Louis-ferdinand céline



Yüklə 1,6 Mb.
səhifə32/37
tarix06.05.2018
ölçüsü1,6 Mb.
#41672
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37

Se agita acolo în fum, mâna lui, ridicată în mijlocul zgomotului, întâmpinând noaptea, dincolo de liniile ferate, mereu mai depărtată, mai palidă...

Într-o anumită privinţă nu-l regretam, dar oricum plecarea lui crease un gol blestemat în sanatoriu.

Mai întâi felul în care plecase ne întristase ca să zic aşa fără voia noastră. Nu plecase în mod firesc. Ne în­trebam ce ni se va întâmpla nouă după o asemenea lovi­tură.

Dar n-am avut prea mult timp nici să ne-ntrebăm, nici să ne plictisim. Numai la câteva zile după ce l-am condus la gară pe Baryton, iată că mi se anunţă o vizită la birou, numai şi numai pentru mine. Abatele Protiste.

Ce de mai noutăţi aveam să-i spun! Şi cât de năstruş­nice! Mai ales felul faimos în care Baryton ne părăsise pe toţi ca să hoinărească prin Septentrion... Nu-i venea să-şi creadă urechilor auzind toate acestea, lui Protiste, şi apoi când în sfârşit se dumiri nu mai putu discerne în această schimbare decât profitul pe care-l aveam eu dintr-o asemenea situaţie... „Această încredere a Directorului dumitale mi-apare ca cea mai măgulitoare promovare, scumpul meu doctor!" mă pisălogea fără încetare.

În zadar mă străduiam să-l calmez, în mare vervă, nu-şi părăsea deloc formula şi nu înceta să-mi prezică cel mai frumos viitor, o splendidă carieră medicală, cum îi spunea el.

Cu multă greutate ne-am întors la treburile noastre serioase, adică la acel oraş Toulouse, de unde sosise în ajun. Bineînţeles că-l lăsai să povestească la rândul său tot ce ştia. Mă prefăcui uimit, stupefiat, când mă informă despre accidentul care i se întâmplase bătrânei.

– Cum? Cum? îl întrerupeam eu. A murit?... Dar când s-a întâmplat?

Din una-n alta dădu tot din el până la urmă.

Fără să-mi povestească pe şleau că Robinson fusese acela care o împinsese pe bătrână pe scăriţă, nu mă îm­piedică s-o presupun... Nici n-a avut timp să zică of! se pare. Se înţelege... Totul fusese pus la cale frumos, cu grijă... La a doua încercare bătrâna nu-i mai scăpase.

Din fericire la Toulouse, în cartier, Robinson trecea drept complet orb. N-au mers mai departe cu cercetarea decât până la constatarea unui accident tragic, desigur, dar totuşi foarte explicabil, dacă stai să te gândeşti la toate, la împrejurări, la vârsta bătrânei şi la faptul că totul se petrecuse la sfârşitul unei zile, oboseala... Nu ţineam pentru moment să ştiu mai mult. Primisem şi aşa destule confidenţe.

Şi totuşi cu mare greutate îl făcui pe abate să schimbe vorba. Povestea îl obseda. Se întorcea iarăşi şi iarăşi în speranţa că mă voi da de gol, că mă voi compromite, cum se zice... Era limpede... Putea să se dea de ceasul morţii cât vroia!... Şi atunci renunţă totuşi şi se mulţumi să-mi vorbească despre Robinson, de sănătatea lui... despre ochii lui... În privinţa asta îi mergea bine... Cu moralul stătea însă mai rău! Hotărât, moralul nu mergea deloc! Şi asta în ciuda solicitudinii, a afecţiunii cu care cele două femei îl înconjurau fără încetare... Iar el, în schimb, nu mai termina tot plângându-se de soarta şi de viaţa lui.

Dar ceea ce-mi spunea preotul nu mă surprindea. Îl ştiam eu bine pe Robinson. Cu tristele, ingratele lui dis­poziţii... Dar rămâneam în continuare şi mai bănuitor cu abatele... Nu clipeam când vorbea. Şi făcu atunci toate confidenţele numai pe socoteala lui.

– Prietenul dumitale, doctore, în ciuda unei vieţi materiale acum agreabilă, uşoară, şi a perspectivelor, pe de altă parte, a unei fericite apropiate căsătorii, ne dez­amăgeşte toate speranţele, trebuie s-o spun. Nu l-o fi apucat oare iar acel gust funest pentru escapade, acel gust de rătăcire pe care dumneata i-l cunoşti din alte timpuri?... Ce crezi dumneata despre aceste dispoziţii, doctore?

Pe scurt, de acolo de unde se afla, Robinson nu se mai gândea decât să lase totul baltă, dacă înţelegeam eu bine. Logodnica şi maică-sa se înfuriară mai întâi şi apoi amărăciunea lor întrecu orice imaginaţie. Iată ce venise să-mi povestească abatele Protiste. Totul era destul de tulbure, desigur, dar în ceea ce mă privea eram hotărât să tac, să nu intervin cu nici un preţ în afacerile mărunte ale acestei familii... Întrevederea neatingându-şi scopul, m-am despărţit de abatele Protiste în staţia de tramvai, cu destulă răceală. Întorcându-mă la Azil nu eram prea liniştit...

Foarte puţin după această vizită primirăm din Anglia primele veşti de la Baryton. Câteva cărţi poştale. Ne ura la toţi „multă sănătate" şi „noroc". Ne mai scrisese câteva rânduri de ici, de colo. Printr-o ilustrată fără text aflarăm că ajunsese în Norvegia şi câteva zile mai târziu o tele­gramă de la Copenhaga ne linişti: „Traversat cu bine!"

Aşa cum prevăzusem, absenţa patronului fu comentată cu multă răutate la Vigny şi chiar în împrejurimi. Era mai bine pentru viitorul Institutului să nu mai dăm de acum încolo decât minime explicaţii asupra motivelor acestei absenţe, atât bolnavilor, cât şi confraţilor de primprejur.

S-au scurs astfel luni de mare prudenţă, terne, tăcute. În cele din urmă ne feream chiar să mai evocăm aminti­rea lui Baryton între noi. Dealtfel, amintindu-ne de el, ni se făcea într-un fel ruşine.

Şi apoi veni vara. Nu puteam sta tot timpul în grădină supraveghind bolnavii. Ca să ne dovedim nouă înşine că eram, în ciuda a tot ceea ce ni se întâmplase, întrucâtva liberi, ne aventuram până la malul Senei, aşa numai ca să zicem c-am ieşit şi noi.

Dincolo de rambleul celuilalt mal, începe marea câmpie Gennevilliers, frumoasă întindere cenuşie şi albă în care drumurile se profilează blând în praf şi pâclă. În apro­pierea halajului e aşezată cârciuma marinarilor de pe flu­viu, exact la intrarea pe canal. Şuvoiul de apă galbenă se bate de ecluză.

Priveam de sus totul ore în şir, şi alături un fel de baltă mare al cărei miros se răspândea perfid până în drumul maşinilor. Te obişnuieşti. Mlaştina nu mai are culoare, atât e de bătrână şi bătută de viituri. Spre seară vara se îmblânzeşte parcă, mlaştina, când cerul, bătând în roz, devine sentimental. Acolo pe pod veneam să ascultăm acordeonul care se auzea de pe şalupele ce aşteptau în faţa porţilor să se sfârşească noaptea ca să poată trece pe fluviu. Mai ales cele care vin dinspre Belgia sunt foarte muzicale, vopsite peste tot în verde şi galben, cu sfori pline de rufe întinse la uscat şi furouri zmeurii pe care palele de vânt le umflă, jucăuşe.

La cârciuma marinarilor veneam adesea singur, la acea oră moartă care urmează prânzului, când pisica patronu­lui stă liniştită, între patru pereţi, închisă parcă într-un minuscul cer emailat albastru numai pentru ea.

Acolo, la începutul unei după amieze, somnolând, aş­teptam şi eu, uitat cum mă credeam, să treacă după amiaza.

Am văzut pe cineva venind de departe, urcând drumul. Nu m-am îndoit o secundă. De pe pod l-am recunoscut. Era chiar Robinson al meu. Nu mă înşelasem. „A venit să mă caute! mi-am zis din capul locului... Abatele i-a dat adresa mea... Trebuie să scap de el repede".

Pe moment găseam că era o mare neruşinare pentru el să mă deranjeze exact în momentul în care încercam să-mi refac şi eu mica mea existenţă. Lumea are dreptate, nu trebuie să te-ncrezi în cel ce vine de pe drum. Iată-l ajuns în faţa cârciumei. Ies. Pare surprins că mă vede. „De pe unde mai vii?" l-am întrebat fără bunăvoinţă. „De la Garenne..." îmi răspunde. „Bine, hai! Ai mâncat?" îl întreb. Nu prea avea aerul c-ar fi mâncat, dar nu vroia nici să pară că e mort de foame de cum sosise. „Iar hoinăreşti, deci?" adaug. Pentru că azi pot spune, nu eram deloc mulţumit că-l vedeam din nou. Nu-mi făcea nici o plăcere.

Parapine venea şi el dinspre canal în întâmpinarea mea. Cădea la ţanc. Era şi el obosit, Parapine, de atâtea gărzi pe care trebuia să le facă la Azil.

E adevărat că eu nu prea-mi băteam capul cu serviciul. Mai întâi în ceea ce priveşte această situaţie, am fi dat mult şi unul şi celălalt ca să ştim exact când se va întoarce Baryton. Speram că în curând îşi va sfârşi hoinăreala şi că va veni să-şi ia bazarul în primire şi să se ocupe de el. Pentru noi era prea mult. Nu eram nişte ambiţioşi nici unul, nici altul şi ne durea în cot de viitor. Şi rău făceam, dealtfel.

Şi dacă e să fiu încă o dată drept cu Parapine, trebuie să spun că nu punea niciodată întrebări despre felul cum giram afacerile comerciale ale Azilului, cum mă descurcam cu clienţii, şi totuşi îl informam fără voia lui dealtfel, ca să zic aşa, şi atunci vorbeam singur. În cazul lui Robinson era însă important să-l pun la curent.

– Ţi-am vorbit de Robinson, nu-i aşa? l-am întrebat în loc de introducere. Ştii, prietenul meu din război!... Ţi-aduci aminte?

Mă auzise bineînţeles povestind de o sută de ori întâmplările din război şi întâmplările din Africa şi tot de o sută de ori în alt fel. Aşa era felul meu.

– Ei bine, continuai, iată-l acum pe Robinson care a venit în carne şi oase de la Toulouse să ne vadă... O să mâncăm la sanatoriu împreună. De fapt vorbind aşa, în numele sanatoriului, nu mă simţeam la largul meu. Comiteam un fel de indiscreţie. Mi-ar fi trebuit pentru această împrejurare o autoritate amicală, atrăgătoare şi care-mi lipsea cu desăvârşire. Şi apoi Robinson el însuşi nu-mi uşura sarcina deloc. Pe drum, la întoarcere, se arăta deja curios şi neliniştit, mai ales în privinţa lui Parapine a cărui figură lungăreaţă şi palidă alături de noi îl intriga. Crezuse mai întâi că Parapine e şi el un nebun. De când ştia unde locuiam la Vigny nu vedea peste tot decât nebuni. Îl liniştii.

– Măcar ţi-ai găsit vreo slujbă de când te-ai întors? l-am întrebat.

– Am să caut... se mulţumi el să răspundă.

– Ochii ţi s-au vindecat? Vezi bine cu ei?

– Da, aproape ca înainte...

– Atunci eşti mulţumit? făcui eu.

Nu, nu era mulţumit. Avea altă treabă decât să fie mulţumit. M-am ferit să aduc vorba imediat despre Madelon. Era un subiect care rămânea între noi, mereu un pic prea delicat. Petrecurăm îndelung în faţa unor aperi­tive şi profitai de răgaz ca să-l pun la curent cu situaţia Azilului şi-i mai dădui şi alte detalii. Nu m-am putut abţine niciodată să nu vorbesc vrute şi nevrute. Pe scurt nu prea eram departe de Baryton. Cina se termină într-o atmosferă cordială. După care nu puteam să-l arunc aşa deodată în stradă pe Robinson Léon. Am hotărât pe loc să i se pună până una alta în sufragerie un pat pliant. Parapine nu avansa nici o idee. „Uite, Léon, cum te vom găzdui până o să-ţi găseşti un loc...". „Mulţumesc", mi-a zis simplu şi din acest moment în fiecare dimineaţă se ducea cu tramvaiul la Paris, în căutarea unei slujbe de reprezentant, vorba vine.

Se săturase de uzină, zicea, vroia acum „să reprezinte". Ca să fim drepţi, poate că şi-a dat chiar multă osteneală să găsească o asemenea reprezentanţă, dar fapt e că n-a găsit-o până la urmă.

Într-o seară, s-a întors de la Paris mai devreme decât de obicei. Eram încă în grădină, supraveghind împrejuri­mile bazinului cel mare. Mă caută ca să-mi zică două vorbe.

– Ascultă! a început.

– Te ascult! i-am răspuns.

– N-ai putea să-mi dai vreo slujbă pe aici pe la tine?... N-am găsit nimic, nicăieri...

– Ai căutat bine?

– Da, am căutat bine...

– O slujbă aici la sanatoriu? Dar ce să faci aici? N-ai găsit deci nici un fel de slujbuliţă la Paris? Nu vrei ca împreună cu Parapine să ne interesăm pe lângă oamenii pe care-i cunoaştem?

Era jenat că-i propuneam să intervenim în legătură cu slujba lui.

– Nu pentru că nu s-ar găsi absolut nimic, a continuat atunci. Poate că s-ar mai găsi câte ceva... o muncă acolo, oarecare... Sigur... Dar, fii atent... Trebuie neapărat să par că sunt bolnav la cap... E urgent şi indispensabil să par bolnav la cap...

– Bine! îi zic atunci, nu trebuie să spui mai mult!...

– Ba da, Ferdinand, dimpotrivă, trebuie să-ţi spun mai departe, îi dădea el zor, trebuie să mă înţelegi... Şi după cât te cunosc înţelegi greu şi te hotărăşti şi mai greu...

– Dă-i drumul, fac, resemnat, povesteşte...

– Dacă nu par nebun, va fi rău de mine, îţi garantez... O să vorbească... E capabilă să mă dea pe mâna poliţiei... Înţelegi acum?...

– De Madelon e vorba?

– Sigur că de ea!

– Drăguţ!

– Cum zici...

– Atunci v-aţi certat rău de tot!

– După cum vezi!...

– Hai pe aici dacă vrei să-mi dai amănunte! l-am întrerupt atunci şi l-am tras alături. Era mai prudent din cauza nebunilor. Pot înţelege atât de multe lucruri şi povesti mai departe altele şi mai nostime... aşa nebuni cum sunt...

Urcarăm într-una din camerele de izolare şi, odată ajunşi acolo, nu-i trebui mult ca să-mi reconstituie toată afacerea, mai ales că eram lămurit ce-i putea capul iar abatele Protiste mă lăsase să bănuiesc restul.

A doua oară nu mai ratase afacerea. Nu se mai putea pretinde că s-a împotmolit şi a doua oară! Nu! Deloc! Nimic de zis.

– Înţelegi, bătrâna mă călca pe nervi din ce în ce mai tare... Mai ales de când începusem să văd mai bine, adică de când puteam să merg singur pe străzi... De atunci am început să văd o mulţime de lucruri... Şi am revăzut-o şi pe ea... Ce să zic! N-o vedeam decât pe ea! Numai pe ea o aveam în faţa ochilor, mereu!... Ca şi cum mi-ar fi închis viaţa... Cred că o făcea într-adins, când stătea aşa în faţa mea... Numai ca să mă otrăvească... Altfel nu se explică... Şi apoi în casa în care locuiam cu toţii, o mai ţii minte, nu-i aşa, era uşor să te iei la ceartă!... Ai văzut cât era de mică?... Ne călcam pe picioare! Că nu pot zice altfel!...

– Şi treptele cavoului nu prea ţineau!

Remarcasem eu însumi cât era de periculoasă scara la prima vizită cu Madelon, cum se clătinau treptele scării.

– Erau terminate în privinţa asta, a admis el foarte deschis.

– Şi oamenii de pe acolo?... îl mai întrebai. Vecinii, preoţii, jurnaliştii?... N-au băgat de seamă nimic, când s-a întâmplat?...

– Se pare că nu... nu mă credeau în stare... Mă luau drept un bleg... un orb... Înţelegi?

– În sfârşit, fii mulţumit că a ieşit aşa, că altfel... Şi Madelon? Ea ce rol a avut în toată afacerea asta? Era şi ea amestecată?

– Nu de tot!... Dar întrucâtva totuşi, evident, doar cavoul, înţelegi, trebuia să ne revină la amândoi în totali­tate după moartea bătrânei. Aşa se aranjase... Trebuia să ne ocupăm amândoi de această afacere...

– Şi atunci, de ce n-a mers amorul vostru?

– Ştii, e foarte complicat de explicat...

– Nu te mai vroia?

– Ba da, dimpotrivă, ea dorea foarte tare, era foarte dispusă în problema căsătoriei... Maică-sa vroia şi ea şi chiar mai tare decât înainte, şi s-o facem în grabă mare, din cauza mumiilor mătuşei Henrouille care ne rămăseseră nouă şi din care am fi putut trăi liniştiţi toţi.

– Ce s-a întâmplat atunci între voi?

– Ei bine, vroiam să mă lase în pace! Foarte simplu... Şi mama, şi fata...

– Ascultă, Léon!... Îl oprii net, auzind aceste vorbe. Ascultă-mă... Bălmăjeala ta nu e deloc serioasă... Pune-te în locul lor, al lui Madelon şi al maică-sii... Ai fi mulţu­mit? Cum? Sosind acolo abia dacă aveai cu ce te încălţa, nici tu situaţie, nici tu nimic, nu te mai saturai să mârâi toată ziua că bătrâna îţi păstra câştigul şi câte altele... Ea dă ortul popii sau mai degrabă o faci tu să dea ortul popii... Şi acum o iei de la cap din nou cu strâmbăturile tale, cu mofturile tale... Pune-te în locul lor! Al acestor două femei, pune-te! Nu-i de suportat!... Eu însumi te-aş fi băgat la răcoare... Meritai de o sută de ori să înfunzi puşcăria! Să fie clar!...

Aşa i-am vorbit lui Robinson.

– Posibil, mi-a răspuns ca să-mi închidă gura, dar degeaba eşti medic, şi foarte instruit, şi toate, că tot nu înţelegi nimic din firea mea.

– Taci, odată, Léon! i-am spus în cele din urmă ca să închei discuţia! Taci odată, nenorocitule ce eşti cu firea ta! Vorbeşti ca un bolnav la cap!... Regret că Baryton a plecat la dracul în praznic, altfel te-ar fi luat şi pe tine sub supravegherea lui! Asta ar fi de fapt cel mai bine pentru tine! Să te fi închis undeva! Mă auzi? Să te închidă! S-ar fi ocupat el, Baryton, de firea ta!

– Dacă tu ai avea ce am eu, şi dacă tu ai fi trecut prin ce am trecut eu, se împotrivi el auzindu-mă, ai fi fost şi tu la fel de bolnav fără îndoială! Ţi-o garantez! Şi poate chiar mai rău decât mine! Bleg cum te ştiu! Şi cu asta începu să mă beştelească, ca şi cum ar fi fost dreptul lui.

Mă uitam bine la el în timp ce mă beştelea. Eram obişnuit să fiu tratat astfel de bolnavi. Nu mă sinchiseam.

Slăbise mult de când cu plecarea la Toulouse şi apoi ceva pe care eu nu i-l ştiam, ceva nou se ivise pe figura lui, ai fi zis un portret cu trăsăturile lui exacte, dar înconju­rat acum de tăcere şi uitare.

În întâmplările de la Toulouse, mai era şi altceva, mai puţin grav evident, dar el nu putea să înghită asta, simţea răscolindu-i-se fierea în el. Fusese obligat să ungă laba unei mulţimi de traficanţi pe degeaba. Nu putea înghiţi că fusese obligat să dea comisioane în stânga şi în dreapta, când trebuise să ia cavoul în primire, preotului, celei care închiria scaune, primăriei, vicarilor şi multor altora încă, şi tot fără rezultat în cele din urmă. Se tulbura când venea vorba despre asta. O numea hoţie.

– Şi în cele din urmă, nu te-ai mai însurat? îl întrebai ca să pun capăt discuţiei.

– Dar ţi-am spus odată că nu! N-am mai vrut!

– Dar n-arăta deloc rău micuţa Madelon! Nu mă poţi contrazice!

– Nu despre asta e vorba!

– Ba da, despre asta e vorba. Pentru că mi-ai spus că eşti liber... Dacă vroiai cu tot dinadinsul să părăseşti oraşul Toulouse, puteai foarte bine să laşi cavoul în grija mamei ei un timp... Te-ai fi întors mai târziu...

– În ceea ce priveşte fizicul, reluă el, ai dreptate, era cu adevărat foarte drăguţă, de acord, nu m-ai minţit, mai ales că, imaginează-ţi, parcă într-adins când am văzut pentru prima oară ca să zic aşa, pe ea am văzut-o întâi, într-o oglindă... Îţi dai seama?... În lumină... Bătrâna murise de aproape două luni... Vederea mi-a venit parcă dintr-o dată uitându-mă la ea, încercând să-i zăresc faţa... Înţelegi?...

– Nu era plăcut?

– Dacă era plăcut?... Dar nu era decât asta...

– Şi totuşi ai spălat putina...

– Da, dar vreau să-ţi explic, pentru că văd că vrei să-nţelegi, mai întâi ea a început să mă găsească ciudat. Că nu mai aveam destul elan... Că nu mai eram amabil... Mofturi, toane...

– Te munceau probabil remuşcările?

– Remuşcările?

– Mai ştii?

– Zi-le cum vrei, dar nu prea eram vesel... Asta-i tot... Nu cred totuşi că erau remuşcări...

– Erai bolnav?...

– Mai degrabă asta, cred că eram bolnav... Uite, e mai bine de o oră de când încerc să te fac să spui că sunt bolnav... Eşti de acord că-ţi trebuie timp.

– Bine! S-a făcut! îi răspund. Le vom spune că eşti bolnav... dacă tu crezi că e mai prudent...

– Ai face bine, a stăruit, pentru că nu garantez nimic în ceea ce o priveşte... E capabilă să ne denunţe înainte de a fi trecut timp îndeajuns...

Avea aerul că-mi dă un sfat, şi eu nu vroiam de la el nici un sfat. Nu-mi plăceau deloc acest fel de sfaturi, din cauza complicaţiilor care urmau să se ivească.

– Chiar crezi c-ar putea să denunţe? îl întrebai ca să mă liniştesc... Doar era şi ea complicea ta?... Asta ar trebui s-o facă să se gândească un pic înainte să bleorcăiască ceva!

– Să se gândească?... tresări auzindu-mă. Se vede cât de colo că n-o cunoşti... Dacă ar auzi ar râde... Dar n-ar şovăi o secundă!... Cum îţi zic... Dacă ai fi trăit ca mine alături de ea, nu te-ai mai îndoi! E o îndrăgostită, îţi spun doar!... N-ai cunoscut niciodată o îndrăgostită? Simplu, când e îndrăgostită e nebună! Nebună! Şi eu sunt ăla de care e îndrăgostită şi după care e nebună!... Îţi dai seama?... Înţelegi? Şi atunci tot ce e nebunie o excită! E foarte simplu! N-o opreşte! Dimpotrivă!...

Nu-i puteam spune că eram uimit totuşi cum de ajunsese Madelon numai în câteva luni la acest grad de frenezie, pentru că orişicum o cunoscusem şi eu pe Madelon cât de cât... Aveam ideea mea în ceea ce o privea, dar nu puteam să i-o spun.

După felul cum se descurca la Toulouse şi aşa cum o auzisem când stăteam în spatele plopului în ziua cu şalupa, era greu să-mi imaginez că-şi putuse schimba atât de mult dispoziţiile într-un timp atât de scurt... Mi se păruse mai mult descurcăreaţă decât tragică, nostim libertină şi foarte mulţumită să se gargarisească cu poveşti de amor şi cu mofturi pretutindeni unde se putea prinde... Pentru mo­ment în situaţia în care eram nu mai aveam nimic de zis. N-aveam decât să las să treacă. „Bine! Bun! Merge! Am conchis! Şi maică-sa? Probabil că a făcut ceva gălăgie când a înţeles că te cari de-a binelea?..."

– Mie-mi spui? Repeta toată ziua că am un caracter de porc şi asta, bagă bine de seamă, asta exact în momentul în care eu aş fi avut nevoie să mi se vor­bească frumos!... Ce mai muzică!... În fond nici cu maică-sa nu puteam s-o ţin aşa la nesfârşit, aşa că i-am propus să le las cavoul amândurora, în timp ce eu aş fi plecat să fac un tur, să călătoresc singur, să mai văd un pic ţara...

– Ai să mergi cu mine, protesta ea atunci... Nu sunt eu logodnica ta? Ori mergi cu mine, ori nu mergi deloc!... Şi apoi, îi da ea zor, nici nu eşti vindecat de tot...

– Ba da, sunt vindecat şi o să plec singur! răspundeam eu... N-o mai scoteam la capăt.

– O femeie îşi însoţeşte întotdeauna bărbatul! făcea maică-sa. N-aveţi decât să vă căsătoriţi! O susţinea numai ca să mă înfurie. Auzind aceste mofturi, sufeream cumplit. Tu mă cunoşti! Ca şi cum aş fi avut nevoie de vreo femeie ca să merg la război! Sau ca să scap! Şi în Africa am avut femei? Aveam eu vreo femeie în America?... Totuşi ascultându-le vorbind aşa ore în şir despre asta, mi se-ntorcea stomacul. Mă apucau crampele! Ştiu şi eu totuşi la ce sunt bune femeile! Şi tu nu? La nimic! Şi ce-am mai umblat! În sfârşit într-o seară, când m-au scos din răbdări cu bălmăjelile lor, i-am aruncat în cele din urmă mă-sii în faţă tot ce gândeam despre ea! „Nu eşti decât o babă imbecilă! i-am zis... Mai tâmpită chiar decât maica Henrouille!... Dacă ai fi cunoscut atâţia oa­meni şi ţări ca mine, nu te-ai grăbi aşa să dai sfaturi tuturor şi mai ales nu adunând resturi de ceară în biserica dumitale împuţită ai să înveţi vreodată ce-i viaţa! Mai pleacă şi dumneata, o să-ţi facă bine! Plimbă-te un pic, gunoi bătrân! Să te răcoreşti! N-o să mai faci atâtea ru­găciuni şi n-o să mai puţi atât a hoit!..."

Aşa m-am purtat cu maică-sa. Îţi spun că de mult îmi stătea pe limbă s-o înjur, mai ales că avea mare nevoie... Dar mi-am făcut bine mai ales mie!... M-am eliberat dintr-o situaţie... Dar nu zici că baba atâta aştepta, să-mi dau în petic, ca să mă facă la rândul ei cu ou şi cu oţet... Scuipa atunci chiar mai mult decât ar fi fost nevoie... „Hoţule! împuţitule! mă insulta... N-ai nici măcar o meserie!... E un an de când te hrănim, fata mea şi cu mine!... Nimicule!... Codoşule!..." Îţi dai seama, nu? O adevărată scenă de familie... A stat un moment şi apoi a zis mai încet, dar ştii, din toată inima: „Asasinule! Asasi­nule!"... aşa m-a făcut! Asta m-a cam înfiorat.

Fiică-sa se temu auzind, să n-o omor pe maică-sa. S-a azvârlit între noi doi. I-a pus mâna la gură. Şi bine a făcut. Erau deci înţelese, hoiturile! mi-am zis atunci. Evident! În sfârşit, am trecut şi peste asta... Nu era mo­mentul violenţelor. Crezi că după ce s-au uşurat m-au lăsat în pace?... S-o crezi tu!... Nu! înseamnă că nu le cunoşti!... Fata o luă de la capăt!... Avea şi inima şi dosul în flăcări... O apuca din ce în ce mai tare...

– Te iubesc, Léon, vezi doar că te iubesc, Léon...

Nu ştia decât atât „te iubesc". Parcă asta ar fi fost un răspuns la toate.

– Îl mai iubeşti? se aprindea maică-sa auzind-o. Nu vezi că nu-i decât un golan! O lepădătură! Acum că şi-a căpătat lumina ochilor datorită îngrijirilor noastre, o să te nenorocească, fata mea! Ţi-o spun eu! Mama ta!...

Toată lumea a plâns la sfârşitul scenei, chiar şi eu, pentru că nu vroiam să mă pun rău cu cele două putori, să mă cert prea tare cu ele.

Am scăpat, dar ne spuseserăm prea multe lucruri, pen­tru ca traiul nostru unul lângă altul să mai poată rezista mult. Ne-am mai târât aşa săptămâni certându-ne ba de una ba de alta, şi supraveghindu-ne zi şi noapte.


Yüklə 1,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə