Universitatea de stat din moldova

 
 
52 
 
practica judiciară: La începutul anului 1998, G.V.,  împreună cu P.(G).P., B.I. şi alte persoane 
neidentificate  de  organul  de  urmărire  penală,  prin  înţelegere  prealabilă,  împărţind  între  ele 
rolurile, l-au invitat de câteva ori pe  C.V. în incinta întreprinderii SRL „Jas Grup”, amplasate 
pe str. T.Ciorbă, mun. Chişinău. Odată venit, la insistenţa lor, acolo, ameninţându-l cu aplica-
rea violenţei, i-au cerut să li se transmită suma de 200 000 de lei (sublinierea ne aparţine – n.a.), 
după  care  au  mai  urmat  cerinţe  de  a  li  se  transmite    mijloace  băneşti  în  diferite  cuantumuri, 
precum şi alte bunuri. Pentru a nu fi realizate ameninţările, C.V. a transmis, în perioada ce i-a 
fost indicată, lui G.V. şi persoanelor respective suma de 460 000 de lei, iar în perioada aprilie 
1999 – iulie 2000 – materiale de construcţie (sublinierea ne aparţine – n.a.) în valoare totală de 
52  475  lei.  În  perioada  anului  2000,  G.V.,  B.I.  şi  alte  persoane  neidentificate  de  organul  de 
urmărire  penală,  prin  ameninţare  cu  răfuială  fizică,  au  extorcat  de  la  C.V.  autoturismele  ce-i 
aparţineau cu drept de proprietate (sublinierea ne aparţine – n.a.), şi anume: de model „VAZ-
2108”, în valoare de 1700 dolari SUA şi de model „NIVA”, în valoare de 4200 dolari SUA. [76]  
Totuşi, ţinem  să relevăm că dacă  chiar unele  bunuri au o  existenţă materială, sunt create 
prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind bunuri mobile şi străine 
pentru făptuitor, ele nu pot forma obiectul material al infracţiunii de şantaj. Este cazul substan-
ţelor  narcotice  sau  psihotrope.  Constatarea  are  ca  suport  art.217
4 
CP  RM,  introdus  prin  Legea 
Republicii Moldova nr.277-XVI din 04.11.2005 [95], normă care incriminează, pe lângă sustra-
gerea substanţelor narcotice sau psihotrope, şi extorcarea acestora. Având în vedere că semnifi-
caţia noţiunii de şantaj pe care o denotă dispoziţia art.189 CP RM coincide cu noţiunea de extor-
care, avem toate temeiurile de a susţine că legiuitorul a luat în vizor calităţile specifice ale sub-
stanţelor narcotice sau psihotrope pentru a digresiona fapta de extorcare a acestor bunuri într-o 
normă  specială.  Astfel  privite  lucrurile,  în  virtutea  regulii  de  la  art.116  CP  RM  –  „Calificarea 
infracţiunilor  în  cazul  concurenţei  dintre  normele  generale  şi  cele  speciale”  –  se  va  aplica 
art.217
4 
CP RM, nu însă art.189 CP RM. 
În acelaşi timp, art. 217
4 
CP RM nu este unica normă specială, ca efect al calităţii speciale a 
obiectului  material,  în  raport  cu  infracţiunea  de  şantaj.  Deşi  în  art.295  CP  RM  nu  se  face  o 
menţiune  expresă  privind  extorcarea  materialului  sau  dispozitivului  radioactiv  ori  a  instalaţiei 
nucleare,  din  dispoziţia  alin.(2)  art.295  CP  RM  rezultă  că  atare  bunuri  sunt  totuşi  extorcate. 
Aceasta  deoarece  conţinutul  constitutiv  al  alin.(1)  art.189  CP  RM  şi  al  alin.(2)  art.295  CP  RM 
sunt  similare;  or,  alături  de  ameninţarea  cu  aplicarea  violenţei,  ca  acţiune  adiacentă  a  faptei 
incriminate la alin.(2) art.295 CP RM, legiuitorul uzează de sintagma „altă formă de intimidare”, 
aceasta presupunând nu alceva decât ameninţarea cu distrugerea sau deterioarea bunurilor, ame-
ninţarea  cu  răspândirea  unor  ştiri  defăimătoare  sau  ameninţarea  cu  răpirea  victimei,  modalităţi 

---

 
 
53 
 
normative ale acţiunii adiacente proprii şi infracţiunii de şantaj. În concluzie, art.189 CP RM va 
fi aplicabil doar în  acele cazuri  când bunurile cerute nu posedă  calităţi  speciale  care să condi-
ţioneze aplicarea unei norme speciale. 
În alt context, consemnăm lipsa vreunei relevanţe la încadrare, dacă bunurile solicitate de 
către  făptuitor  se  află  sau  nu  în  stăpânirea  de  fapt  a  victimei,  după  cum  nu  interesează  dacă 
victima  este  proprietar,  posesor  sau  deţinător.  Pentru  ilustrarea  acestei  situaţii,  vom  prezenta 
următoarele  exemple:  G.V.  a  fost  învinuit  de  către  organul  de  urmărire  penală  de  comiterea 
infracţiunii de şantaj. În primăvara anului 2001, G.V. împreună cu B.I. şi alte persoane neidenti-
ficate de organul de urmărire penală,  au extorcat  de la A.V. remorca  cu numărul de înmatri-
culare  RZ AA 130, estimat la 44 280 lei, proprietate a SRL „Production” (sublinierea ne apar-
ţine  –  n.a.),  iar  în  perioada  septembrie  –  octombrie  2000  au  cerut  de  la  A.V.  suma  de  1000 
dolari  SUA  pentru  a  o  transmite  aşa-numitului „obşceac”,  invocând  pretextul  că  a  furat  de  la 
concubina  lui  B.I.  100  de  lei.  Primind  refuzul  de  la  A.V.,  G.V.  şi  B.I.  au  cerut  de  la  A.V., 
ameninţându-l  cu  răfuială  fizică,  să  li  se  transmită  automobilul  de  model  „Ford  Tranzit”, 
proprietate a fratelui acestuia (sublinierea ne aparţine – n.a.) [76]. 
Cu  referire  la  ipotezele  în  care  acţiunea  principală  din  cadrul  şantajului  se  exprimă  în 
cererea de a se transmite dreptul asupra bunurilor sau de a săvârşi acţiuni cu caracter patrimonial, 
în literatura de specialitate a fost consemnat că obiectul material lipseşte [161, p.119; 3, p.393]. 
Este oare corectă această alegaţie? Soluţionarea problemei privind determinarea lipsei sau pre-
zenţei  obiectului  material  în  cazul  acestor  acţiuni  rezidă  tocmai  în  fundamentul  conceptual  al 
sintagmelor „dreptul asupra bunurilor” şi „acţiuni cu caracter patrimonial”. Ne-am propus să elu-
cidăm  conţinutul  acestora  în  contextul  cercetării  laturii  obiective,  având  în  vedere  rolul  lor  de 
acţiuni principale în cadrul faptei prejudiciabile de şantaj. De aceea, fără a intra într-o polemică 
cu  referire  la  aceasta,  vom  anticipa  lucrurile,  evidenţiind  semnificaţia  exactă  a  sintagmelor,  ca 
ulterior să revenim la ele pentru a demonstra temeinicia concluziilor la care am ajuns. 
Cererea  de  a  se  transmite  dreptul  asupra  bunurilor  în  cadrul  şantajului  presupune    solici-
tarea  de  către  făptuitor  de  a  i  se  transmite  anumite  facultăţi  (însuşiri)  în  privinţa  bunurilor  ce 
derivă dintr-un drept real, oricare ar fi acesta. Prin natura sa, facultatea asupra bunurilor nu poate 
fi percepută de simţurile omului, deci este lipsită de materialitate, motiv din care dreptul asupra 
bunurilor nu poate să constituie obiect material.  De aceea, nu putem fi de acord cu acei autori 
[146,  p.125;  215,  p.199,  229]  care  consideră  că,  în  această  ipoteză,  obiectul  material  al  infrac-
ţiunii de şantaj îl constituie dreptul asupra averii străine.  Cu această ocazie, nu putem trece cu 
vederea opinia genială exprimată de S.Brînză şi V.Stati, potrivit căreia dreptul asupra bunurilor, 
ca şi oricare alt drept subiectiv, nu poate forma, de felul său, obiectul material al infracţiunii, în 

---