Louis-ferdinand céline



Yüklə 1,6 Mb.
səhifə35/37
tarix06.05.2018
ölçüsü1,6 Mb.
#41672
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37

Aş fi dat orice în acele momente, numai să ne fi schimbat gândurile. Dar nimeni nu vroia să lase de la el. Dacă Parapine s-ar fi aflat aici, ar fi fost şi mai rău, fără îndoială, trist cum era de îndată ce se găsea între oameni. Din fericire rămăsese să păzească Azilul. În ceea ce mă privea regretam mult că venisem. Madelon începu atunci pe nepusă masă să râdă, dar râsul ei nu era deloc plăcut. Robinson rânjea lângă ea ca să nu facă altceva. Brusc Sophie începu să se ţină de glume. Asta mai lipsea.

Pe când treceam prin faţa barăcii fotografului, artistul ne-a surprins şovăind. Nu prea ţineam să ne fotografiem la el, în afară poate de Sophie. Dar tot ezitând în faţa uşii iată-ne totuşi expuşi pe toţi în faţa aparatului. Ne supuneam comenzilor lui blegi, acolo pe pasarela din carton pe care o construise el însuşi dintr-o presupusă navă „La Belle France". Aşa stătea scris pe falsele colacuri de salvare. Am rămas un moment aşa privind drept înaintea noastră înfruntând viitorul. Alţi clienţi aşteptau nerăb­dători să coborâm de pe pasarelă şi îşi răzbunau aşteptarea găsindu-ne urâţi şi spunând-o cu voce tare.

Profitau de faptul că nu ne puteam mişca. Dar Madelonei, ei nu-i era frică, îi înjură şi ea cu tot accentul ei din sud. Fireşte. Îi pusese la punct.

Magneziu. Clipim cu toţii. Pentru fiecare câte o fotogra­fie. Suntem mai urâţi decât înainte. Plouă prin acoperiş. Picioarele frânte şi îngheţate de oboseală. Cât am pozat ne-a suflat vântul prin toate găurile, aşa că nici pardesiul nu ne mai era de mare ajutor.

Trebuia să hoinărim în continuare pe lângă barăci. Nu îndrăzneam să propun să ne întoarcem la Vigny. Era prea devreme. Orga sentimentală a manejului profită de faptul că dârdâim de frig ca să ne facă să dârdâim şi mai tare de nervi. Îşi bătea joc instrumentul de falimentul lumii întregi. Urlă la marea derută din fluieraşele ei argintii, aria se face ţăndări murind în întunericul de alături, pe străzile pişărcoase care coboară de la Buttes.

Slujnicuţele din Bretagne tuşesc mult mai tare decât iarna trecută, e adevărat, când de abia veniseră la Paris. Coapsele lor smălţuite cu verde şi albastru împodobesc cum pot harnaşamentele cailor de lemn. Băieţii din Auvergne care le plătesc scrânciobul, prudenţi titulari la Poştă, nu le iubesc decât cu precauţii, se ştie. Nu vor s-o ia de două ori. Şi ele se frământă, servitoarele, aşteptând dragostea în zgomotul al naibii de melodios al manejului. Le e rău dar sfidează cele şase grade de frig, pentru că era momentul suprem, momentul de a-şi pune la încercare tinereţea asupra amantului definitiv care se afla pe undeva pe aproape poate, cucerit deja, înghesuit printre tâmpiţii acestei mulţumi degerate. Poate că Dragostea nu îndrăz­neşte încă... Şi totuşi totul trebuie să se întâmple ca la cinema, aducând fericirea... Numai o singură seară să te adore fiul proprietarului şi n-o să te mai părăsească... S-a mai întâmplat şi asta le ajunge... Dealtfel e bine făcut, e frumos, e bogat...

În chioşcul de lângă metrou, vânzătoarea de ziare nu se sinchiseşte de viitor, îşi scarpină vechea conjunctivită, şi-o stoarce îndelung cu unghiile. E şi asta o plăcere modestă şi gratuită. O are de vreo şase ani şi o mănâncă din ce în ce mai tare.

Plimbăreţii adunaţi grămadă, înghesuiţi unul în altul de frigul câinos se tescuiesc topindu-se unii în alţii în jurul loteriilor. Nu reuşesc să se-ncălzească la jeraticul dosurilor. Aleargă atunci şi sar ca să se mai dezmorţească în nodul de mulţime mai din faţă, dinaintea viţelului cu două capete.

Ascuns după closet, un omuleţ ameninţat de şomaj se tocmeşte cu o pereche de provinciali, pe care emoţia îi face să roşească. Poliţistul de moravuri a înţeles bine combinaţia, dar nu-i pasă, misiunea lui deocamdată e să pândească ieşirea cafenelei Miseux. Pândeşte de o săptămână cafeneaua Miseux. Nu se poate întâmpla decât la tutungerie ori în odăiţa din fund a librarului porno. E mult de când le-au fost semnalate. Unul din ei procură minore, după cum se aude, care se prefac că vând flori. Tot scrisorile anonime. Cât despre cel cu castanele din colţ, e şi el la pândă. Obligat de altminteri. Tot ce se află pe trotuar aparţine poliţiei.

Soiul ăla de mitralieră turbată care se aude în rafale de cealaltă parte nu-i decât motocicleta tipului de la „Discul Morţii". Un „evadat" ni se spune, dar nu-i sigur. Şi-a zdrobit în orice caz de vreo două ori oasele pe aici, iar acum doi ani la Toulose. De s-ar termina odată cu maşi­năria lui! Să-şi zdrobească mutra şi să-şi frângă gâtul şi să nu mai aud vorbindu-se de el! Turbezi dacă-l asculţi! Dealtfel chiar şi tramvaiul aşa cum e el cu sonerie şi tot a zdrobit doi bătrâni de la Bicêtre lângă barăci, în mai puţin de o lună. Autobuzul în schimb e cuminte. Soseşte uşurel în Place Pigalle, cu multe precauţii, mai degrabă bâjbâind, trâmbiţând, suflând din greu, cu cele patru per­soane dinăuntru, prudente şi încete la coborâre ca nişte copii de cor.

De la tarabe la oameni, de la manej la loterie, tot mergând aşa am ajuns la capătul bâlciului, în golul mare şi negru unde vin familiile să facă pipi... Înapoi deci! întorcându-ne pe propriile noastre urme am mâncat cas­tane ca să ni se facă sete. Am în gură un gust rău, dar sete tot nu mi-e. Un vierme minuscul în castane. Şi tot Madelon l-a găsit, parcă era un făcut. Şi chiar din clipa asta lucrurile au început să nu mai meargă între noi deloc, până atunci se mai stăpânise, dar întâmplarea cu castana o înfuriase la culme...

Pe când se îndrepta spre rigolă să scuipe, Léon i-a mai zis ceva pe deasupra, parcă s-o oprească, nu ştiu de ce, nici ce-l apucase, dar felul acesta de a merge să scuipe nu-i plăcu brusc lui Robinson. O întrebă destul de pros­teşte dacă nu cumva găsise înăuntru un sâmbure?... Nici asta nu era o întrebare de pus. Şi iat-o şi pe Sophie care găseşte prilejul să se amestece în discuţia lor, nu înţelegea pentru ce se certau... Vroia să ştie.

Se înfuriară şi mai tare că Sophie îi întrerupsese, o străină, evident. Şi tocmai atunci un grup de gălăgioşi trece printre noi despărţindu-ne. Erau nişte tineri care de fapt ieşiseră la agăţat, dar cu tot felul de strâmbături, de fluierase şi ţipete înfiorătoare. Când ne-am apropiat iar de ei tot se mai certau. Robinson şi cu ea.

„Iată că a venit şi momentul să ne-ntoarcem, mă gândeam... Dacă îi mai las aici împreună câteva clipe o să ne facă un scandal exact în mijlocul bâlciului... E destul pentru astăzi! Nu ieşise nimic, trebuie s-o spun."

– Vrei să plecăm? i-am propus. Mă privi surprins. Şi totuşi decizia asta îmi părea cea mai înţeleaptă şi mai indicată. Nu te-ai săturat de bâlci? l-am întrebat. Îmi făcu semn atunci că ar fi mai bine să-i cer întâi Madelonei părerea. Eram şi eu de acord că ar fi trebuit s-o întreb mai întâi pe ea, dar nu găseam că ar fi fost prea abil.

– O luăm cu noi pe Madelon! am spus la urmă.

– S-o iei? Unde vrei, s-o iei? face el.

– La Vigny, unde în altă parte! răspund.

Asta era gafa... Încă una. Dar nu mai puteam da înapoi, vorbisem.

– Doar avem o cameră liberă pentru ea acolo la Vigny! Nu camerele ne lipsesc!... O să supăm împreună înainte de culcare... Oricum va fi mai vesel decât aici, unde de două ore am îngheţat de-a-binelea! Nu va fi greu... Ea, Madelon, nu răspundea nimic la propunerile mele. Nici nu se uita la mine când vorbeam, dar nu pierdea nici un cuvânt din ce spuneam. În sfârşit ce zisesem, era bun zis.

Rămas în urmă un pic, ea s-a apropiat uşurel de mine şi m-a întrebat dacă nu cumva vreau să-i joc vreo festă nouă invitând-o la Vigny. N-am răspuns nimic. Nu te poţi înţelege cu o femeie geloasă cum era ea, s-ar fi iscat doar alte şi alte pretexte de discuţii nesfârşite. Şi apoi la drept vorbind nici nu ştiam de ce era geloasă şi pe cine. E greu să precizezi sentimentele născute din gelozie. Era geloasă, îmi închipuiam, ca toată lumea, de toate.

Sophie nu mai ştia ce să facă, dar era în continuare amabilă, stăruia să se facă plăcută. O luase chiar pe Madelon de braţ, dar Madelon era prea turbată şi mulţu­mită că e turbată ca să se lase distrată de asemenea amabilităţi. Ne-am strecurat cu multă abilitate spre piaţa Clichy ca să aşteptăm tramvaiul. Şi exact în momentul când să prindem tramvaiul un nor a pleznit deasupra pieţii şi ploaia a început să răpăie în cascade. Cerul se revărsa.

Toate maşinile fură luate cu asalt într-o secundă. „Vrei să mă jigneşti încă o dată în faţa oamenilor?... Zi, Léon!" o auzeam pe Madelon întrebându-l în şoaptă alături de noi. Nu mergea. „Te-ai săturat de mine?... Zi dacă te-ai săturat?... relua... Zi! Nu mă vezi chiar atât de des totuşi! ...Vrei să fii singur numai cu ei doi?... Vă culcaţi cu toţii împreună, pariez, când nu sunt eu de faţă... Zi, dacă-ţi place cu ei mai mult decât cu mine!... Zi, ca să-nţeleg şi eu odată!..." Şi apoi rămânea aşa fără să mai spună nimic, faţa i se boţea într-o strâmbătură în jurul nasului care se ridica în sus trăgând după el gura. Aşteptam pe trotuar. „Nu vezi cum se poartă cu mine prietenii tăi?... Zi, Léon?" Şi iar o lua de la capăt.

Dar Léon, ce-i al lui e al lui, nu răspundea, n-o pro­voca, privea numai faţadele de pe cealaltă parte, bule­vardul şi maşinile.

Şi totuşi în vremurile lui bune Léon era un violent. Şi cum ea îşi dădea seama că aceste ameninţări nu se prind de el, tot aşteptând, îl lua altfel, o dădea pe tandreţe. „Te iubesc, Léon, iubitul meu, spune, auzi, te iubesc?... Îţi dai măcar seama ce am făcut pentru tine? Poate că nici nu merita osteneala să vin astăzi?... Dar mă iubeşti şi tu un pic, Léon? Nu se poate să nu mă iubeşti deloc... Ai inimă, Léon?... Zi, nu se poate să nu ai inimă deloc! Ne-am făcut atâtea vise frumoase amândoi! De ce-mi dispreţuieşti dragostea?... Ce crud eşti cu mine!... Mi-ai dis­preţuit visul! L-ai murdărit!... Mi-ai distrus idealul... Vrei să nu mai cred niciodată în dragoste?... Şi să plec pentru totdeauna... Asta vrei?..." îl tot întreba aşa în timp ce ploaia pătrundea prin storul cafenelei. Se pre­lingea printre oameni. Evident era aşa cum mă prevenise Robinson. Nu inventase nimic în privinţa caracterului ei. Nu mi-aş fi putut imagina că ajunseseră la asemenea intensităţi sentimentale, asta era adevărat.

Am profitat de faptul că traficul şi maşinile făceau mult zgomot în jurul nostru ca să-i strecor o vorbă la ureche lui Robinson în legătură cu situaţia creată, să încercăm să scăpăm acum de ea şi să terminăm cât mai repede posibil, pentru că nu ieşise nimic, să ne despărţim fără scandal ca să nu se-nvenineze totul şi să ne certăm de moarte. Era de temut. „Vrei să găsesc un pretext? i-am suflat. Şi s-o luăm fiecare în drumul lui?" – Asta mai ales nu! Să nu faci asta! Ar fi capabilă să ne facă o criză chiar aici şi n-ai s-o mai poţi opri! – N-am mai stăruit.

La larma urmelor poate că-i făcea plăcere să fie aşa ocărât în public şi apoi el o cunoştea mai bine decât mine. Cum încetă aversa, găsirăm un taxi. Ne-am aruncat în el, şi iată-ne ghemuiţi unii într-alţii. Mai întâi nu ne-am spus nimic. Erau prea multe între noi şi apoi făcusem şi aşa destule gafe. Puteam să mai aştept înainte de a începe iar.

Eu şi cu Léon ocupam strapontina din faţă şi cele două femei ocupară locurile din fundul taxiului. În serile de bâlci pe drumul de la Argenteuil, mai ales până la Porte, e foarte mare îmbulzeală. Din cauza maşinilor îţi trebuie o oră bună ca să ajungi la Vigny. Nu-i uşor să stai o oră fără să spui nimic, faţă-n faţă, uitându-ne unii la alţii, mai ales când e întuneric şi când unii sunt neliniştiţi din pricina celorlalţi.

Şi totuşi dacă am fi rămas aşa supăraţi, dar fiecare pentru el, nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi astăzi când mă gândesc cred tot la fel.

Pe scurt tot din cauza mea am legat iarăşi vorba şi cearta a reînceput pe loc, şi mai straşnică. Niciodată nu eşti destul de prudent cu vorbele, par a nu avea nici o importanţă vorbele, nu le poţi crede în nici un caz periculoase, băşinuţe, fâsâieli ale gurii, nici calde nici reci, preluate cu uşurinţă de îndată ce ajung la ureche de acest urât cenuşiu şi fleşcăit de creier. Nu eşti prudent cu vorbele şi vine nenorocirea.

Vorbele sunt ca pietricelele, ascunse unele printre celelalte. Nu le recunoşti numaidecât, dar iată că ele îţi tulbură toată viaţa pe care o mai ai de trăit, toată, şi în ce are ea slab şi în ce are ea puternic... Şi vine panica... O avalanşă. Rămâi aşa ca un spânzurat deasupra emoţi­ilor... A venit ca o furtună, a trecut, mult prea puternică pentru tine, atât de violentă că n-ai fi crezut niciodată că se poate stârni numai cu sentimente... Deci nu eşti nicio­dată destul de prudent cu vorbele, asta-i concluzia mea. Dar să vă povestesc ce s-a întâmplat... Taxiul mergea încet în urma tramvaiului din cauza drumului în reparaţie... „Ron, ron", făcea. Un şanţ la fiecare sută de metri... Numai că mie nu-mi era de ajuns tramvaiul pe care-l aveam în faţă. Mereu vorbăreţ şi copilăros îmi pierdeam răbdarea. Nu puteam suporta această încetineală de înmormântare şi această nehotărâre pe deasupra. Mă grăbii să sparg liniştea ca să ştiu ce avea să se întâmple. O zării sau mai degrabă încercai s-o zăresc, pentru că nu se mai vedea în colţul ei din stânga, pe bancheta din fund a taxiului, pe Madelon. Stătea cu faţa întoarsă în afară, spre peisaj, spre noapte de fapt. Constatai cu ciudă că era la fel de încăpăţânată. Iar eu pe de altă parte un adevărat pisălog. O strigai numai ca s-o fac să-ntoarcă spre mine capul.

– Zi, Madelon! o întrebai. Poate ai vreun plan de distracţie pe care nu îndrăzneşti să ni-l mărturiseşti? Vrei poate să ne oprim undeva înainte de a ne întoarce acasă? Zi repede!...

– Să ne distrăm! Să ne distrăm! mi-a răspuns parcă insultată. Numai la asta vă gândiţi! La distracţie!... Şi brusc începu să suspine cu nişte suspine cumplite, atât de înduioşătoare cum rar mi-a fost dat s-aud vreodată.

– Fac şi eu ce pot! E duminică!

– Şi tu, Léon? îl întrebă atunci. Şi tu faci tot ce poţi?

L-a atacat de-a dreptul.

– Mie-mi spui! i-a răspuns el.

I-am privit pe amândoi în momentul când treceam prin faţa felinarului. Furia se dezlănţuise. Madelon s-a aplecat spre el de parcă ar fi vrut să-l sărute. Se poate spune că-n seara aceea n-am scăpat ocazia nici unei gafe.

Taxiul mergea din nou foarte încet din cauza camioa­nelor încolonate pretutindeni în faţa noastră. Îl enervă să fie sărutat tocmai atunci şi-o respinse cu destulă bru­talitate, nici vorbă. Desigur că gestul lui nu era amabil, mai ales că se petrecea în faţa noastră.

Când am ajuns în capătul bulevardului Clichy, la Porte, se-nnoptase de-a binelea, prăvăliile îşi aprindeau luminile. Pe podul de cale ferată care răsuna întotdeauna atât de tare o mai auzii totuşi întrebându-l o dată: „Nu vrei să mă săruţi, Léon?" O luase de la capăt. El tăcea mereu. Brusc se întoarse spre mine şi mă apostrofă direct. Nu suporta afrontul.

– Ce i-ai făcut lui Léon că a devenit atât de rău? Îndrăzneşte şi spune pe loc... Ce minciuni i-ai mai poves­tit?... mă tot provoca.

– Nu i-am spus nimic! îi răspund. Nu i-am povestit nimic!... Nu mă interesează pe mine certurile voastre!...

Culmea e că era adevărat, nu-i povestisem lui Léon nimic despre ea. Era liber, îl privea dacă vrea să rămână cu ea sau să se despartă. Nu mă interesa, dar mă osteneam în zadar s-o conving, nu mai judeca, şi am tăcut din nou faţă-n faţă, în taxi, dar în aer plutea greu cearta şi mult nu mai putea ţine. Începu să-mi vorbească cu o voce subţire pe care nu i-o cunoşteam, o voce monotonă ca a unei persoane foarte hotărâte. Retrasă cum stătea în col­ţul taxiului, nu puteam să-i văd gesturile şi asta mă sâcâia foarte tare.

Sophie în acest timp mă ţinea de mână. Brusc nu mai ştiu unde să se ascundă biata fată.

Treceam de Saint-Ouen când tot Madelon reîncepu să-şi verse nemulţumirile pe care le avea împotriva lui Léon, cu un fel de frenetică amploare, punându-i între­bări peste întrebări cu voce tare acum în legătură cu iubirea şi cu fidelitatea lui. Pentru noi doi, pentru mine şi pentru Sophie, era neplăcut la culme. Dar ea era atât de furioasă că nu-i păsa c-o auzeam, dimpotrivă. Evident nici din partea mea n-a fost prea inspirat s-o închid în această cutie laolaltă cu noi, răsuna şi-i stârnea pofta, cu firea ei, să ne joace marea scenă. Şi taxiul fusese tot o frumoasă iniţiativă de-a mea.

El, Léon, nu reacţiona. Mai întâi era obosit de seara pe care o petrecuserăm împreună, fiind el mereu în urmă cu somnul, asta era boala lui.

– Calmează-te, haide! găsii prilejul s-o fac pe Made­lon să mă audă. O să vă lămuriţi amândoi când o să ajun­gem! Aveţi timp...

– Să ajungem! Să ajungem! îmi răspunse pe un ton de neînchipuit. N-o să ajungem niciodată, ţi-o spun eu!... M-am săturat de toate mofturile voastre! Eu sunt o fată cinstită!... Fac mai mult decât voi toţi luaţi la un loc!... Bandă de porci!... Nu vă mai osteniţi degeaba să mă păcă­liţi!... Nu sunteţi demni să mă-nţelegeţi!... Sunteţi mult prea putrezi cu toţii ca să puteţi înţelege! Nu mai puteţi înţelege nimic din ce-i frumos şi curat!

Pe scurt ne ataca în amorul propriu ţinând-o aşa una, iar eu în zadar făceam tot ce puteam ca să mă ţin strict pe bancheta mea, nici nu mai suflam numai ca să n-o enervez mai tare, la fiecare schimbare de viteză a taxiului ea reîncepea parcă-n transă. Era de ajuns un fleac în acele momente ca să se-ntâmple o nenorocire şi de parcă nu s-ar fi bucurat decât dacă ne-ar fi văzut nefericiţi, nu se putu abţine până nu-şi dădu pe faţă toată răutatea firii ei.

– Să credeţi voi că asta o să rămână aşa! continua să ne ameninţe. Sau c-o să vă puteţi descotorosi de-o fată ca mine aşa fără scandal! O! Nu! Am poftă să v-o spun pe loc! N-o să meargă cum vreţi voi! Neruşinaţilor!... M-aţi nenorocit! Am să vă zgâlţâi eu pe voi, puşlamale ce sunteţi!...

Brusc se aplecă spre Robinson, îl prinse de pardesiu şi începu să-l zgâlţâie cu amândouă mâinile. El nu făcea nimic ca să scape. N-aveam să mă amestec. Îţi venea să crezi că pe Robinson chiar îl amuza s-o vadă înfuriindu-se tot mai tare din pricina lui. Rânjea, nu era firesc, se clătina în timp ce ea îl ocăra, ca o marionetă pe ban­chetă, cu nasul în jos, cu gâtul moale.

În momentul în care făcui totuşi un gest de dojana ca să pun capăt acestei grosolănii, ea se zborşi şi-mi altoi mie una... Să-mi spună ea mie ce avea ea pe inimă de multă vreme... Şi-ntr-adevăr, fu rândul meu, nimic de zis! Şi-n faţa tuturor. „Stai la locul tău, satirule! mi-a zis. Nu te priveşte ce-i între mine şi Léon! M-am săturat de violenţele dumitale, domnule! Mă auzi? M-am săturat! Dacă mai ridici o singură dată mâna la mine o să te în­veţe ea minte, Madelon, cum trebuie să te porţi în viaţă! Să pui coarne prietenilor şi să le baţi femeile! Ştiu că are tupeu, măgarul! Nu ţi-e ruşine?" Léon, auzind aceste adevăruri, parcă se mai trezi puţin. Nu mai rânjea. Mă întrebam chiar dacă în clipa următoare nu vor sări unul la altul, nu se vor bate, dar nu aveau loc să se bată, patru câţi eram în taxi. M-am liniştit, era prea strâmt.

Mai ales că mergeam acum destul de repede pe pavajul bulevardelor de pe malul Senei, şi te scutura prea tare ca să te mai poţi şi mişca.

– Haide, Léon! i-a poruncit! Haide, îţi spun pentru ultima oară! Mă auzi! vii? Lasă-i baltă! Auzi ce-ţi spun? – O adevărată comedie.

– Haide, opreşte taxiul, Léon! opreşte-l sau îl opresc singură! Dar Léon nu se mişca de pe bancheta lui. Parcă era înşurubat.

– Nu vrei să vii? a reînceput, nu vrei?

Mă prevenise că în ceea ce mă priveşte era mai bine să stau la locul meu, calm. Îmi primisem porţia. „Vii?" repeta. Taxiul mergea acum în viteză, drumul era liber în faţa noastră, şi ne zdruncina şi mai tare. Ca pe nişte baloturi de ici, colo.

– Bine conchise ea, pentru că el nu-i răspundea nimic. E foarte bine! Aşa să fie! Tu ai vrut-o! Mâine! Mă auzi, mâine chiar voi merge la Comisariat şi-i voi explica eu Comisarului cum a căzut pe scară maica Henrouille! Mă auzi acum? Zi, Léon?... Eşti mulţumit? Mai faci pe surdul? Ori vii acum imediat cu mine, ori mă duc mâine la el!... Vrei să vii sau nu vrei? Lămureşte-mă!... Ame­ninţarea era răspicată.

El se hotărî în acest moment să-i răspundă ceva.

– Haide, că doar eşti şi tu amestecată! i-a zis. N-ai ce să-i spui...

Dar auzindu-i răspunsul ea nu se calmă deloc, dimpo­trivă. „Mă doare-n cot! i-a răspuns. Că sunt şi eu ames­tecată! Vrei să zici c-o să mergem amândoi la închisoare?... Că am fost complicea ta?... Asta vrei să zici?... Dar nici nu vreau altceva..."

Şi începu să rânjească pe loc ca o isterică, de parcă n-ar fi auzit niciodată ceva mai nostim...

– Nu vreau altceva! Mie-mi place la închisoare! Să nu crezi tu că mă dezumfli pe mine cu închisoarea ta!... Mă duc când vrei tu! Dar ai să mergi şi tu cu mine, cana­lie!... Cel puţin n-ai să mai fugi de mine!... Sunt a ta, bine, dar şi tu eşti al meu! N-ai decât să stai cu mine acolo! Eu nu cunosc decât o singură dragoste, domnule! Eu nu sunt o târâtură!

Spunând aceste vorbe ne sfida pe mine şi pe Sophie în acelaşi timp. Pleda pentru fidelitate, pentru conside­raţie.

Cu toate acestea taxiul mergea încă şi el nu se hotăra să oprească taxiul.

– Nu vii? Mai bine mergi la închisoare? Bine!.. Nu-ţi pasă că te denunţ? Că te iubesc?... Nici de asta nu te sinchiseşti? Nu te sinchiseşti de viitorul meu? Nu te sinchiseşti de nimic? Nu-i aşa? Zi!

– Da, într-un sens, a răspuns... Ai dreptate. Dar nu mă sinchisesc de alta mai mult decât de tine... N-o lua ca pe o insultă!... Tu eşti bună cu mine în fond... Dar nu mai vreau să fiu iubit... Mă scârbeşte!...

Ea nu se aştepta să i se spună aşa drept în faţă un ase­menea lucru, şi fu atât de surprinsă că nu prea mai ştia bine de unde să reia cearta pe care o începuse. Era des­tul de deconcertată, dar îşi reveni totuşi. „Aha! Te dez­gustă!.. Cum adică te dezgustă? Ce vrei să spui?... Lămureşte-mă, scârbă ingrată!..."

– Nu! nu tu, totul mă dezgustă! i-a răspuns el. Nu mai am chef... Nu trebuie să-mi porţi pică pentru asta...

– Cum, ce zici? Mai zi o dată!... Eu şi tot restul? Ea încerca să-nţeleagă – Eu şi tot? lămureşte-mă! Ce vrea să zică asta!... Eu şi toate!... Vorbeşti chinezeşte!... Spune pe franţuzeşte, în faţa lor, ce te dezgustă acum? Nu eşti la fel cu toţi ceilalaţi când faci amor? Sau ţie nu-ţi vine?... Îndrăzneşte şi spune aici în faţa lumii că ţie nu-ţi vine!...

Cu toată furia ei te făcea să râzi de felul în care se apăra cu remarcile ei. Dar nu avui prea mult timp să râd pentru că se-ntoarse spre mine. „Şi dumnealui de colo, a zis, se bucura de fiecare dată când putea să mă prindă într-un colţ! Puşlamaua! Iubăreţul, să-ndrăznească să zică că nu-i aşa?... Spuneţi-mi cu toţii că vreţi o schim­bare!... Mărturisiţi!... Că vreţi altceva!... Vreo partuză!... De ce nu o fecioară!... Bandă de depravaţi! Bandă de porci! De ce mai căutaţi pretexte?... Sunteţi nişte blazaţi, basta! Numai că nu aveţi curajul viciilor voastre! Vă e frică de ele!..."

Şi atunci Robinson îşi asumă sarcina să-i răspundă. Se înfuriase şi el în cele din urmă, urla acum la fel de tare ca şi ea.

– Ba da! i-a răspuns. Am curaj! Şi cu siguranţă tot atâta cât tine!... Numai că eu dacă vrei să ştii... Absolut totul... Ei bine, acum totul mă scârbeşte şi mă dezgustă! Nu numai tu!... Totul!... Dragostea mai ales!... A ta ca şi a altora!... Găselniţele tale cu sentimentele, ştii cu ce sea­mănă? Seamănă cu amorul în closet! Acum înţelegi?... Şi toate sentimentele pe care le bâjbâi ca să mă ţii legat de tine au asupra mea acelaşi efect ca o insultă, dacă vrei să ştii... Şi tu habar n-ai că spurcată eşti chiar tu, pentru că nu-ţi dai seama... Habar n-ai cât eşti de scârboasă!... Îţi ajunge să repeţi toate potlogăriile altora!... Găseşti că-i normal... Îţi ajunge pentru că ţi-au povestit alţii că nu există nimic mai bun pe lume decât dragostea şi că asta se prinde la toată lumea întotdeauna... Ei bine, scuip pe dragostea lor, a tuturor!... Înţelegi? La mine nu se mai prinde, fato... scârboasa lor dragoste!... Ai picat prost!... Ai sosit prea târziu!... Nu se mai prinde şi basta!... De asta te înfurii tu atât de tare!.., Ţii cu tot dinadinsul să faci dragoste în mijlocul a tot ce se petrece?... A tot ce se vede?... Sau tu nu vezi nimic?... Cred mai de­grabă că nu-ţi pasă! Faci pe sentimentala în timp ce eşti chiar mai brută decât altele... Vrei să mănânci hoituri? Cu sosul tău de tandreţe?... Merge?... La mine, nu!... Dacă nu-ţi miroase, cu atât mai bine pentru tine! Ai nasul astupat! Trebuie să fii abrutizat cum sunteţi voi toţi ca să nu te dezguste... Vrei să ştii ce-i între mine şi tine? Ei bine, între mine şi tine e o viaţă... Poate din întâmplare asta ţi-ajunge?


Yüklə 1,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə