epi., II, l, 169. - Quintilian, VI, 4, 6: ambitiosus declamând! sudor. - Ieronim, PL, 25, 772. - Ennodius, ed. HARTEL, p. 125, 2. - Eginhard, în prefaţa la Vita Karoli. -Poetae, IV, 226, 25 şi 1095, 22, -Invocaţia lui Alain către cartea sa: o m/h/ continuo multo sudata labore / Pagina (SP, II, 426). - Un anonim îi recomandă binefăcătorului său quae sudore meo de fonte bibi pegaseo (NA, II, p. 39, 2, 12).

2. Compunerea de versuri este istovitoare, ca şi studiul. Ea pricinuieşte culoarea palidă a feţei (Dante, Purg., 31, 140 urm.).


115
Ante pilos tibi quae venit, tecum quoque gliscit;

Te puerum fovit iuvenemque virumque docebit,

Si maneas te intra nec te quesiveris extra.

Si ceptis posthac studiis sudando fruaris.

Si dorsum scutids submiseris ipse poesis,

Sique manum ferule subduxeris inde sophie.


Autorul scrierii Ecbasis Captivi mărturiseşte la începutul operei sale că şi-ar fi irosit din păcate tinereţea cu mare nechibzuinţă, dar că ar fi dispus acum, măcar că târziu, să se îndrepte printr-o muncă asidua. De aceea scrie el versuri; această ocupaţie îi goneşte somnul şi îi impune o dietă severă. Muncind astfel, trebuie să te scarpini tot mereu în cap şi sâ-ţi rozi unghiile . Cine a luat asupră-şi o asemenea trudă a renunţat la lenevie. La baza acestei concepţii stă părerea că plăsmuirea formelor metrice ar reprezenta un gen mai dificil, dacă nu chiar cel mai dificil gen de compoziţie literară. Aceasta era opinia generală. E drept că Horaţiu (Sat., I, l, 40 şi 11, l, 28) şi Quintilian (X, l, 89) făcuseră deosebire între versificator şi poeta, că Petronius (cap. l 18) criticase practicile dăunătoare ale versificatorilor, aceste critici însă nu se impuseseră. Dar, din când în când, aflăm câte un protest timid împotriva scrierii de versuri pur şcolăreşti. Un anonim îl pune astfel pe Apolo să-i spună în vis (JAKOB WERNER, Beitrage zur Kunde der lateinischen Literatur des Mittelalters, ed. 2, 1905, p. 52):
33 Miror ego nimium, miratur et ista sororum

Turba sonors, meo que favet imperio,

Quod nimis audacter, audacter

et absque pudore


1. După Horaţiu, Sat., l, 10, 71. Dar ceea ce la Horaţiu e o trăsătură plină de umor e luat în serios şi chiar în tragic de poetul călugăr.




116
lura poetarum quilibet aggreditur.

Quivis nempe rudis, expers cuiuslibet artis,

Si potuit metro lungere verba duo,

Protinus usurpât nomen vultumque poete.

Se iam Nasonem Virgiliumque putat.
Exercitarea meşteşugărească a artei poetice e respinsă categoric aici. Totodată însă, poemul atestă că şi în Evul Mediu s-a pus problema existenţei poetului: cum se poate încadra poetul în societate? Ce rol are în popor, in stat, în şcoala, în biserica? Mu exista încă, în Evul Mediu, conceptul de „cultură" autonomă. Dar chiar şi după apariţia sa, „problema existenţei poetului" nu a devenit mai simplă . Pentru a lămuri mai bine ce vreau să spun, amintesc de convorbirea dintre Wilhelm Meister şi Werner (Goethe, Jubilaums-Ausgabe, 17, p. 89 urm.). Şi mai insistent a formulat Hermann Hesse această problemă: „Puteai deveni învăţător, preot, medic, meşteşugar... Pentru toate profesiunile lumii exista o cale... o şcoală... Numai pentru cea de poet nu exista! Era îngăduit, ba chiar se socotea o cinste să fii poet. A deveni însă poet era imposibil, a dori aşa ceva era o deriziune şi o ruşine". E drept că în Evul Mediu exista o şcoală pentru poet; sau, mai bine zis, însăşi compunerea de versuri era o materie şcolară, în această privinţă, deci, „problema profesională" a poetului era mai simplă. Dar asigurarea existenţei materiale îi putea provoca şi atunci

1. Cauza din urmă a acestei problematici şi a tuturor formelor ei de manifestare este de natură metafizică-, problema acută a rostului poetului in lume. Schiller a soluţionat-o cam prea comod in D/e Teilung der Erde- idealismul îşi are şi laturile sale comode. Baudelaire şi-a făcut din această problemă un calvar (Les Fleurs du Mal, nr. I şi 2). O „metafizică a poeziei" ar trebui să arate aceste încercări de soluţionare.

2. Kurzgefasster Lebenslauf, 1925.


117
griji chinuitoare poetului. El depindea de darurile protectorilor săi şi se ruga adesea cu accente mişcătoare pentru cele necesare traiului . Precum se ştie, despre viaţa lui Walther von der Vogelweide avem doar o singură ştire documentară: în socotelile de călătorie ale episcopului Wolfger din Passau e trecută suma de cinci solidi, dăruită poetului pentru a-şi cumpăra o şubă . în poezia medievală latină, dezbaterea acestor lucruri este fără de sfârşit. Cu cât mai bine o duceau poeţii romani, oftează Serlo din Bayeux (SP, II, 249). Ei s-au îmbogăţit din darurile imperiale:
Ut locuples fi am, non exercebo sophiam:

Hic mercede labor caret, hac nil arte lucrabor.

Plato subtilis foret hoc in tempore vilis;

De nullis donis gauderet Musa Maronis;

Sors tenuis rerum graviter cruciaret Homerum;

De nulla certus mercede, poeta disertus

In nostris oris est expers omnis honoris

………………………………………….

Carminis ignari proceres, hebetes et avari

Dissimiles plane tibi sunt, pater Octaviane .


Gauthier de Chatillon (Moralisch-satirische Gedichte, ed. STRECKER, p. 8) îi cere papei să-i acorde o prebendă, amintind de bunăstarea lui Virgiliu şi Lucan:

1. O rugăminte pentru scutirea de impozite găsim la Appollinaris Sicfonius, Carmina, XIII.

2. EDWARD SCHRODER, Walthers Pelzrock (Qottinger Nachrichten, 1932).

3. Hugo din Trimberg (Registrum, ed. LAMGOSCH, p. 162) afirmă cu toată siguranţa că August le dădea poeţilor îmbrăcăminte, mâncare, băutură şi gratificaţii (după Horaţiu, Epi., II, I, 247 ?).




118
Quid dant artes nisi luctum

Et laborem? Vel quem fructum

Fert genus et species?

Olim plures, nee est mirum,

Provehebant Arma virum"

Et ,Fraternas acies".

Antiquitus et studere

rructus erat et nähere

Declamantes socios;

n une in arca sepelire

Piummos maius est quam scire

,Bella per Emathios".


Trebuie oare sä se scrie versuri pentru bani? Gauthier refuză pentru propria sa persoană ideea aceasta, în două strofe al căror conţinut îl parafrazează STRECKER astfel (p. 62): „Mulţi nebuni vor să-1 facă pe luvenal, iar eu, care o am pe Pallas ocrotitoare, să tac? Ei fac poezii de cerşit (mugiendo postulant cibum), care seamănă cu mugetul vitelor înfometate, pe când eu dispun de tonurile fine ale unei arte pline de varietate", într-un alt poem, Gauthier inversează motivul întrebând: „De ce n-aş face şi eu ca anticii, adipisci rimulis corporis salutem?... A râvni la înţelepciune şi virtute e un lucru foarte frumos, dar numai cu acestea ajungi să te înfunzi în mlaştină. Lozinca noastră să fie cea formulată de Horaţiu (Epi., I, l, 53): A câştiga bani!... La ce bun toată învăţătura, dacă mori de foame?... Oameni iluştri, ca Diogene şi Socrate, au fost doar nişte bieţi nenorociţi, dar nici soarta lui luvenal sau a lui Lucan nu e de dispreţuit" (ed. STRECKER, p. 81).

Studiul, ştiinţa şi poezia nu aduc nici un venit. Mu e oare mai bine să renunţi atunci la o cultură academică şi să alergi după câştig? Tema e deseori dezbătută de autorii didactici. Matthieu de Vendôme (SB München, 1872, p. 593):


Hinc Studium placet, inde lucrum; cum dogmate pugnat

Census, cum studio disputat aeris amor.


119
Me licet invita metrum suppuliulat, exit

Et volât in vetitum, me prohibente, foras.

Metra placent, contempno lucrum, quia malo monere

Quam fieri metricae gratuitatis inops.

Consulo non loculis, sed famae; scribere praestat

Quam fragilis census emolumenta sequi.

Sum natus servire metris...

Robert Partes (Speculum, 1937, p. 222):
Unus ad obsequium desudat in arte potentum,

Ille plăcere pari per sua scripta studet.

Hic famam, sed et alter opes, hic quaerit honores,

Predia nonnulli carmina ferre putant.


Dacă poetul o duce rău, poate deveni foarte stăruitor în cererile sale: Carmina composui: da mihi quod merui (W. MEYER, Arundelsammlung, II, p. 123). Adesea cere şi primeşte o şubă sau un cal. Dacă blana e ponosită, poetul Hugo Primas se răzbună prin epigrame muşcătoare. Arhipoetul i se plânge protectorului său Reinald von Dassel că i se toarnă apă în vin.

O plângere constantă este aceea că mimii şi bufonii ar fi mai bine răsplătiţi şi îngrijiţi de către cei puternici decât poeţii:


Tota strepit curia lusibus obscenis

Et mimorum ferculis et scutellis plenis

nihil foris flentibus mittitur egenis .
Eberhard Germanul (FARAL, p. 341, 113):
Florent faex hominum scurrae, quos curia lactat.

Qui dominis linguae garrulitate placent.


1. Gilleberti Carmina, ed. TROSS( 1849), p. 19. -Vezişi Arnulf (RF, 2, p. 238, 643 urm.).




120
Exemplul înfricoşătordin Antichitate pentru preferinţa acordată actorilor şi mimilore Mero. loan din Salisbury se plânge că acest obicei rău ar fi larg răspândit şi în vremea sa; oricum, actorii antici ar fi preţuit mai mult decât mimii din timpul său. Aceştia ar distra trândăvia ascultătorilorşi privitorilor (care ea însăşi e un râu) prin rele încă şi mai mari: prin dans, lupte, scamatorii, obscenităţi (iile qui obscenis partibus corporis oculis omnium ingerunt turpitudinem). Cel care răsplăteşte asemenea mimi favorizeazăo îndeletnicirecondamnabilăşi se expune unui pericol moral (Policraticus, 404 d - 406 d).

Cum şi cui să faci daruri? Această problema e dezbătută în mod repetat în literatura secolului al XII-lea. La discuţie participă şi autori teologi, ca Petrus Cantor (Contra dantes histrionibus, PL, 205, 153), dar, bineînţeles, cei mai interesaţi sunt înşişi poeţii. Autorul lui Architrenius se plânge de distribuirea nedreaptă a banilor şi bunurilor de către cei mari. Printre cei preferaţi pe nedrept este şlhistriosuspectus. Reflecţiasa se încheie astfel (SP, l, 290 urm.):


.. .infima laus est

Cuncta dări, cum nulla bonis quas sorbet in hora

Histrio dantis opes, logicus delibet in anno.
O Commendatio nobilium datorum et de causis dandi oferă Ioan din Qarlandia (Morale Scolarium, 195). Contra acceptores munerum scrie Petrus Cantor (PL, 205, 78). Despre primejdiile dăruirilor tratează pe larg Nigellus Wireker (SP, l, 101). Şi Alain ia cuvântul în această chestiune (SP, II, 395). loan din Hanville ii pune pe Democrit şi pe Cicero să o discute (SP, I, 335 urm.). Ea este apoi tratata pe larg şi anost, dar cu o mare abundenţă de limbaj, de către Matthieu de Vendôme, în poemul său despre Tobie (în cuvântarea bătrânului Tobit). În sfârşit.
121
în Romanul trandafirului, w. 5120 - 5250, Jean de Meun i-a folosit pentru acest pasaj, aşa cum dovedeşte LAMQLO1S, pe Alain, Horaţiu şi Seneca .

Aceste nevoi materiale străbat şi în plângerea unui poet care e probabil identic cu Petrus Pictor din St.-Omer (cea. 1100; la WERMER, p. 139, nr. 561): „De ce să mă ostenesc mai departe pentru ştiinţă şi virtute? Fortuna îi favorizează numai pe cei răi. M-am săturat sâ-mi tot bat capul cu poezia":

11 Penitet esse prob um, peniţei esse poetam,

Qui nunquam duco noctemve diemve quietam.

Nocte vigil tota non cesso versificări,

Pingo die tota cupioque deos operări.

15 Sed pereant versus! Pereant simulacra decorum!

Nil mihi quippe boni conferi ornat us eorum.

Nam mini quid prosunt versusque stilusque

tabella?

Pro quibus in studiis sum passus dura flagella.
„Câte poeme nu am compus pentru prelaţi şi am primit drept răsplată numai vorbe goale! Un bufon e mult mai preţuit decât unul de-ai noştri. Cine vrea să devină nefericit n-are decât să se apuce de studiu şi de poezie! Azi, arta şi ştiinţa nu au căutare":
Temporibus nostris mutări secula cerno:

Omne vetus Studium périt accedente moderno.


Problema existenţei poetului se contopeşte cu plângerea despre decăderea studiului, o temă foarte răspândită .

1. Vezi şi Carmina Burana, nr. 19, şi comentariul lui SCHUMANN, p. 31.

2. Vezi Schumann, în comentariul la CB, 6, 1. - Asemenea poeme au oferit impulsul pentru Klage der Kunst a lui Konrad din Wurzburg. Ar trebui, în consecinţă, rectificate perspectivele istorice din studiul valoros al lui WALTHER REHM, Kulturverfall und spatmittelhochdeutsche Didaktik (ZfdPh, 52, 1927, în special p. 304 urm.).
122
Dacă cineva s-ar scandaliza de acest amestec de poezie şi Mamon, ar putea sa se consoleze cu gândul că lucrurile au stat la fel şi în cea mai nobilă epocă a Eladei - care a fost, după aprecierea actuală, „epoca arhaică matură". Chiar şi un Pindar se plânge că există poeţi care scriu panegirice pe bani (Istm., 2, 6). Dar şi el însuşi ştie să facă aluzii transparent, îl îndeamnă pe tiranul Hieron al Siracutei să fie mărinimos în folosirea bogăţiilor sale, ca să nu-i lipsească gloria postumă, - pe care i-o poate oferi poetul (Pyth., 3, 107 urm.). Şi poeţii medievali aveau toate motivele să pună in lumină valoarea şi demnitatea artei lor, apârând-o de reproşuri.
123
DELIRUL DIVIN AL POEŢILOR
Teoria despre delirul divin al poetului1 se află expusă, precum se ştie, în Fedru a lui Platon (operă rămasă necunoscută Evului Mediu, dar care a fost prezentă intr-o formă diluată în toată perioada Antichităţii târzii, fiind transmisa Evului Mediu ca loc comun, la fel ca şi alte accesorii ale mitologiei antice). Horaţiu (Carm., III, 4, 5) se consideră ba victima unei nebunii plăcute (amabilisinsania), ba e răpit de către Bacchus (Carm., III, 25). în Ars poetica (v. 455) vorbise de vesanus poeta. Ovidiu afirmă in repetate rânduri că poetul e inspirat de divinitate (răsti, VI, 5; Pont., III, 4, 93 şi IV, 2, 25). Statius exprimă această idee prin cuvântul entheus (Silvae, I, 4, 25 şi l, 5, 1). Din spusele lui Pliniu (Ep., VII, 4, 10) se ştia că poetis furere concessum est. Nebunia provocată de Febus, acel furor divinus sive poeticus, îl putea afla în sfârşit Evul Mediu la Claudian. Acesta îşi începe epopeea dedicată Proserpinei astfel (I, 4):
...Gressus removete profani

Jam furor humanos nostro de pectore sensus

Expulit et totum spirant praecordia Phoebum.
Evul Mediu a cunoscut deci nebunia divină a poetului, chiar şi fără a-1 cunoaşte pe Platon. Nebunia

1. Pentru antecedentele ei vezi A. DELATTE, Leş conceptions de l'enthousiasme chez les philosophes pré socratiques, 1934, pp. 28-79.




124
provocată de Muze o cunoaşte şi Statius (Fierium oe­strum; Theb., I, 32) şi tot astfel Nemesianus (Aonium oestrum; Cyn., 5). Şi la Fulgentius (HELM, p. 3) se putea citi: utinsanus vatesdelirabam şi poetafurens. Concepţia vulgară a „entuziasmului" () constă în aceea că poeţii erau consideraţi nebuni. Isidor (sau, mai bine zis, izvorul său) derivă carmen de la carere mente (Et., I, 39, 4). Un ecou răzbate în vremea carolingiană la Modoin (Poetae, l, 570, 23):
Nonnulli adfirmant etiam insanire poetas,

Carmina dum statuunt mente carere sua.


În epoca Mohenstaufenilor, autorul lui Ligurinus in­clude acest topos în prooemiul său (l, 34 urm.):
Certa quidem vatis dementia, carmen agreste

De tanto cecinisse viro: sed parce furori,

Princeps magne, pio; ne te praesumptio nostra

Exagitet: soli s licet insanire poetis.
Iar Arhipoetul spune (éd. MANITIUS, p. 27, 19):
Michi numquam spiritus poetrie datur

Nisi prius fuerit venter bene satur;

Dum in arce cerebri Bachus dominatur.

In me Phebus irruit et miranda fatur.
La baza teoriei despre „delirul poetic" stă ideea profundă despre inspiraţia sacră (numinose Inspiration) a poeziei - o concepţie care, din epocă în epocă, reapare tot mereu ca un fel de ştiinţă esoterică despre originea divină a poeziei. Ca de pildă în platonismul florentin, de la sfârşitul secolului al XV-lea. De aici a pătruns negreşit
125
în grandiosul sistem de armonii figurale, pe care Rafael l-a transmis posterităţii în frescele din „stanzele" Vaticanului. Un medalion de pe tavanul din Camera della Segnatura reprezintă personificarea poeziei cu inscripţia numine afflatur. Dar şi forma vulgară a acestei idei - a scrie versuri înseamnă a fi nebun - ne-a fost păstrată într-o operă clasică a Italiei. Manzoni spune cu umor fin: pressso ii volgo di Milano, e del contado ancora più, poeta non significa g/4 come per tutti i galantuomini, un sacro ingegno, un abitatordi Pindo, un allievo délie Muse; vuol dire un cervello bizzarro e un po' balzano, ehe, ne' discorsi e ne' fatti, abbia piu dell'arguto e del singolare ehe del ragionevole. Dacă aruncăm o privire înapoi spre Evul Mediu putem constata că teoria despre „delirul po­etic" - interpretarea platonică a teoriei inspiraţiei şi a entuziasmului - a supravieţuit de-a lungul întregului mileniu scurs intre cucerirea Romei de către goţi şi cea a Constantinopolului de către turci. „A supravieţui" e, poate, o expresie prea pretenţioasă. Evul Mediu a preluat această formulă, ca şi pe atâtea altele datorate spiritului grec, de la Roma târzie, a păstrat-o şi a silabisit după ea până ce Erosul creator al Renaşterii italiene a trezit litera din nou la viaţă spirituală. Că demenţa () poetică a găsit un refugiu şi în scriptoriile medievale, împreuna cu restul patrimoniului autoritar al ştiinţei antice, e un lucru paradoxal dacă ne gândim că tocmai atunci compunerea de versuri era resimţită şi recomandată drept o trudă sudoriferă. Dar tocmai coexistenţa acestor contradicţii făţişe îi conferă culturii medievale farmecul ei.
127

POEZIA CA ETERNIZARE
Încă şi eroii lui Homer ştiu că poezia conferă celui cântat o faimă nemuritoare (Iliada, 6, 359). Poezia eternizează. Poeţii întipăresc bucuros această idee în mintea ascultătorilor; aşa, de pildă, Teognis (237 urm.), în cea a lui Kyrnqs; Teocrit (XVI), in a lui Hieron; Properţiu, în a Cynthiei sale (III, 2, 17); iar Horaţiu, în a unor destinatari anonimi (Carm., IV, 8, 28). Şi Ovidiu foloseşte această temă ademenitoare (Arn., I, 10, 62). Trebuie să deosebim de ea asigurarea că poetul ar dobândi el însuşi prin cântecul sau o glorie nemuritoare; acel horaţian
Exegi monumentum aere perennius.
Ovidiu a dedicat acestei teme un poem fermecător. Lucan îl conduce pe Cezar la mormântul lui Hector şi adaugă apoi versurile (IX, 980):
O sacer et magnus vatum labor! omnia fato

Eripis et populis donas mortalibus aevum.

Invidia sacrae, Caesar, ne tamjere famae;

Nam, si quid Latiis fâs est promittere Musis,

Quantum Zmyrnaei durabunt vatis honores,

Venturi me teque legent; Pharsalia nostra

Vivet, et a nullo tenebris damnabimur aevo.

În jurul anului 550, Corippus a amplificat acesttopos în introducerea (praefatio) la poemul său, Johannis:


128
5 Omnia nota facit longaevo littera mundo

Dum memorat veterum proelia cuncta ducum.

Quis magnum Aeneam, saevum quis nosset

Achillem,

Hectora quis fortem, quis Diomedis equos,

Quis Palamedeas acies, quis nosset Ulixem,

Littera ni priscum commemoraret opus?

Smymaeus vates fortem descripsit Achillem,

Aeneam doctus carmine Vergilius:

Meque Johannis opus docuit describere

pugnas

Cunctaque Venturis acta referre vins.


Ca o paralelă biblică pot fi considerate versurile lui Raginald din Canterbury (NA, 13, 1888, p. 835, X):
Flos, decor omnis abit - docti sapientia stabil;

Ut firmamentum stabilis vigor est sapientum:

Testis scriptura, quia permanet immoritura

Fama viri clari nec morte potest violari;

Id quoque testatur Daniel, quia perpetuatur

Gloria doctorum, laus et doctrina bonorum,

Qui nos iustitie conformant arte sophie,

Componunt mores nostros minuuntque

labores;

Quomodo vivendum, quid agendum, quid

fugiendum

Sit, descripserunt, idiotas edocuerunt.
La baza acestora se află Danul, 12, 3: Qui autem docţi fuerint, fulgebunt quasi splendor firmament!; et qui ad iustitiam erudiunt muitos quasi stellae in perpétuas aeternitates.

Aeternitas - după care limba latină formase verbul aeternare. Termenul acesta însă e foarte rar. Thesaurus


129
citează doar două exemple din autori, unul din Varro, altul din Horaţiu (Carm., IV, 14, 3). Cuvântul s-a menţinut însă în glose şi se regăseşte nu arareori la poeţii secolului al XII-lea. Hildebert (PL, 171, 1231 C) spune despre eroii Vechiului Testament:
Tales athletas olim vet us attulit aetas,

Per quos evulsi sunt hostes atque repulsi,

Quos laus aeternat, quos mundi gloria vernat.
Baudri de Bourgueil (ed. ABRAHAMS, p. 154, 111 şi urm.) şi-a eternizat episcopul şi oraşul său:
Ipsum carminibus, ipsam quoque perpetuasti,

Et quicquid captas carmine perpetuas.

Te quoque quandoquidem potes aeternare tuosque,

Aeterna, quaeso, nomen in astra meum.
Abaelard îi scrie fiului său, Astralabius:
Qui pereunt in se, vivunt per scripta poetae;

Quam natura negat, vita per ista manet.

Per famam vivit defuncto corpore doctus,

Et plus natura philosophia potest.
Benzo din Alba (PERTZ, p. 597, 43 urm.):
Fortium quidem virorum nulla foret notio.

Si periti literarum torpuissent otio;

Defuisset exemplorum aurea memoria,

Nisi eos propalaret aliqua hystoria.

Moyses iubente Deo scripsit mundi fabricam,

Alii scribae dixerunt heroum prosapiam...

Nam si litterae celassent res aevi praeteritas,

Quern, rogo, deberet sequi succedens posteritas?
Gauthier de Châtillon încheie pe la 1184 epopeea sa, Alexandreis, cu următoarele versuri adresate arhiepiscopului Guillaume de Reims:
130
Vivemus pariter: vivet cum vate superstes

Gloria Quillermi nullum montura per aevum.
JACOB BURCKHARDT observa în capitolul Celebritatea modernă „în Italia... poetul-filolog este per­fect conştient că el este cel care distribuie gloria nemuritoare şi -în aceeaşi măsură- uitarea" . Exemplele noastre arată că poeţii latini ai Franţei aveau încă de prin anul 1100 aceasta conştiinţă. Dante a putut afla de la ei cuvântul aetemare, căruia însă, e drept, îi conferă o nouă semnificaţie când i se adresează lui Brunetto Latini (Inf., 15,85):
M'insegnavate come l'uom s'eterna.
Ariosto introduce topos-ul eternizării în Orlando Furioso, 35, 22 urm.

1. J. BURCKHARDT, Cultura Renaşterii in Italia, tr. N. BALOTÄ şi GH. CIOROGARU, I, Bucureşti, 1969, p. 185 (n. tr.).




130
POEZIA CA DIVERTISMENT
În Grecia antică, poeţii şi poezia erau apreciaţi mai ales pentru valoarea lor popular-educativă. Şi Platon, care gândea cu totul altfel, redă totuşi concepţia generală când îi desemnează pe poeţi ca „părinţi ai înţelepciunii şi îndrumători" (Lysis, 214 a). Alexandrinii, în schimb, reprezintă o concepţie estetico-hedonistâ despre poezie. Eratostene (275-195) declară că intenţia fiecărui poet adevărat este aceea de a-i distra pe auditori , şi nu de a-i învăţa geografia sau istoria sau orice altceva. Problema dacă poezia trebuie doar să instruiască (să fie utilă) sau să şi încânte fusese dezbătută într-un mod mult mai pru­dent încă din secolul al IV-lea î.e.n. Heracleide din Pont (cea. 385 - după 338) rezolva problema printr-un compromis, admiţând cu ezitare şi o teză, şi pe cealaltă, soluţie adoptată apoi şi de către Horaţiu (AP, 333-344), care în teoretizările sale poetice (Epi., II, l, 118 urm.) era nevoit să ţină seama de tendinţele reformatoare ale lui August. O pluritate asemănătoare de funcţii (docere, movere, delectare) recunoscuse Quintilian retoricii, iar poeziei, într-adevâr, solam voluptatem. Concepţia pur hedonistă a lui Eratostene a găsit puţini adepţi printre

1. Eratostene foloseşte cuvântul , care însă nu înseamnă „călăuzire a sufletului" în sens modern, ci arta de a-1 trage impetuos cu sine pe ascultător, făcându-1 să treacă prin stări sufleteşti schimbătoare.




urmaşii săi . Poeţii de la curtea imperială însă se recomandă cu plăcere, invocând că ar urmări delectarea şi destinderea împăratului; aşa, de pildă, Oppian (Halieutica, III, 1-8); în chip asemănător, dar în proză, Filostrat în încheierea prefeţei la Vieţile sofiştilor. Oppian a scris în vremea lui Caracalla, Filostrat, între anii 229 şi 238. Cu ceva mai mult de o sută de ani mai târziu (362-372) păstoreşte ca episcop la Verona africanul Zeno. într-o predica de Paşte (Lib. l, tract. 38; retipărită în Poetae, IV, 861), e! îi îndeamnă pe neofiţi să nu-şi serbeze obişnuitul ospăţ de botez „într-un mod lumesc exube­rant, ci să se sature cu hrana din Biblie" (LEHMAnft): aici, trei tineri ar aduce zarzavat (Dânşii, L, 12); Cristos ar da ulei; Avraam, o friptură de viţel (Oen., 18, 7); Petru, peşti; David, brânză (/ Regi, 17, 18)... Acest amuzant jeu d'esprit se putea continua în cel mai variat chip, ceea ce a şi făcut, de altfel, un poet glumeţ, necunoscut, scriind o parodie biblică cu titlul Cena Cypriani, reluată apoi de erudiţii carolingien! şi prelucrată în versuri în a doua jumătate a secolului al IX-lea de către un diac roman, Ioan . Opusculul se sfârşeşte cu o dedicaţie către papa Ioan al VIII-lea, în care autorul se recomandă - întocmai

1. Strabon 1-a combătut ca stoic, dar şi ca specialist in ale geografiei, în schimb, filozoful şi medicul Galenos (129-99) a trecut de partea lui Eratostene. în De usu partium, 111, l, Galen ajunge să vorbească despre mitul lui Ixion, povestit de Findar (Pyth., I l, 21-48). Ixion zămislise din nori un fiu, Kentauros, care s-a „împreunat cu iepe" şi a devenit astfel străbunul centaurilor. Ca medic, Galen demonstrează imposibilitatea fiziologică a acestui commerdum intre om şi animal, dar ca admirator al artei poetice adaugă: „Ţie însă, o, Pindar, îţi îngăduim să cânţi şi să povesteşti mituri, căci ştim că Muza poetică are nevoie nu in mică măsură de podoabele şi miraculosul său propriu; căci, aşa cum cred, voi vreţi să-i înfioraţi, să-i vrăjiţi şi să-i exaltaţi pe auditori, şi nicidecum să-i instruiţi" (Galeni De usu partium, ed. HELMREICH, I, p. 125, l urm.).

2. P. LEHMAMM, Die Parodie im Mittelalter, 1922, p. 25 urm.


133
ca Oppian şi Filostrat, - ca artist vesel şi înveselitor (Poetae, IV, 900). Un poet de curte care vrea să „placa" înainte de toate este şi Ermoldus Nigellus. într-un poem adresat lui Pepin, fiul lui Ludovic cel Pios, care a fost între 817 şi 838 rege al Acvitaniei, Higellus scrie (Foetae, II, 85, 3 urm.):
Carminibus prisci quondam placuere poetae,

Carmine Naso placet atque poeta Maro.
Cei puternici din lumea asta, continua poetul, s-ar bucura adesea de lucruri mici - de căţeluşi de ţinut în poală, de vase de ceramică şi de altele asemănătoare. Aşadar să primească regele cu bunăvoinţă şi jocurile acelei Musa iocosa. Heiric din Auxerre îi trimite episcopului Hildebold din Soissons (871-884) prologul versificat al unei opere pierdute, menite sâ-l însenineze dacă grijile i-ar împovăra inima (Poetae, II, 427, 19 urm.). Autorul lui Ligurinus spune despre istoricii de la care şi-a împrumutat subiectul că ei ar fi ales prezentarea în proză pentru că poezia este doar un divertisment plăcut (I, 147 urm.):
...puduitque reor, puerilibus illos

Lascivi re joci s, et inanes texere nugas.
Şi judecătorul Richard din Venosa spune în prologul comediei sale, De Paulino et Polla, dedicată împăratului Fréderic al II-lea:

Tempus adest aptum quo ludere nostra Camoena

Debeat et cutis se leviare suis.

Nam cum saepejocis sapientum cura levetur,

Saepius et sapiens corda iocosa domat.
135

POEZIA ŞI SCOLASTICA
Una din temele principale ale acestei cărţi este locul pe care-1 ocupă poezia în cadrul universului spiritual al Evului Mediu. Am analizat raporturile ei cu gramatica, retorica, filosofiaşi teologia. Cu materiile didactice (artes): gramatica şi retorica, poezia era legată după tradiţie. Dacă ea se considera drept teologie şi filozofie, era vorba de un joc plin de fantezie, cu tradiţii străvechi, pe care le însufleţea din nou în mod ingenios platonismul secolului al XII-lea. Tocmai atunci însă, filozofia şi teologia încep sâ-şi consolideze armătura conceptuală şi să se constituie în ştiinţe independente, care spărgeau sistemul artelor liberale, încă şi scolastica timpurie din secolul al XII-lea se desprinde de ele. Hugues de St.-Victor (1097-1141) este primul care le examinează în mod critic. Opera sa Didascalion (PL, 176, 741 urm.) este o introducere în studiul artelor liberale şi, în acelaşi timp, o teorie generală a ştiinţei şi înţelepciunii.

Hugues discută originea şi corelaţia sistematică a diferitelor ramuri al ştiinţei, văzând în cercetarea lor desăvârşirea sufletului: summum igiturin vita solamen est Studium sapientiae, quam qui invenit, felix est, et qui possidet beatus (742 D). Ştiinţa şi virtutea, unite împreună, creează bogăţia vieţii umane: integritas vitae humanae duobus perficitur, sdentia et virtute, quae nobis cum supemis et divinis substantiis similitudo sola est (745 C). Hugues încearcă să integreze ştiinţele şi artele tradiţionale într-un sistem cvadripartit al „filozofiei" (Theorica, Practica, Mechanica, Logica), ceea ce însă nu se realizează fără dificultăţi. Mai ales raportul gramaticii cu logica nu e întru


136
totul clar: quidam dicunt grammaticam non esse pattern philosophiae, şed quasi quoddam appendicium et instrumentam ad philosophiam (763 B). Ceea ce spune Hugues despre gramatică e destul de puţin. El trimite la Donat, Servius, Priscian şi Isidor. De remarcat este că enarratio poetarum, care face parte din gramatică, e trecută cu vederea, în continuare, Hugues tratează (765 C) de auctoribus artium, adică despre manualele principale. Apar aici Linus, Varro, Scottus Eriugena, ca reprezentanţi ai teologiei; Hesiod, Cato, Virgiliu, Columella s.a., ca îndrumători în agricultura, şi aşa mai departe. Aceştia reprezintă moştenirea tradiţională. O inovaţie esenţială aduce în schimb capitolul de duobus generibus scripturarum (768 D). Există două categorii de literatură: în primul rând manualele de şcoala (artes), iar în al doilea tot restul, adică appendentia artium (aceeaşi expresie improvizată fusese folosită anterior pentru gramatică). Artes sunt subdiviziuni ale filozofiei, pe când appendentia sau appendida nu se află decât în raport indirect cu ea (tantum ad philosophiam spectant), referindu-se în principal la lucruri „extra filozofice" (in aliqua extra philosophiam materia versantur). Şi ce fel de lucruri sunt acestea? Sunt -poezia şi literatura: hujusmodi sunt omnia poetarum cârmi na..., illorum etiam scripta quos nune philosophos appellare sol émus, qui et brevem materiam longis verbo-rum ambagibus extendere consueverunt, et facilem sen-sum perpexis sermonibus obscurare, vel etiam diversa simul compilantes, quasi de multis coloribus et formis unam picturam facere (sic)2. „Artele" (artes) se află mult deasupra

1. Prin Priscianus de duodecim versibus Virgilii trebuie să înţelegem Partltiones duodecim versuum Aeneidos principalium, purtând şi numele de Priscianellus (MAM1T1US, I, 508, 5). Pentru forma diminutivă, vezi Catunculus.

2. Înseamnă cu alte cuvinte: „Ceea ce se numeşte azi filozofie nu e altceva decât literatură; o literatură constând din amplificări retorice, obscurităţi manierate şi eclectisme nesistematizate".


137
„anexelor" (appendentia): Artes sine appendentiisperfectum lectorem facere possunt; ilia sine artibus nihil perfectionis conferre valent (769 B). Asemenea lucruri se pot citi - dar numai din când in când - spre recreaţie, quia aliquando plus delectare soient seriis admista tudicra, et raritas pretiosum /"ac/t bonum. Aceasta e singura concesie pe care o face Hugues literaturii, interesul său principal fiind îndreptat asupra filozofiei, misticii şi dogmaticii. El este antiumanist, ca Bernard de Clairvaux, ca, mai târziu, scolastica pariziana .

Pe o poziţie cu totul alta se situează Bernard us Silvestris. El îşi expune epistemologia în comentariul său asupra Eneidei (ed. R1DEL, 1924). La începutul cărţii a şasea se spune că Enea a debarcat la Cumae şi a cercetat apoi îndată, împreună cu tovarăşii săi, templul lui Apolo şi peştera Sibilei din apropiere, înainte de a ajunge acolo, ei sunt nevoiţi să străbată crângul consacrat Triviei (Mecatei):


13 Jam sujbeunt Triviae lucos atque aurea tecta.
Numele Trivia îi aminteşte comentatorului medieval, în mod firesc, ciclul primelor trei materii de învăţământ, numit trivium. Rezultă de aici interpretarea: appellit classem nemori Triviae i.e. applicat voluntatem studiis eloquentiae (31, 2). Aceste studii se compun din trei dis­cipline (tribus vus): gramatica, dialectica, retorica. Iar „acoperişurile de aur" din versul virgilian înseamnă quattuor artes matheseos in quibus philosophia que per

1. Se ştie că E. NORDEN (fiunstprosa, p. 712 urm.) a încercat să stabilească prin formula „artes şi auctores" raportul dintre Evul Mediu târziu şi Antichitate. Acesta era - în 1898 - un mare progres. Azi, optica noastră s-a modificat intr-o anumită măsură. Ceea ce spune NORDEN la p. 689 urm. şi p, 717 despre Hugues de St.-Victor nu rezistă unei analize serioase, în sistemul lui NORDEN, Hugues ar trebui socotit drept adversar al „autorilor Auctores). - Vezi FRAHCO SIMONE, La «Reductio artium aci sacram scripturam”, quale espressione dell'Umanesimo medievale fino al secolo XII, in Convivium, 1949, pp. 887-927.




138
aurum intelligitur continetur. Credinciosul tovarăş al lui Enea, Achates, a adus-o între timp pe Sibilă, ceea ce vrea să zică: Studium in artibus exercitatum adducit intelligentiam (32, l ). Achates (= a-chere-ethis) înseamnă „obişnuinţă lipsită de bucurii" (tristis consuetudo), ceea ce, evident, se referă la studiu. Şi aici îşi introduce Bernard epistemologia, Est autem scientia scibilium comprehensio. Huius sunt quattuor partes: sapientia, eloquentia, mechania, poesis (32, 18). Deci, în număr de patru, ca şi la Hugues de St.-Victor. Dar numai mechanica sau mechania apare ca factor comun în ambele împărţiri. Cele trei discipline ale lui Hugues (theorica, practica, logica) trebuie, în sistemul lui Bernard, să-şi găsească locul în sapientia. în schimb, eloquentia şi poesis, care la Hugues jucau un rol de cenuşăreasă, primesc două locuri de cinste la Bernard. El defineşte apoi poezia: poesis est poetarum scientia habens partes duas, metricum poema et prosaicum. Cât priveşte ierarhia celor patru ştiinţe, cea mai de jos este mechania: deasupra ei se află poesis; urmează eloquentia; deasupra tuturor se află philosophia (33, 31 urm.). Aceasta include şi teologia (35, 29). Dar să ne întoarcem la punctul de plecare, la studia eloquentiae. Spre acestea se ajunge perinstructionem in auctoribus (36, 27). De aici rezultă o mai precisă stabilire a locului poeziei înăuntrul sistemului ştiinţelor: sunt namque poetae ad philosophiam introductorii, unde volumina eorum cunas nutricum vocat Macrobius (36, 28 urm.). Aşa se înfăţişează umanismul de la Chartres.

În acelaşi timp, sistemul celor şapte artes e străpuns de ofensiva neoaristotelismului. Reprezentativă pentru acesta e o scriere redactată în jurul anului 1150 de spaniolul Dominicus Gundisalvi (Gundissalinus). Dintre cele şapte artes, el admite ca ştiinţe propedeutice (scientiae eloquentiae) doar gramatica şi retorica. Deasupra lor se înalţă logica, dominata la rândul ei de ştiinţele filozofice (scientiae sapientiae). Ele cuprind fizica, matematica, teologia, politica, economia, etica;


139
deci o schemă cu totul nouă, pe care o va completa abia secolul al XIII-lea. E drept că alături de retorică se preconizează şi poetica (ambele fiind scientiae civiles), dar ele sunt mutate pe o treaptă inferioară.

Cu totul altfel gândeşte umanistul loan din Salisbury. în Metalogjcon (redactat în 1159), o operă „despre valoarea şi utilitatea logicii" (ÜBERWEG - GEYER, p. 242), el ajunge să vorbească şi despre sistemul celor şapte art.es liberales. El pune deosebit preţ pe faptul că acestea îşi trag originea din natură (ab optima parente Natura originem ducunt; Metalogicon, ed. WEBB, p. 27, 29) şi demonstrează acest lucru în amănunt. Gramatica pare să ridice unele greutăţi: non a natura videtur esse profecta... immo ex maxima parte ab hominum institutione (ibidem., p. 32, 18 urm.). Cu toate acestea, şi ea imită natura (p. 32, 25), aşa cum reiese şi din sistemul flexiunilor, cât şi din poetică, aceasta fiind o parte a gramaticii şi pretinzându-i prin urmare poetului să imite natura (p. 42, 23 urm.), Ioan se refera aici la Horaţiu şi la normele stabilite de acesta cu privire la descrierea corectă a caracterelor şi a vârstelor (Ars, 153-178), cărora loan le adaugă pe acelea referitoare la descrierea localităţilor şi a timpurilor (locorum temporum aliorumque). Ioan încheie: Adeo quidem assidet poetica rebus naturalibus, ut earn plerique negaverint gramatice speciem esse, asserentes earn esse artem per se, nec magi s ad gramaticam quam ad rhetoricam pertinere, affinem tarnen utrique, eo quod cum his habeat precepta communia. Rixentur super hoc qui voluerint (non enim hanc protendo litem), sed omnium pace opinor ut sit hec ad gramaticam referenda, sicut ad matrem et altricem studii sui... Profecto aut poeticam gramatica obtinebit, aut poetica a numéro liberalium disciplinarum eliminabitur (p. 43, 17 urm.). loan este cu totul pătruns de spiritul lui Quintilian, pe care, de altfel, îl şi citează adesea. La discutarea lecturii, el preconizează


1. Textul pare îndreptat împotriva lui Hugues de St.-Victor.




140
pentru auctores - trecuţi în appendicia în sistemul lui Hugues - o poziţie centrala: quantum pluribus disciplinis et habundantius quisque imbutus fuerit, tanto elegantiam auctorum plenius intuebiturplaniusque docebit. Illi enim per diacrisim, quam nos illustrationem sive picturationem possumus appellare, cum rudem materiam historie aut argumenti aut fabule aliamve quamlibet suscepissent, earn tanta disciplinarăm copia et tanta compositionis et condimenti gratia excolebant, ut opus consummatutn omnium artium quodammodo videretur imago. Siquidem gramatica poeticaque se (oraş infundunt, el eius quod exponhur totam superficiem occupant (p. 54, 17 urm.). Dacă am mai apela şi la celelalte opere ale sale, s-ar dezvălui şi din multe alte laturi înalta preţuire pe care a dat-o poeziei.

Pentru a înţelege evoluţia ulterioară trebuie să se ţină seama că legătura antică unindu-le strâns pe artes de auctores, pe care loan din Salisbury o mai menţine, a fost subminată spre sfârşitul secolului ai XII-lea de afluenţa către ştiinţele moderne şi apoi definitiv retezată de sistemul ştiinţelor universitare. NORDEN (Kunstprosa, p. 712 urm.) a fost primul care a înfăţişat acest proces; dar el nu a văzut totuşi raportul cu sistemul universitar. Situaţia este următoarea. „Artele" (artes) au fost adunate împreuna, alcătuind o facultate. Lectura autorilor e eliminată cu totul, iar gramatica e redusă la studiul lui Priscian. Materia cea mai importantă devine logica. Aceasta o ştim din programa analitică pariziană, din anul 1215 (RASHDALL-POWICKE-EMDEM I, p. 440). în treacăt fie spus, această stare de lucruri a avut drept urmare că literatura latină, care fusese în floare, se ofileşte cam după anul 1225 (DE GHELLINCK, L'Essor.,.), între literaţi şi oamenii de ştiinţă se deschide o prăpastie. Poeţii reacţionează la aceasta cu o conştiinţă de sine sporită la maxim, ca de exemplu Jean de Meun. A devenit astfel inevitabil ca genus itritabile vatum să intre în conflict cu filozofia. E vestită polemica dintre


141
Mussato şi Fra Giovannino. O replică - puţin observată până acum - care ţine de această ceartă este poemul lui Michael Cornubiensis împotriva lui Henri d'Avranches (cea. 1250). Michael arunca asupra adversarului său o ploaie de invective grosolane, ale căror motive ne pot rămâne indiferente. Un singur argument este interesant, întrucât e simptomatic pentru dezbinarea dintre ştiinţa şi poezie. Certăreţul Michael admite că Henri ar şti mai mult despre poezie şi gramatică decât el. Despre Aristotel şi metoda ştiinţifică insă, acesta nu pricepe chiar nimic:
37 Si maior me sis, quia sit magis ipsa poesis

Nota tibi, non es adeo tarnen ad radones

Promptus Aristotilis ut ego...

Nam guamvis te sim minor et non forte poesim

Noscam, quam noscis, tamen artis non methodos

scis...
Michael a învăţat ceva folositor, Henri doar să sucească cuvinte şi să facă versuri. Cine ia in serios asemenea copilării? Michael tinde spre ceva superior; el vrea să devină filozof:
73 ...Melius didici, si debent talia did.

Sed non talia vis, immo puerilia mavis,

Utputa sunt prose vel ridmi vel metra; pro se

Talia quid prosunt? Quasi prosunt pro nichilo sunt

Hec reputanda, nisi plus noveris. Unde tibi si

Sufficit ars metrica, proponis te fieri qua

Mundi maiorem, meliorem fassus ego rem

Philosophus fiam...

1. Ed. A. HILKA, In Dehering-Festschrift, 1926, p. l 23. Despre autor vezi Dictionary of national Biography, 37, p. 326. - Vezi şi J.C. RUSSELL şi J.P. HEIRONIMU5, The Shorter Latin poems of Master Henry of Avranches, Cambridge, Mass., 1935, p. 149.




142
145 Grammaticalia scis, sed naturalia nescis,

Nec logjcalia scis. Tu nescius unde

tumescis?
Gramatica e desemnată aici, ca şi aiurea, prin partes (adică teoria despre cele opt părţi ale vorbirii), ceea ce oferă o poantă antitetică:
114 Ars mirii, pars tibi se subiecit.
Lozinca şi conştiinţa profesională a lui Michael se exprimă clar:


Yüklə 1,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə