Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea


Moartea papei Ghelasie şi papalitatea sub Anastasie II



Yüklə 2,3 Mb.
səhifə9/23
tarix17.11.2018
ölçüsü2,3 Mb.
#80705
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   23

Moartea papei Ghelasie şi papalitatea sub Anastasie II

Papa Ghelasie a murit în 496 şi a fost urmat de papa Anastasie II (496-498). Cu ajutorul senatului roman, papa Anastasie II şi-a început scurtul său pontificat încercând să rezolve schisma acachiană. El a trimis pe legaţi papali la Constantinopol pentru a discuta situaţia cu Împăratul Anastasie II. Papa a fost gata să ofere concesii – el a recunoscut toate hirotoniile şi botezurile îndeplinite de Acachie. Condiţia a fost mutarea numele lui Acachie din diptice. Indiferent ce succes a avut misiunea delegaţiei papale pentru a trece printr-o a doua delegaţie trimisă la Constantinopol de regele Teodoric, al cărui emisar Festus l-a condus pe Împăratul Anastasie să creadă că Roma ar putea să accepte Henotikonul dacă referinţa la Sinodul de la Calcedon. În Constantinopol negocierile s-au deschis între membrii delegaţiei romane şi reprezentativii patriarhului din Alexandria. Alexandrinii au avut o atitudine conciliatorile. În loc să atace direct Volumul papei Leon, alexandrinii au accentuat cum era potrivit să fie prost înţeleşi ereticii nestorieni. Acuzaţiile mutuale de erezie nu a fost justificate – a fost mai mult o problemă de limbaj şi interpretare. Alexandrii au pus înainte o mărturisire a adevăratei credinţe, o credinţă bazată pe Henotikon. „Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu a fost unul în minuni şi în suferinţe.” Cele Doisprezece anateme au însemnat acceptarea lui Dioscor, Timotei Aelurus şi Petru Mongus căci ei au fost păzitorii gândirii Sfântului Chiril. Papa trebuie să dovedească un caz împotriva lor sau să restaureze numele lor în diptice. În acest fel o restabilire a comuniunii a putut avea loc.

Poliţele papei Anastasie a fost de a susţine senatul roman şi aceasta pentru un motiv important. Romani nu s-au putut simţi siguri sub domnitorii arieni germanici. În prezent Teodoric putea fi conciliator dar romanii şi-au amintit de Huneric (477-484) şi Guntamund (484-496), o poliţă care a fost deschis ostilă catolicilor. În Roma a existat întotdeauna un partid pro-bizantin sau pro-imperial. Existenţa unei facţiuni pro-bizantine sau pro-italiene în Roma a fost arătată clar după moartea papei Anastasie II de o schismă între facţiunile pro-anastasiene şi pro-ghelasiene, dintre care primele au fost reprezentate de preotul Laurenţiu în timp ce cea din urmă a fost reprezentată de papa Simachus (498-514). Planurile conciliatorii ale papei Anastasie II au încetat odată cu moartea sa năpraznică în 498, „lovit de moarte prin voinţă divină” după Liber pontificalis. A fost această legendă cea care a fost năpraznică pentru răspândirea noţiunii „apostaziei” papei Anastasie, o legendă care şi-a atins apogeul când Dante l-a pus pe papa Anastasie în cercul al şaselea din Infernul. Comentariile editoriale în unele ediţii al lui Dante care pretind că există o confuzie între papă şi împăratul bizantin sunt eronate. Dante scrie:

„Pe marginea unei mari grămezi

Formată de un cerc de stânci rupte

am stat deasupra unui pachet crud;

şi aici din cauza unei putori teribile

pe care adâncul ce o emană

ne-am apropiat în spatele unui acoperământ al unui mormânt

pe care am văzut o inscripţie pe care se spunea

„îl văd pe Anastasie, papa,

pe care Fotinie l-a adus pe calea cea bună.”

Fotinie la care se referă Dante este o personalitate istorică. Arhiepiscopul de Tesalonic l-a trimis pe diaconul Fotinie la Roma unde papa Anastasie l-a primit bine. Fotinie a fost unul dintre cei mai determinaţi dintre susţinătorii lui Acachie şi aceasta a cauzat o resemnare adâncă din partea facţiunii pro-ghelasiene în Roma. Mai mult decât resentimentul – ei au s-au separat de comuniune cu papa Anastasie. Factorii lui Dante sunt corecţi. Că Dante l-a plasat pe papa Anastasie în Infern arată cât de influentă a fost facţiunea pro-ghelasiană în influenţa ei asupra gândirii politice şi religioase italiene.

Schisma papală: Simachus şi Laurenţiu

Moartea năpraznică a papei Anastasie II a condus la o alegere papală contestată care s-a finalizat cu vărsare de sânge. Din nou romanii au trebuit să aibă de a face cu Teodoric Ostrogotul, stăpânitorul Italiei până în 526. Facţiunea pro-ghelasiană l-a ales sardinian pe diaconul lui Simmachus (498-514) la Lateran. Facţiunea pro-bizantină şi cea pro-atanasiană l-a ales pe preotul Laurenţiu ca Maria Majora. Ambele partide au apelat la Teodoric care s-a decis în favoarea lui Symmachus din motive primare – Symmachus a primit majoritatea voturilor, a fost hirotonit mai întâi şi a fost pro-Teodoric. Laurenţiu a făcut concesii şi a fost numit episcop de Nocera. Facţiunea lui Laurenţiu nu a fost oprită uşor. Ei au adus acuze împotriva lui Symmachus, acuze de adulter şi de risipire a averilor Bisericii. Vărsarea de sânge a început din nou – au fost omorâţi preoţi, mănăstirile au fost arse şi maicile au fost abuzate. Senatul roman l-a chemat din nou pe Teodoric, care pentru a rezolva disputa a convocat un sinod. După poliţa Sfântului Ghelasie, această scenă în Roma parte ciudată, pentru un rege eretic şi „străin” să convoace un sinod pentru a decide disputa între contestatori şi papalitate. Deşi pare ciudat, ceea ce a avut loc nu a fost nimic altceva decât o restaurare a ordinii externe. Teodoric, arianul german a structuralizat situaţia pentru ca conflictul să poată fi rezolvat – el nu a avut nimic de a face cu deciziile teologice ale scaunului Romei. Teodoric l-a chemat pe Simmachus la Ravena pentru a doua oară dar Symmachus, în timp ce se afla pe drum spre Ravena, a fugit când a crezut că detectează o capcană. Fuga lui Symmachus l-a înfuriat pe Teodoric care l-a numit imediat pe Petru episcop de Altinum pentru a administra proprietatea Bisericii Romane.

Simmachus a fost de acord să apară în faţa unui sinod de episcopi italieni convocat de Teodoric. Sinodul trebuia să aibă loc în palatul Sessorian. Pe cale către palatul Sessorian partidul papal a fost atacat pe străzi de facţiunea lui Laurenţiu. Simmachus s-a întors la Sfântul Petru şi a refuzat să se mişte. Sinodul programat a avut loc în octombrie 501 sub Simmachus, un sinod cunoscut ca şi synodus palmaris – numit după construcţia în care a avut loc. Aici a avut loc o dezvoltare extraordinară. Simmachus a fost achitat fără nici o altă investigaţie fiindcă se credea că sinodul nu poate trece o judecată la un succesor al Sfântului Petru. Teodoric nu a acceptat rezultatele sinodului şi a permis întoarcerea la Roma a anti-papei Laurenţiu. Pentru următorii patru ani Roma a fost terenul violenţelor. Facţiunea lui Laurenţiu a reuşit să câştige controlul asupra majorităţii bisericilor din Roma – dar nu Sfântul Petru. Lupta pentru papalitate a intrat în stadiul unui război de propagandă cu ambele părţi scriind pamflete. În Libellus apologeticus pro Synodo IV Romana [Mansi 8, 274] diaconul Ennodius, mai târziu episcop de Pavia până la moartea sa în 521, a declarat că episcopul Romei este mai presus de curtea umană şi responsabil numai faţă de Dumnezeu. Această justificare a fost adoptată de al şaselea Sinod Roman sub Simmachus în 503. Pentru a îşi justifica poziţia luată la Sinod în 501 precedenţi romani prefăcuţi au fost creaţi care au rezultat în celebrele Falsuri Simmachiene. Pacea a fost restaurată în cele din urmă în Roma prin eforturile, destul de ciudat, ale unui diacon alexandrin pe nume Dioscor. El a fost cel care a intervenit eficace cu Teodoric pentru a avea control al bisericilor în Roma retrocedate lui Simmachus. Gradual facţiunea laurenţiană a început să sprijine pe papa Simmachus. Numai în 506 papa Simmachus a fost capabil să se clarifice. În acest timp atitudinea sa faţă de Constantinopol nu a fost conciliatorie – Schisma Acachiană se putea termina numai prin recunoaşterea în Constantinopol a cererilor făcute de Roma.

Patriarhul Flavian al Antiohiei şi lupta sa cu Filoxen

Necazul a apărut din nou în Antiohia în 498. Flavian, mai întâi apocrisiar al patriarhului Antiohiei în Constantinopol, a devenit patriarhul Antiohiei. El este descris ca un om cu „un caracter osciliatoriu şi plăpând.” La alegere a fost declarat monofizit dar mai târziu şi-a schimbat părţile şi a anunţat apărarea sa la Sinodul din Calcedon. Partidul monofizit care era în creştere în Antiohia a fost alarmat şi a reacţionat imediat. Filoxen a luat controlul opoziţiei către Flavian, denunţându-l ca pe un nestorian. Flavian a răspuns anatematizându-l pe nu numai pe Nestorie ci şi pe Teodor, Teodoret şi Ibas. Ridicarea acestor nume este interesantă. Filoxen se spune că a declarat: „dacă nu îi condamni pe aceştia, îl poţi anatematiza pe Nestorie de zeci de mii de ori şi tot nestorian rămâi.” Flavian a fost forţat de presiunea imperială să îl anatematizeze pe Teodor, Teodoret şi Ibas. Filoxen i-a cerut apoi ca Flavian să condamne Sinodul de la Calcedon. El a refuzat şi Filoxen şi ucenicii lui s-au retras de la comuniune cu Flavian. A apărut o altă schismă în Antiohia.



Patriarhul Macedonie al Constantinopolului şi întâlnirea sa cu Filoxen şi Împăratul Anastasie

Filoxen a cerut atunci aceleaşi anateme de la patriarhul Elias al Ierusalimului şi patriarhul Macedonie al Constantinopolului. Noul patriarh, Macedonie II (496-511) a fost nepotul patriarhului Ghenadie. Prin Macedonie a fost un calcedonian, el a semnat Henotikonul. Acum i-a oferit un răspuns evaziv lui Filoxen pe care monahii estului l-au interpretat ca un refuz. Răspunsul lui Elias al Ierusalimului nu este cunoscut cu siguranţă, căci un document a circulat care a pretins că a făcut aceasta. Documentul a fost esenţial o condamnare a Calcedonului. Nu este sigur dacă documentul a fost autentic. Dacă documentul a fost autentic, există o contradicţie cu comportamentul lui Elias. În 512 el a fost exilat pentru că a refuzat să comunice cu Sever al Antiohiei. A pretins că între ultimele sale cuvinte el a declarat că „la acuzat pe împărat în faţa tronului” lui Dumnezeu. Dacă documentul a fost autentic, atunci Elias a trebuit să îşi schimbe mintea.

Patriarhul Macedonie a oscilat iniţial dar forţa lui de caracter l-a făcut să i-a poziţie şi a stat cu Calcedonul. Împăratul Anastasie a apărut în prim plan pentru al vedea pe Macedonie ca restaurator al păcii – soarta lui Macedonie a devenit clară. Împăratul a trebuit să îl depună. Noul personaj dintre monofiziţi şi cel mai important teolog, Sever, a dus acuzele împotriva lui Macedonie dintre care cea mai serioasă a fost acuza că Macedonie a interpretat Scriptura după tradiţia exegetică nestoriană. A fost acuzat că a fost responsabil pentru notele religioase din Constantinopol. Un incident a avut loc în Sfânta Sofia. În timpul sărbătoririi liturghiei euharistice cele două facţiuni din cor au strigat versiuni rivale ale Imnului Trisaghion, care a dus la o încăierare fizică în biserică. Nici una din aceste acuzaţii nu a fost capabilă să se susţină. Macedonie a fost acuzat de imoralitate, o acuză care a fost destul de dificil de dovedit din moment ce Macedonie era un eunuc! Trebuie menţionat că canoanele Bisericii în acest moment au prevenit eunucii de a fi hirotoniţi. Această acuză nu a fost adusă împotriva lui Macedonie. Nici o evidenţă nu a putut fi găsită care ar permite această depoziţie. Zeloţii din facţiunea monofizită au încercat să îl asasineze pe Macedonie pe stradă. În cele din urmă Împăratul Anastasie a ordonat ca Macedonie să anatematizeze Sinodul de la Calcedon şi doctrina celor „două naturi.” Cu acest act curajos şi deschis Macedonie şi-a pecetluit soarta sa. Împăratul l-a arestat în secret şi l-a exilat. Macedonie a fost înlocuit ca patriarh al Constantinopolului de Timotei al Antiohiei (511-517), un monofizit care a introdus versiunea alterată a Imului Trisaghion în folosinţa obişnuită a liturghiei la Constantinopol şi a pus numele patriarhilor Alexandriei în diptice.

Filoxen a continuat lupta în Antiohia

Cu Macedonie mutat din patriarhatul Constantinopolului şi înlocuit de Timotei, monofiziţii din Antiohia au luat o modalitate de abordare mai deschisă împotriva lui Flavian, care, incidental l-a criticat pe Macedonie. La Sinod în 512 monofiziţii au ţinut un sinod local pentru al depune pe patriarhul Flavian. Filoxen liderul a tras o listă de şaptezecişişapte de anateme cerându-i lui Flavian să le semneze. Una dintre anateme a fost împotriva Sinodului de la Calcedon „şi toate lucrările lui.” Strategia lui Filoxen a fost un eşec. El a înspăimântat elementul moderat din grupul său şi sinodul s-a împrăştiat fără nici o rezoluţie. În Antiohia au izbucnit răscoale. Mulţi dintre cei răsculaţi au fost monahi monofiziţi. Flavian, fiindu-i frică a fost de acord să anatematizeze Calcedonul şi pe cele „trei nume.” Era prea târziu. Duşmanii săi au fost de acord că nici o concesiune nu trebuia să îi mântuiască. Filoxen a apelat la împărat pentru un edict de depoziţie împotriva lui Flavian. Înainte de a primii un răspuns de la împărat, guvernatorul imperial de Antiohia a sugerat ca Flavian să părăsească oraşul pentru propria sa siguranţă şi „de dragul păci şi al ordinii.” Flavian nu a părăsit oraşul mai repede până ce oponenţii lui au ales un nou patriarh. Nu a fost nici unul altul decât un om capabil din mişcarea monofizită numit Sever. Împăratul a aprobat în întregime alegerea lui Sever.



Sever al Antiohiei

Nu este o exagerare că Sever al Antiohiei (patriarh din 512 până în 518) este una dintre cele mai importante personalităţi şi cel mai important teolog al non-calcedonienilor. Sever a sosit în Constantinopol în 508 cu trei sute de monahi palestinieni pentru a apăra interesele teologice ale necalcedonienilor. Se pare că din sursele noastre sosirea lui Sever în Constantinopol a fost direcţionată împotriva lucrării lui Neftalie, un monah din Egipt care, fiind monofizit, a devenit un susţinător înfocat al Sinodului de la Calcedon. Zaharia sa referă la el ca şi la „turbator populi” – un agitator al populaţiei.

Sever a provenit dintr-o distinsă familie creştină. A fost născut în Sozopolis în Pisidia în aproximativ 465. La vremea Sinodului din Efes în 431 bunicul lui Sever a fost episcop de Sozopolis şi a fost unul dintre episcopii care l-au depus pe Nestorie. Sozopolis a fost unul dintre oraşele centrale ale susţinătorilor apolinarieni în anii 370’, un grup teologic care susţinea că trupul lui Hristos era „ceresc” sau „din ceruri.” Vita Severi de Zaharia ne informează că Sever era îndrăgostit de filosofie şi puternic influenţat de Libanius până ce a citit respingerea lui Vasile a lui Libanie.

Dimpreună cu fratele său mai bătrân, Sever a mers în Alexandria pentru a studia şi a se pregătii pentru o carieră legală. În 486 el a părăsit Alexandria pentru a merge în Beirut pentru a studia dreptul cu Leonţiu. Aici Sever a căzut sub influenţa monahismului. Aici a intrat în contact cu Petru Iberianul – ştim că Petru a vizitat oraşul în 488. Sever, a făcut-o mult mai târziu în viaţa sa în timp ce era în exil în Alexandria, menţionează influenţa pe care Petru Iberianul a avut-o asupra lui. El pretinde că a început să înţeleagă „răul” şi „lipsa de evlavie” de la Calcedon prin Petru. „Această comuniune o ţin, ca să vă atrag aproape ca să vă trag la ea cu cea mai mare asigurare şi cu o minte stabilă, când Sfântul nostru părinte Petru al Iberiei a oferit şi a îndeplinit sacrificiul raţional.” Sever a primit botezul, a condus o profesiune în lege în favoarea vieţii monahale şi a mers la Ierusalim. Anastasie Scriptorul, autorul etiopian al Vita Severi, ne spune că Sever a stat la mănăstirea lui Roman lângă Eleutheropolis, o mănăstire care era puternic anti-calcedoniană. El a petrceut timp la mănăstirea lui Petru în Maiuma. Sever a fost hirotonit şi şi-a stabilit propria mănăstire lângă Maiuma. Acum şi-a dedicat toată învăţătura şi energia cauzei anti-calcedoniene.

În siriacă există două scrisori ale lui Sever, deşi au fost scrise în greacă – una de Zaharia [Scoalasticul] care a fost scrisă în timp ce Sever era patriarh al Antiohiei; cealaltă de Ioan stareţul mănăstirii Beith-Aftonia în Siria. Viaţa lui Zaharia ne relatează un portret fascinant a anilor de studenţie a lui Sever. Principalul motiv pentru o astfel de concentrare asupra anilor de studenţie a lui Sever au fost răspunsul la acuzaţia că Sever a fost la inimă un filosof, virtual un păgân şi că interesul lui Sever faţă de creştinism a fost pur intelectual şi că în timpul vieţii sale în Alexandria şi Beirut Sever nu a arătat deloc un interes serios în credinţa creştină.

În anii 490’ calcedonienii erau în majoritate în Palestina – aceasta a fost în esenţă rezultatul influenţei patriarhului Elias (494-516) şi Sava. Acesta a fost responsabil pentru convertirea triburilor saracene care trăiau la graniţa estică a Palestinei. Sever a refuzat să fie în comuniune cu ei.

În Constatinopol Sever a scris împotriva eutihienilor şi apolinarienilor. Sinodul de la Calcedon a avut un efect benefic asupra necalcedonienilor – le-a descoperit că Apolinarie şi Eutihie şi orice tendinţă teologică din acea direcţie, a eşuat să explice adecvat taina mântuirii. Efectul a fost de a aduce teologi serioşi ca Sever, Filoxen şi Petru Iberianul să respingă facţiunea extremistă monofizită. Sever s-a concentrat pe interpretarea teologiei Sfântului Chiril care a fost foarte importantă în Philateles. Cea mai interesantă portretizare a personalităţii lui Sever vine din scrisorile sale şi teologia lui este văzută mai vivid prin predicile lui decât prin lucrările teologice. De exemplu, în Predică la Botez din 516 Sever exclamă:

„Să nu acceptăm miracolele ca să distrugem şi să suprimăm carnea, nici acţiunile umane şi sărăcia voluntară pentru a nega şi diminua divinitatea. Să întoarcem această semi-moştenire celor care sunt cinstitori de om sau dochetiştilor şi care prin reaua lor voinţă şi lipsă de evlavie cauzează diviziuni. Cât pentru noi, noi ne mişcăm pe calea împărătească, întorcându-ne feţele de la păcatele chinuitoare de la o parte la alta şi ştiind că cel ce trăieşte pe înălţimi şi locuieşte prin natură în grandoare este vrednic de Dumnezeu care „s-a golit pe Sine” şi a devenit autorul mântuirii noastre.”

Monofiziţii au părut că triumfă. Totuşi împăratul Anastasie a simţit o greutate, căci un sentiment pro-calcedonian creştea tocmai acolo unde conta politic şi militar – provinciile Europei, în special Tracia. Comandatul forţelor militare din Tracia din întâmplare a fost nepotul lui Flavian cel depus – Vitalian Gotul. Nu la multă vreme după ce Sever a fost hirotonit patriarh al Alexandriei, Vitalian Gotul s-a revoltat.

Revolta lui Vitalian Gotul

În adăugare la protestele din partea trupelor cărora li s-a negat proviziuni de către Ipatie, Vitalian Gotul s-a revoltat pentru motive religioase. El a pretins că îi reprezintă pe calcedonieni care au fost înfuriaţi cu privire la noua formă a Imnului Trisaghion. Vitalian a voit să rectifice depunerea lui Flavian şi a lui Macedonie. În primul salt asupra Constantinopolului Vitalian a ocupat suburbiile. Împăratul Anastasie l-a trimis imediat pe distinsul ofiţer, Patricius, pentru a vorbii pentru Vitalian care a menţionat clar cele două motive al revoltei sale: rectificarea nedreptăţii lui Ipatie faţă de trupele sale şi pentru a obţine o încredinţare pentru a reţine crezul ortodox. Vitalian a fost invitat să intre în oraş pentru a discuta problema cu împăratul dar plin de înţelepciune a refuzat. În loc el şi-a trimis ofiţerii pentru a se întâlnii cu Anastasie, care i-a mituit cu daruri promiţându-le tot ce îşi doresc, inclusiv o aşezare a problemei religioase bazată pe poziţia Bisericii Romei. Când ofiţerii s-au întors, Vitalian şi-a retras trupele. Anastasie l-a înlocuit pe Ipatie cu un ofiţer experimentat numit Chiril, care a mărşăluit în spre regiunea în care s-a retras Vitalian. Suspectând că lui Chiril i s-a poruncit să îl omoare, Vitalian a fost pregătit şi a lovit primul, omorându-l pe Chiril. După ce a obţinut mai multe victorii asupra forţelor imperiale ale lui Anastasie şi după ce a sechestrat aproximativ două sute de vase în porturile Traciei, Vitalian a apărut din nou în suburbiile Constantinopolului. Împăratul a trimis din nou soli pentru a negocia cu Vitalian. Şi de această dată Vitalian şi-a luat un angajament serios – restaurarea păcii în Biserică a fost stabilită prin convocarea unui sinod ecumenic care trebuia ţinut în Heraclea în anul următor. Vitalian a făcut singur că Biserica din Roma v-a fi reprezentată şi s-a convenit că împăratul să comunice cu papa Hormisdas (514-523). Controlul monofizit sau necalcedonian asupra bisericilor estice a depins în esenţă de împărat, care în 514 era de şaptezeci de ani.



Negocierile între papa Hormisdas şi împăratul Anastasie

Scrisori către papa Hormisdas au fost schimbate. Data sinodului a fost stabilită pentru iulie 515. Nu a avut loc atunci. Împăratul Anastasie s-a întâlnit cu un negociator flexibil în persoana papei Hormisdas. O delegaţie papală a fost trimisă la Constantinopol – Ennodius de Pavia a fost unul dintre delegaţi – cu instrucţii precise de la papa Hormisdas cum să trateze cu propunerea împăratului pentru un sinod, astfel că papa Hormisdas a scris o întreagă documentaţie de la care ei nu puteau devia. Experienţa de mai înainte a trimiterii legaţilor papali, după cum a fost cazul cu Misenus, nu a trebuit să fie repetată. Deşi termenii au fost de acceptat împăratului, Schisma Acachiană v-a fi rezolvată trei ani mai târziu tocmai pe temelia pusă de papa Hormisdas în 515. Sinodul a trebuit să recunoască fără de echivoc Sinodul de la Calcedon şi Volumul papei Leon ca şi o normă pentru ortodoxie; scrisoarea împăratului a cerut semnăturile episcopiilor trebuind să afirme condiţia fără calificare; toţi episcopii trebuiau să facă o profesiune formală a ortodoxiei în bisericile lor şi să condamne prin nume liderii monofizitismului, episcopii trebuiau, în prezenţa martorilor să semneze formula care conţinea o definiţie a credinţei trasă de la notarii papali; cazurile exilării episcopilor trebuiau examinate din nou scaunul roman şi acei episcopi acuzaţi de persecuţia ortodocşilor trebuiau judecaţi de papă.

Papa Hormisadas a fost gata să vină la Constantinopol dacă prezenţa lui era necesară. Împăratul a început să răscoale senatul roman împotriva papei Hormisdas. Legaţii s-au întors fără să îndeplinească ceva. Papa Hormisas a pus problema în suspensie dar între timp calcedonienii au reacţionat împotriva scaunului roman – patruzeci de episcopi ilirieni au apelat la Roma pentru reconciliere. Doi ani mai târziu s-a încercat o altă rezoluţie. De această dată papa Hormisdas şi-a făcut proprii termeni, noii termeni au fost că tot ce s-a scris de papa Leon pentru credinţă trebuia acceptat ca autoritativ, nu numai numele lui Acachie ci şi numele lui Eufemiu, Macedonie şi „toţi cei care au murit în comuniunea catolică” trebuiau anatematizaţi. Împăratul Anastasie a respins soluţia propusă. În acest timp facţiunile monofizite, care încă mai aveau susţinerea împăratului, au fost capabile să insereze suferinţă procalcedonienilor, în special în ariile mai estice. În acest moment, împăratul Anastasie a murit. Următorul împărat a fost un prefect ortodox al gărzii pretoriene, Iustin I.

Urcarea pe tron al lui Iustin I şi Iustinian I

Împăratul Anastasie la începutul lui iulie 518 a murit fără copii. Iustin, ţăranul macedonian care s-a ridicat la o înaltă poziţie militară, a fost ales împărat. Iustin I (518-527) şi-a adus imediat nepotul său, Iustinian (518-565) în guvernul imperial – Iustinian a fost responsabil pentru poliţe în timpul domniei unchiului său care a însemnat o poliţă militară exlcusivă. O schimbare abruptă în poliţele ecclesiale a avut loc. Numai la câteva săptămâni după ascensiunea lui Iustin şi Iustinian a avut loc o scenă în Sfânta Sofia, detaliile sunt relatate în Mansi 8, 1057 ff.



Reacţia calcedoniană în Constantinopol

Biserica a fost plină pentru o slujbă pentru sâmbătă seara, plină de zeloţi din partidul calcedonian, laici şi monahi. Patriarhul, Ioan din Capadochia, a fost primit cu strigăte din partea congregaţiei. „Recunoaşteţi cele patru sinoade! Mulţi ani trăiască Împăratul! Scoateţi-l pe Sever Maniheul! Mulţi ani trăiască patriarhul! Aruncaţi-l pe noul Iuda! Sfânta Maria este Theotokos! Cel care neagă aceasta este un maniheu!” Patriarhul a cerut linişte pentru ca slujba să poată să aibă loc dar strigătele au continuat. „Nu vei pleca până ce nu îl vei anatematiza pe Sever şi vei recunoaşte sinoadele!” Patriarhul Ioan, care a semnat Henotikonul a fost în cele din urmă forţat să proclame cele patru sinoade de la amvon. Aceasta nu a mulţumit congregaţia. „Anatematizează-l pe Sever! Să nu cobori până ce nu îl vei anatematiza pe eretic! Decât numai dacă avem un răspuns, vom sta aici toată noaptea!” Patriarhul, într-un stadiu de panică după cum relatează sursele, s-a consultat cu restul episcopiilor care au fost prezenţi la slujbă. Patriarhul a proclamat în cele din urmă ca „toţi care ştiu că Sever s-a separat de Biserică şi din moment ce el este condamnat de canoane, bineînţeles că el este anatema!”

Cei care au orchestrat demonstraţia nu au fost mulţumiţi să abandoneze problema în acest stadiu. Slujba a fost împlinită dar în ziua următoare liturghia a fost întreruptă de strigăte similare. „Aduceţi-i pe cei exilaţi! Rupeţi oasele lui Nestorie şi Eutihie! Alungaţi-i pe manihei! Alungaţi-l pe Ştefan! Aruncaţi-l pe Sever, Iuda! Sfânta Maria este Theotokos! Anatema pentru toţi care o neagă!” Din nou patriarhul a proclamat aderenţă faţă de Sinodul de la Calcedon dar congregaţia a nu a permis ca serviciul să continue până ce dipticele a fost alterat, până ce numele lui Sever a fost mutat. Patriarhul a scos numele lui Sever din diptice şi l-a anunţat congregaţiei. Pentru mai mult de o oră a continuat comoţia în Biserică. În cele din urmă, în timpul unei pauze a congregaţiei, din cauza epuizării, unul dintre clerici a început să cânte Trisaghinoul şi corul i s-a alăturat. Anunţătorul slujbelor a continuat într-un fel organizat. Patriarhul le-a explicat evenimentul restului patriarhilor scriindu-le că acţiunea congregaţiei a fost „inspirată divin.” Ioan al Ierusalimului a replicat că s-a bucurat în anatematizarea lui Sever.


Yüklə 2,3 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə