Universitatea de stat din moldova

 
 
50 
 
de  către  G.V.,  B.I.  şi  alte  persoane  neidentificate  de  organul  de  urmărire  penală  către  S.V., 
aplicându-i-se lovituri peste diferite părţi ale corpului, ca acesta să le transmită 10 000 dolari 
SUA, S.V. i-a anunţat prin telefon că nu dispune de aceşti bani. Atunci, G.V., B.I. şi persoanele 
neidentificate de organul  de urmărire penală,  înarmându-se  cu arma de  vânătoare de modelul 
„Wincester”,  s-au  deplasat  la  domiciliul  părinţilor  lui  S.V.  din  s.Mândra,  r-nul  Teleneşti,  şi, 
ameninţându-i  cu  răfuială  fizică,  l-au  răpit  pe  S.I.,  fratele  lui  S.V.  (sublinierea  ne  aparţine  – 
n.a.), pe care l-au ţinut într-un loc nestabilit de către organul de urmărire penală [76].  Dar, din 
totalitatea cauzelor studiate de noi, de cele mai dese ori destinatarul cererii patrimoniale este una 
şi aceeaşi persoană în privinţa căreia se săvârşeşte acţiunea adiacentă a şantajului.  
În alt context, vom strădui să ne pronunţăm asupra soluţionării problemei privind oportuni-
tatea sau inoportunitatea enumerării exhaustive a titularilor ce desemnează apartenenţa bunurilor 
cerute  şi  a  destinatarilor  ameninţării.  Întâi  de  toate,  relevăm  că  în  literatura  de  specialitate 
opiniile cu privire la acest subiect nu sunt unanime. Bunăoară, în literatura de specialitate rusă, în 
lipsa
 
indicării  destinatarului  în  dispoziţia  articolului  din  Codul  penal  al    Federaţiei  Ruse  în 
redacţia  din  1996  care  prevede  răspunderea  penală  pentru  extorcare  (art.163),  teoreticienii  se 
pronunţă asupra desemnării cercului integral de persoane asupra cărora se îndreaptă fapta preju-
diciabilă [221, p.81]. 
Per  a  contrario,  în  literatura  de  specialitate  autohtonă  [105,  p.47;  89,  p.202],  modelul 
reglementării exhaustive a fost supus criticii, motiv din care de nenumărate ori s-a propus soluţia 
legislativă de a se evita  enumerarea atât a titularilor ce desemnează apartenenţa bunurilor, cât şi 
a persoanelor asupra cărora se orientează acţiunea adiacentă a şantajului. Într-adevăr, o analiză a 
celor  trei  categorii  de  persoane  ce  desemnează  apartenenţa  bunurilor  ne  conduce  la  ideea  că 
bunurile  solicitate  sunt  străine  de  făptuitor,  el  neavând  nici  un  drept  asupra  lor,  deci  mult  mai 
simplu,  aşa  cum  susţine  D.Moiseev  (fără  a  afecta  eficienţa  aplicării  art.189  CP  RM),  ar  fi  ca 
apartenenţa  bunurilor  cerute  să  fie  desemnată  prin  sintagma  „bunurile  străine”,  iar  destinatarii 
ameninţării  să  fie  desemnaţi  prin  formula  „altă  persoană”  (alta  în  raport  cu  făptuitorul)  [107, 
p.176]. Argumentele invocate întru susţinerea acestei poziţii ne conving să ne pronunţăm asupra 
inoportunităţii enumerării exhaustive a destinatarilor acţiunii principale şi ai acţiunii adiacente a 
faptei  prejudiciabile  de  şantaj.  În  special,  ne  referim  la  următoarele:  „Cine  este  concret  acea 
persoană (persoana ameninţată – n.a.) nu are nici o importanţă la calificarea faptei. În mod sigur, 
făptuitorul nu poate ameninţa o persoană care nu are nici o legătură cu destinatarul cererii” [107, 
p.176]. În definitiv, pentru a reduce încărcătura semantică a textului de lege, mult mai avantajos 
ar fi de a consacra în dispoziţia art.189 CP RM un model implicit de desemnare a categoriilor de 
victime. 

---

 
 
51 
 
2.1.2. Obiectul material (imaterial) al infracţiunii de şantaj 
Faţă  de  cerinţele  de  constituire  a  conţinutului  juridic  al  infracţiunii  de  şantaj,  norma  de 
incriminare  prevăzută  la  art.189  CP  RM  condiţionează  entitatea,  asupra  căreia  se  îndreaptă  ne-
mijlocit  influenţarea infracţională,  de anumite  însuşiri  sau trăsături.  Tradiţional, această dimen-
siune poartă denumirea de obiect material al infracţiunii, prin care se înţelege entitatea materială 
(un  obiect,  lucru,  fiinţă,  energie  etc.)  asupra  căreia  se  îndreaptă,  în  materialitatea  sa,  conduita 
interzisă şi prin intermediul căreia este lezată sau pusă în pericol însăşi valoarea sau relaţia socia-
lă  ocrotită  de  legea  penală  [64,  p.151].  Totuşi,  nu  putem  să  nu  remarcăm  că,  prin  natura  sa, 
infracţiunea de şantaj implică şi dimensiuni nematerializate, care de asemenea contribuie la sta-
bilirea valorilor şi relaţiilor sociale care formează obiectul juridic, acestea, în cazul în care li se 
aduc  atingere,  având  o  importanţă  semnificativă  la  încadrarea  faptei  drept  infracţiune.  Aceste 
dimensiuni  au  intrat  în  terminologia  juridico-penală  sub  denumirea  de  „obiect  imaterial”,  prin 
care  se  înţelege  entitatea  incorporală  asupra  căreia  se  îndreaptă  nemijlocit  fapta  infracţională, 
prin  al  cărei  intermediu  se  aduce  atingere  obiectului  juridic  al  infracţiunii  [116,  p.25-30].  De 
aceea,  infra  vom  aduce  argumentele  de  rigoare  pentru  a  ne  fundamenta  opinia  că  în  actualul 
cadru incriminator naţional infracţiunea de şantaj dispune atât de obiect material, cât şi de obiect 
imaterial. 
Pe lângă acest specific, infracţiunea de şantaj, fiind prin excelenţă o infracţiune complexă, 
dispune,  aşa  cum  am  constatat  anterior,  nu  doar  de  obiect  juridic  special  complex,  dar  şi  de 
obiect  material  (imaterial)  complex.  Identificarea  obiectului  material  (imaterial)  principal  şi  a 
obiectului material (imaterial) secundar este direct proporţională cu modalităţile acţiunii princi-
pale  şi  ale  acţiunii  adiacente  din  cadrul  faptei  prejudiciabile.  Tocmai  în  dependenţă  de  aceste 
semne constitutive vom  determina şi  conţinutul obiectului material (imaterial) al infracţiunii de 
şantaj.  Altfel  spus,  caracterul  principal  sau  secundar  al  obiectului  material  depinde  de  natura 
acţiunii  principale  şi  a  celei  adiacente  a  şantajului,  astfel  încât  obiectul  material  principal  se 
deduce din acţiunea principală, iar obiectul material facultativ – din acţiunea adiacentă. 
Aşadar,  în  ipoteza  în  care  acţiunea  principală  a  şantajului  se  exprimă  în  cerinţa  de  a  se 
transmite  bunurile,  şantajul  are  în  calitate  de  obiect  material  principal:  bunurile  care  au  o 
existenţă  materială,  sunt  create  prin  munca  omului,  dispun  de  valoare  materială  şi  cost  deter-
minat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor. După cum este lesne de observat, în acest 
context, obiectul material principal al şantajului este identic cu obiectul material al infracţiunilor 
săvârşite prin sustragere. 
În context, în vederea ilustrării unor categorii ale obiectului material principal, atunci când 
fapta de şantaj ia forma cererii de a se transmite bunurile, aducem ca exemplu următorul caz din 

---