Universitatea de stat din moldova

 
 
155 
 
Considerăm  ambele soluţii  neîntemeiate sub aspectul încadrării juridice a faptei. Aceasta 
deoarece, prin aplicarea soluţiei concursului de infracţiuni între art.125 alin.(4) şi art.116 alin.(2) 
CP RM în redacţia din 1961, instanţa a încălcat principiul non bis in idem; or, aceeaşi reţinere a 
fost condamnată de două ori.  Indubitabil, privaţiunea ilegală de libertate  se absoarbe de  răpire, 
(ca,  de  altfel,  şi  conform  legii  penale  în  vigoare),  iar  răpirea  constituia  o  modalitate  a  acţiunii 
adiacente  a  dobândirii  prin  şantaj  a  avutului  proprietarului.  Din  aceste  considerente,  soluţia 
corectă de încadrare trebuia să fie art.125 alin.(4) CP RM în redacţia din 1961.  
Care  este  totuşi  motivaţia  instanţei  de  recurs  de  a  reîncadra  acţiunile  inculpaţilor  din 
prevederile art.125 alin.(4) CP RM în redacţia din 1961 în cele ale art.164 alin.(2) lit.d), e), f) CP 
RM  în  redacţia  din  2002?  Instanţa  de  recurs,  în  decizia  sa  din  22.06.2004,  argumentează 
reîncadrarea faptei prin prisma prevederilor art.10 CP RM în redacţia din 2002; or, în viziunea 
instanţei, legea nouă prevede o pedeapsă mai blândă, motiv pentru care este incident caracterul 
retroactiv al legii penale. Nici pe de parte nu putem fi de acord cu aceste argumente. Potrivit legii 
penale noi, adică conform Codului penal în redacţia din 2002, prototipul  dobândirii prin şantaj a 
avutului  însoţită  de  răpirea  proprietarului,  rudelor  sau  apropiaţilor  acestuia  este  alin.(4)  art.189 
CP RM. Prin comparaţia sancţiunii penale, la momentul pronunţării deciziei din 22.06.2004, de 
la  art.125  alin.(4)  CP  RM  în  redacţia  din  1961  şi  de  la  alin.(4)  art.189  CP  RM  în  redacţia  din 
2002, ne dăm seama că în ambele legi penale limitele pedepsei cu închisoarea sunt identice – de 
la  10  la  25  ani.  Luând  în  consideraţie  aceste  argumente,  soluţia  de  încadrare  la  momentul 
pronunţării deciziei trebuia să fie art.125 alin.(4) CP RM în redacţia din 1961.  
De  remarcat  că  abia  prin  Legea
 
Republicii  Moldova  pentru  modificarea  şi  completarea 
Codului penal al Republicii Moldova, nr.277-XVI din 18.12.2008 [97],  sancţiunea de la alin.(4) 
art.189 CP RM a fost modificată în sensul atenuării pedepsei penale. Astfel, de lege lata, şantajul 
însoţit de răpirea proprietarului, posesorului sau deţinătorului, a rudelor sau apropiaţilor acestora 
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 13 ani. În contextul acestei modificări, este şi cazul aplică-
rii  caracterului  retroactiv  al  legii  penale  în  speţa  de  mai  sus.  Cu  părere  de  rău,  prin  adoptarea 
Hotărârii
 
Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 26.10.2009, ca efect al  judecării recursului  în 
anulare, a fost păstrată aceeaşi soluţie de încadrare a instanţei de recurs – art.164 alin.(2) lit.e), f) 
CP RM în redacţia din 2002, cu excepţia calificativului „cu bună-ştiinţă asupra unui minor”.  
Necesitatea modificării limitelor de pedeapsă a şantajului însoţit de răpirea proprietarului, 
posesorului  sau  deţinătorului,  a  rudelor  sau  apropiaţilor  acestora  a  fost  determinată  în  primul 
rând de criticile aduse sancţiunii  de la alin.(4) art.189 CP RM ca efect al expertizării Codului 
penal  al  Republicii Moldova în  cadrul  Programului de cooperare al  Consiliului  Europei  pentru 
consolidarea statului de drept (2003) [63]. În esenţă, expertul Mariavaleria del Tufo, profesor de 

---

 
 
156 
 
drept penal la Universitatea din Niapoli II (Italia), nu a avut rezerve faţă de severitatea pedepsei 
maxime,  ci  faţă  de  diferenţa  dintre  pedeapsa  minimă  şi  cea  maximă  (sublinierea  ne  aparţine  – 
n.a.). Deşi statul, în calitate de garant al ordinii publice, este liber a adopta măsurile necesare în 
lupta  împotriva  criminalităţii,  principiul  legalităţii  sancţiunilor  de  drept  penal  implică  cerinţe 
specifice  faţă  de  legiuitorul  penal.  Astfel,  aşa  cum  corect  se  relevă  în  doctrină  [64,  p.36],  una 
dintre  cerinţele  esenţiale  ale  legiuitorului  penal  este  asigurarea  unei  represiuni  corecte  şi 
echitabile,  cu  evitarea  oricăror  manifestări  de  arbitrar  posibile  (sublinierea  ne  aparţine  –  n.a.). 
Într-adevăr, există o marjă prea mare de apreciere la aplicarea pedepsei penale atunci când limita 
dintre  minimul  şi  maximul  de  pedeapsă  este  de  cincisprezece  ani.  Nici  criteriile  de 
individualizare a pedepsei enunţate în art.75 CP RM nu sunt în măsură să răspundă necesităţilor 
fixării unei pedepse juste şi echitabile. Reieşind din aceste raţionamente, pentru asigurarea unei 
protecţii  efective  a  destinatarului  legii  penale  împotriva  abuzurilor  puterii  judecătoreşti, 
legiuitorul a instituit prin Legea
 
Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului 
penal  al  Republicii  Moldova,  nr.277-XVI  din  18.12.2008,  o  discrepanţă  de  şase  ani  dintre 
minimul şi maximul pedepsei cu închisoarea. 
 
3.4. Şantajul săvârşit în proporţii mari şi deosebit de mari  
(alin.(5) şi alin.(6) art.189 CP RM) 
Şantajul  săvârşit  în  proporţii  mari  şi  şantajul  săvârşit  în  proporţii  deosebit  de  mari 
evoluează drept circumstanţe agravante ale faptei incriminate la art.189 CP RM, fiind dislocate, 
de  lege  lata,  la  alin.(5)  şi  (6),  graţie  adoptării  Legii  Republicii  Moldova  pentru  modificarea  şi 
completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr.277-XVI din 18.12.2008 [97]. Aceasta nici 
pe de parte nu înseamnă că până la data intrării în vigoare a acestei completări legea penală în 
redacţia din 2002 nu supunea punibilităţii fapta de şantaj săvârşit în proporţii mari şi deosebit de 
mari.  Substituentul  alin.(5)  şi  (6)  art.189  CP  RM  era  art.195  CP  RM  –  „Însuşirea  în  proporţii 
mari şi deosebit de mari”, indiferent de forma în care a fost săvârşită (art.186-192), incriminare 
care  a  fost  supusă  unor  critici  din  partea  experţilor  europeni,  consemnându-se  că,  dacă  lista 
componenţelor  indicate  în  articol  este  exhaustivă,  ar  reieşi  că  art.195  CP  RM  nu  este  decât  o 
circumstanţă  agravantă  pentru  infracţiunile  prevăzute  la  art.186-192  CP  RM  şi  că  această 
infracţiune  nu  ar  trebui  să  figureze  într-un  articol  separat  [63].  Apreciind  drept  juste  aceste 
critici,  consemnăm  că,  în  viziunea  noastră,  această  remaniere  legislativă  este  binevenită,  iar 
pentru a ne susţine poziţia vom invoca cel puţin două argumente:  
Primo: termenul „însuşire” este echivalent noţiunii „sustragere”; astfel, reieşea că şantajul 
este o sustragere, ceea ce nu corespunde realităţii. Am şi demonstrat-o în paginile anterioare. 

---