Universitatea de stat din moldova

 
 
46 
 
În concluzie, caracterul dualist al obiectului juridic special al infracţiunii de şantaj reclamă 
următoarea  configuraţie:  obiectul  juridic  principal  este  reprezentat  în  toate  cazurile  de  relaţiile 
sociale  referitoare  la  o  singură  valoare  socială,  iar  obiectul  juridic  secundar  este  particularizat 
prin relaţiile sociale aferente referitoare la o pluralitate de valori cu caracter alternativ. Relevant 
pentru  reţinerea  obiectului  juridic  special  este  ca  valoarea  socială  principală  şi  relaţiile  sociale 
aferente acesteia să sufere o atingere integră după conţinut, pe când valoarea socială secundară şi 
relaţiile  sociale  aferente  acesteia  să  fie  lezate  parţial.  Aceasta  reiese  din  caracterul  alternativ  al 
obiectului  juridic  secundar.  În  alţi  termeni,  acest  obiect  este  reprezentat  în  principal  de  acea 
valoare socială specifică ce derivă din patrimoniu, având în conţinutul său un drept real sau un 
drept de creanţă, iar în plan secundar şantajul afectează: libertatea psihică sau fizică a persoanei, 
integritatea fizică sau psihică a persoanei, integritatea corporală a persoanei, sănătatea sau viaţa 
persoanei,  integritatea,  substanţa  şi  potenţialul  de  utilizare  a  bunurilor  unei  alte  persoane.  De 
aceea, pentru a se atesta semnul obiectului infracţiunii  – obiectul juridic special, este nevoie ca 
atingerea adusă relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu (reprezentând obiectul juridic principal 
al  infracţiunii de şantaj)  să fie însoţită de  atingerea  adusă  relaţiilor sociale cu privire la oricare 
dintre valorile sociale nominalizate mai sus (constituind obiectul juridic secundar al infracţiunii 
prevăzute la art.189 CP RM). Doar o simbioză din cel puţin două valori sociale (una principală şi 
alta  secundară)  poate  să  răspundă  cerinţelor  pe  care  le  reclamă  obiectul  juridic  special  al 
infracţiunii de şantaj. 
În  acelaşi  perimetru  de  cercetare,  ne-am  propus  şi  investigarea  victimei  infracţiunii 
prevăzute la art.189 CP RM. Unii ne-ar putea obiecta această intenţie, dar, în contextul în care 
victima  infracţiunii  face  parte  din  sistemul  de  referinţă  al  obiectului  infracţiunii  [15,  p.34;  66, 
p.89; 108, p.47], am considerat că anume aici ea trebuie să-şi găsească loc de analiză. Aceasta o 
deducem,  mai  cu  seamă,  pe  fundalul  sesizării  daunei  pe  care  o  suportă  victima  şantajului.  Nu 
avem  în  vedere  o  daună  care  corespunde  urmărilor  prejudiciabile  ale  infracţiunii  de  şantaj;  or, 
acestea  nici  nu  există  în  ipoteza  variantei-tip  a  art.189  CP  RM.  Avem  în  vedere  componenta 
socială  a  daunei,  care  constă  în  privarea  victimei  de  posibilitatea  de  a  se  manifesta  potrivit 
conştiinţei  şi  voinţei  sale.  Prin  intermediul  acestei  componente  sociale  a  daunei  se  stabileşte 
legătura dintre victimă şi obiectul juridic special al infracţiunii de şantaj. 
În  conţinutul  normativ  al  infracţiunii  prevăzute  la  art.189  CP  RM  legiuitorul  a  enumerat 
cazuist  cercul  de  persoane  care  pot  să  apară  în  calitate  de  victime  ale  şantajului,  tocmai  având 
intenţia de a  stabili întinderea răspunderii penale pentru fapta de şantaj.  
În literatura de specialitate [66, p.82] s-a remarcat, pe bună dreptate, că la art.189 CP RM 
sunt descrise caracteristici sociale ale personalităţii victimei. Dezvoltând această idee, relevăm că 

---

 
 
47 
 
legiuitorul a circumstanţiat postura victimei în sistemul de relaţii sociale cu privire la patrimoniu: 
proprietarul, posesorul sau deţinătorul bunurilor cerute a fi transmise sau asupra cărora este exer-
citat dreptul cerut a fi transmis. În acelaşi timp, legiuitorul planează şi asupra unui raport dintre o 
anumită persoană cu cele din urmă, desemnând printre victimele şantajului rudele sau apropiaţii 
proprietarului, posesorului sau deţinătorului bunurilor cerute a fi transmise sau asupra cărora este 
exercitat dreptul cerut a fi transmis. 
În  prim-plan  legiuitorul  inserează  trei  categorii  de  persoane:  proprietarul,  posesorul  sau 
deţinătorul  bunurilor.  Enumerarea  acestor  categorii  de  persoane  se  face  pentru  a  caracteriza 
apartenenţa bunurilor cerute de făptuitor; deci, pe de o parte, acestea nu pot fi în mod exclusiv 
destinatarii cererii patrimoniale. Despre acest fapt ne vom convinge infra. De aceea, vom susţine 
că printre  destinatarii cererii patrimoniale poate  fi, în  primul  rând, proprietarul  bunului. Fără a 
defini  noţiunea  de  „proprietar”,  Codul  civil  al  Republicii  Moldova  desemnează,  în  alin.(1) 
art.315,  doar  împuternicirile  acestuia.  Aşadar,  proprietarul  este  acel  titular  care  are  un  drept  de 
posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.  
În  alt  context,  destinatar  al  cererii  patrimoniale,  aşa  cum  indică  legiuitorul,  este  şi  pose-
sorul. Posesorul este persoana care stăpâneşte faptic bunul. Nu de fiecare dată posesorul are şi un 
drept  asupra  bunului.  Atunci  când  posesorul  este  însuşi  proprietarul  bunului,  posesia  este  un 
atribut al dreptului de proprietate. Proprietatea este o stare de drept, pe când posesia este o stare 
de  fapt.  Este  adevărat  că  în  majoritatea  covârşitoare  a  situaţiilor  posesorul  este  una  şi  aceeaşi 
persoană cu proprietarul. Însă, este tot atât de adevărat că sunt multe cazuri în care posesia unui 
bun este exercitată de o persoană, iar proprietarul de drept este altă persoană. Prima are stăpâni-
rea faptică a lucrului, iar a doua are dreptul abstract de proprietate. De asemenea, nu contează, la 
încadrare,  dacă  cerinţa  patrimonială  a  fost  înaintată  posesorului  legal  sau  ilegal.  Aceasta 
deoarece legea penală nu ia în vizor poziţia juridică a victimei, ci conduita ilicită a făptuitorului. 
Cu  referire  la  cea  de-a  treia  categorie  de  titulari  ce  desemnează  apartenenţa  bunurilor 
cerute,  dar,  deopotrivă,  şi  de  destinatari  ai  cererii  patrimoniale,  consemnăm  că  legea  civilă  a 
Republicii Moldova nu operează expres cu noţiunea de deţinător. Totuşi, din prevederile art.304  
din Codul civil putem deduce că legiuitorul introduce o categorie distinctă de posesori, şi anume: 
detentorii  precari  [1,  p.579],  ei  fiind  denumiţi  de  legiuitor  posesori  mijlociţi.  Detentori  precari 
sunt  posesorii  care  deţin  bunul  în  baza  unui  act  juridic  (locatarul,  arendaşul,  depozitarul, 
uzufructuarul etc.). Între posesie şi detenţie precară există un element comun, anume: exercitarea 
în  egală măsură a stăpânirii  fizice asupra lucrului, având fiecare elementul  corpus. Deosebirea 
dintre  cele  două  noţiuni  rezidă  în  faptul  că  detentorul  precar  este  lipsit  de  elementul  animus, 
lipsindu-i intenţia de a se comporta ca şi titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real. 

---