Louis-ferdinand céline



Yüklə 1,6 Mb.
səhifə36/37
tarix06.05.2018
ölçüsü1,6 Mb.
#41672
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37

– Dar eu sunt curată, protesta ea... Poţi să fii sărac şi curat! Când ai văzut că nu sunt curată? Ce vrei să spui insultându-mă? Fundul meu e curat, domnule!... Nu pot să zic acelaşi lucru despre tine... Şi nici despre picioarele tale!

– N-am spus asta niciodată, Madelon! N-am spus aşa ceva deloc!... Că nu ai fi curată?... Vezi bine că nu-nţelegi nimic! – Asta era tot ce găsise să-i răspundă ca s-o calmeze.

– Zici că n-ai spus nimic? N-ai spus nimic? Ascultă-l cum mă împroaşcă cu noroi şi pretinde că n-a zis nimic! Ar trebui să-l omori ca să nu mai poată minţi! Nu-i destul închisoarea pentru un asemenea porc! O scârbă de codoş împuţit!... Nu ajunge!... I-ar trebui eşafodul!

Nu mai vroia să se calmeze. Din cearta lor nu se mai înţelegea nimic în taxi. Nu se mai auzeau decât nişte vorbe urâte în zarva pe care o făcea maşina, zgomotul roţilor în ploaia şi în vântul care se izbea de portieră în rafale. Între noi nu mai erau acum decât ameninţările. „E odios..." a repetat de mai multe ori la rând. Nu mai putea spune altceva... „E odios!" Şi apoi şi-a încercat marele rol: „Vii? i-a zis. Vii, Léon? Unu!... Vii? Doi!..." A aşteptat. „Trei!... Nu vii?..." „Nu!" fără să se mişte cu un deget. „Fă ce vrei!" a mai adăugat. Era un răspuns.

Probabil că s-a tras înapoi pe bancheta, în fund de tot. Trebuie să fi ţinut revolverul cu amândouă mâinile, pen­tru că în momentul când a plecat glonţul parcă a ieşit direct din burta ei, şi aproape deodată încă două, de două ori la rând... Taxiul s-a umplut de un fum iute.

Şi totuşi mai mergeam încă. Robinson a căzut pe o coastă peste mine, săltând, bolborosind. „Hop! şi Hop!" gemea într-una. „Hop! şi Hop!". Desigur şoferul auzise.

A încetinit mai întâi ca să-şi dea seama; apoi sub lumina unui bec opri.

De îndată ce a deschis portiera, Madelon l-a împins cu violenţă, s-a azvârlit afară. A coborât de-a dreptul peste rambleu. A dispărut în noapte peste câmp, direct prin mlaştină. În zadar am strigat-o, era departe.

Nu prea ştiam ce să fac cu rănitul. Să-l duc la Paris era într-un sens mai practic... Dar nu eram departe de casă... Oamenii din ţinut ar fi înţeles manevra. L-am învelit ajutat de Sophie în pardesiele noastre şi l-am îngrămădit în colţul în care stătuse Madelon când trăsese, „încet", i-am recomandat şoferului. Numai că acum el mergea mult prea repede. Se grăbea. Zdruncinăturile îl făceau pe Robinson să geamă şi mai tare.

Odată ajunşi în faţa azilului, şoferul nu vru să-mi dea nici măcar numele, era neliniştit de necazurile pe care şi le-ar fi putut atrage cu poliţia şi mărturiile...

Pretindea că i-am pătat pernele cu sânge. Vroia să plece imediat fără să mai aştepte. Dar i-am luat numărul.

Două gloanţe primise Robinson în burtă, poate chiar trei, nu ştiam încă precis câte.

A tras drept în faţa ei, asta am văzut. Rănile nu sângerau. Între Sophie şi mine, cu toate că-l ţineam, se clătina tare, capul îi cădea. Vorbea dar era greu de înţeles. Delira. Hop! şi Hop! continua să murmure. Ar fi avut timp să moară înainte de a ajunge.

Strada era pavată de curând. De îndată ce am ajuns în faţa grilei am trimis-o pe portăreasă după Parapine în camera lui, în mare grabă. A coborât imediat şi cu ajutorul lui şi al unui infirmier l-am putut urca până-n patul lui. Odată dezbrăcat i-am putut examina şi pipăi pielea burţii. Era foarte întinsă sub degete şi pe alocuri mată. Am găsit două găuri una deasupra celeilalte, dar a treia nu era, unul din gloanţe probabil se rătăcise.

Dacă aş fi fost în locul lui Léon aş fi preferat o hemo­ragie internă, ţi se inundă burta şi-o mierleşti rapid. Se umple peritoneul şi gata, ce mai vorbă. În timp ce o peritonită e o infecţie în perspectivă, durează.

Te puteai întreba ce avea să mai facă pentru ca să se sfârşească. Burta i se umfla, ne privea fix Léon, prea fix deja, gemea dar nu prea tare. Era parcă un fel de linişte în el. L-am văzut de multe ori bolnav şi în multe locuri diferite, dar de data asta era cu totul altceva, altfel şi suspinele, şi ochii, şi tot. Parcă nu-l mai puteam re­ţine, se ducea minut cu minut. Transpira cu broboane mari, ca şi cum ar fi plâns cu toată faţa. Ce greu e în aceste momente să fii atât de sărac şi nesimţitor. Îţi lip­seşte aproape totul din ceea ce ţi-ar trebui ca să ajuţi pe cineva să moară. Nu ai în tine decât lucruri utile pentru viaţa cea de toate zilele, viaţa uşoară, viaţa numai pentru tine, o porcărie. Ai pierdut încrederea pe drum. Ţi-ai alungat mila, ai hăituit-o, cea care-ţi mai rămăsese cu grijă ascunsă în adâncul trupului, ca o pilulă scârboasă. Ai împins mila spre capătul maţului gros... Acolo e locul ei, ţi-ai zis.

Şi stăteam în faţa lui Léon ca să-i împărtăşesc durerea şi niciodată nu mi-a fost atât de ruşine. Nu reuşeam... Nu mă găsea... Îşi dădea toată silinţa... Trebuia să caute un alt Ferdinand, mult mai generos, desigur, ca să moară, ca să-l ajute să moară mai degrabă, mai uşor. Făcea efor­turi să-şi dea seama că lumea făcuse ceva progrese din întâmplare. Făcea în sinea lui inventarul, marele nenoro­cit... Dacă nu-i schimbase cât de cât pe oameni în bine cât trăise, dacă nu fusese din întâmplare nedrept cu ei... Dar nu eram decât eu, numai eu, eu singur, alături de el, un Ferdinand foarte adevărat căruia îl lipsea tocmai ceea ce-l face pe om mai mare decât simpla lui viaţă, dragostea pentru viaţa altora. Nu aveam, sau dacă aveam, era cu adevărat atât de puţină că nu merita s-o mai arăt. Nu eram pe măsura morţii. Eram mult mai mic. Îmi lipsea marea idee umană. Mai uşor mi-ar fi fost milă de un câine gata să crape decât de Robinson, pentru că un câine nu e viclean în timp ce Léon în ciuda a toate mai avea răutate în el. Şi eram rău, cu toţii eram răi. Totul se pierduse pe drum şi chiar acele schimonoseli care-ţi mai pot servi pe lângă muribunzi, le pierdusem, pierdusem desigur totul pe drum, nu mai găseam nimic din ceea ce ţi-ar fi tre­buit ca să poţi crăpa, nimic altceva decât răutăţi. Sufle­tul meu era ca o casă în care nu te duci decât în vacanţă. Nu-i de locuit. Şi apoi un muribund e foarte exigent. Nu-i destul agonia. Gata să crape, mai vrea încă să se distreze, odată cu ultimele sughiţuri, pe pragul de jos al vieţii, cu arterele pline de uree, mai vrea distracţii.

Scâncesc că nu se distrează destul muribunzii... Pre­tind... Protestează. E tot comedia nefericirii care încearcă să treacă din viaţă în moarte la fel.

Şi-a recăpătat cunoştinţa când Parapine i-a făcut in­jecţia cu morfină. Ne-a povestit o mulţime de lucruri, chiar în legătură cu ceea ce se întâmplase. „E mai bine că se termină aşa..." a zis. Şi apoi: „Nu-i chiar atât de rău pe cât am crezut." Când Parapine l-a întrebat unde-l doare exact, se vedea bine că nu prea-şi mai dădea seama şi cu toate astea ţinea să ne mai spună o sumedenie de lucruri încă... Îi lipseau forţa şi mijloacele. Plângea, se înăbuşea şi râdea imediat. Nu era un bolnav obişnuit, nu ştiai cum să te porţi în faţa lui.

Era ca şi cum el ne ajuta acum pe noi să trăim. Ca şi cum ne căuta bucurii pentru care merita să rămânem în viaţă. Ne ţinea de câte o mână pe fiecare. L-am sărutat. În asemenea cazuri numai asta poţi face fără să te înşeli. Am aşteptat. N-a mai zis nimic. Un pic mai târziu, o oră poate, nu mai mult, s-a pornit hemoragia, dar de astă dată abundentă, internă, masivă. Ea l-a omorât.

Inima lui începu să bată din ce în ce mai repede şi apoi foarte repede. Alerga inima după sânge, epuizată, minusculă, la capătul arterelor, tremurând în vârful de­getelor. Paloarea i-a urcat de pe gât şi i-a cuprins faţa. S-a înăbuşit. A plecat brusc ca şi cum şi-ar fi făcut vânt prinzându-se de noi cu braţele.

Şi apoi a revenit acolo în faţa noastră, aproape imediat, crispat, gata să-şi ia toată greutatea lui de mort.

Ne-am ridicat, ne-am eliberat mâinile. Mâinile lui au rămas în aer, ţepene, ridicate galbene şi albăstrii în lu­mina lămpii.

Parcă era un străin acum Robinson venit dintr-o ţară atroce, căruia nu mai îndrăzneai să-i vorbeşti.

Parapine îşi ţinea firea. A găsit chiar puterea să trimită un om la post. Şi tocmai Gustave, Gustave al nostru, era de planton după serviciul la circulaţie.

– Altă nenorocire! a zis Gustave de îndată ce a in­trat în cameră şi a văzut.

Şi apoi s-a aşezat alături ca să răsufle un pic şi să bea un pahar la masa infirmierilor care nu fusese încă strânsă. „Pentru că e vorba de o crimă trebuie dus la Post" a propus şi apoi a remarcat: „Băiat bun, Robinson, n-ar fi strivit o muscă. Mă întreb de ce l-o fi omorât?"... Şi a băut iar. N-ar fi trebuit. Suporta greu băutura. Dar îi plăcea. Era slăbiciunea lui.

Am căutat împreună cu el o targă sus în rezervă. Era acum prea târziu să mai deranjăm personalul, ne hotărârăm să-i ducem noi înşine corpul până la Post. Pos­tul era departe, în celălalt capăt al ţinutului, după pasajul de nivel, ultima casă.

Ne-am aşternut la drum. Parapine ţinea targa de capă­tul de dinainte. Gustave Mandamour de celălalt capăt. Numai că nu mergeau prea drept nici unul, nici celălalt. Sophie a trebuit chiar să-i conducă puţin, când au coborât scara cea mică. Am băgat de seamă că Sophie nu era prea emoţionată. Totuşi se petrecuse totul lângă ea şi ar fi putut încasa chiar unul dintre gloanţe în timp ce nebuna cealaltă trăgea. Dar Sophiei, am observat şi în alte împre­jurări, îi trebuia timp ca să se emoţioneze. Şi nu pentru că ar fi fost rece, când o apuca era ca o învolburare, dar îi trebuia timp.

Am mai mers cu ei o bucată de drum ca să fiu sigur că totul s-a terminat. Dar în loc să-i urmez pe ei şi targa lor, cum ar fi trebuit, mă preumblam de la stânga la dreapta drumului, şi când în cele din urmă au trecut de şcoala cea mare care se afla chiar lângă pasajul de nivel, m-am fofilat pe un drumeag care cobora printre nişte garduri de nuiele drept spre Sena.

Pe deasupra gardurilor i-am văzut îndepărtându-se cu targa, mergeau ca şi cum s-ar fi înecat, despicând ceaţa în fâşii care se înnodau încet în urma lor. La chei, apa izbea greu şalupele bine ancorate împotriva viiturii. Dinspre câmpia Gennevilliers năvălea frigul risipindu-şi palele reci pe valurile fluviului făcându-l să strălucească între arcade.

Acolo departe e marea. Dar nu mai aveam acum ce să-mi imaginez despre ea. Aveam altceva de făcut. Am încercat mereu să mă pierd ca să nu mă trezesc mereu cu viaţa în faţă, dădeam peste ea oriunde. Mă întorceam la mine însumi. Se terminase pentru totdeauna cu trambalarea mea... Lumea se închisese! Alţii la rând!... Noi ajunsesem la capăt!... Ca la bâlci!... Să suferi nu-i destul, muzica trebuie să reînceapă, trebuie să cauţi şi mai multă suferinţă...

Dar de-acum, fie la alţii!... Parcă ţi s-ar cere aşa într-o doară să mai fii tânăr!... Fără ruşine!... Şi apoi ca să sufăr şi mai tare nu mai eram pregătit!... Şi totuşi nu ajunsesem atât de departe în viaţă ca Léon!... Până la urmă tot nu reuşisem... Nu dobândisem nici una din acele idei solide pe care el le avusese ca să poată înghiţi totul. O idee mult mai mare decât capul meu cel mare, mai tare decât toată frica care era înăuntru, o idee frumoasă, magni­fică şi cu care să poţi muri uşor... Câte vieţi mi-ar fi tre­buit ca să-mi pot face şi eu o idee mai tare decât orice în lume? Imposibil de spus! Ratasem! Ideile mele hoi­năreau prin capul meu la mari distanţe, ai fi zis că sunt nişte lumânărele foarte modeste clipind cutremurate toată viaţa în mijlocul unui abominabil univers oribil...

Era mai bine oricum decât acum douăzeci de ani, nu se poate spune că nu făcusem progrese, dar nu era de crezut că aş fi ajuns ca Robinson, să-mi umplu capul cu o singură idee, dar superbă, mult mai tare decât moartea şi să reuşesc numai cu această idee a mea să mustesc de plăcere, de nepăsare, de curaj. Un erou zemos.

Ce curaj aş mai fi avut atunci. Aş fi şiroit de atâta curaj şi toată viaţa n-ar fi fost decât o singură idee de curaj care le-ar fi făcut pe toate să meargă, şi oameni şi lucruri de la Pământ până la Cer. Aş mai fi avut atunci parte de atâta dragoste, că Moartea ar fi rămas şi ea în­chisă la un loc cu tandreţea şi i-ar fi fost atât de bine acolo înăuntru, atât de cald, că s-ar fi bucurat şi ea în sfârşit, putoarea, că s-ar fi înduplecat până la urmă să se bucure drăgostindu-se cu toată lumea. Ce frumos ar fi fost! Ce reuşită! Mă amuzam singur pe chei gândindu-mă la tot ce ar fi trebuit să îndeplinesc, şpiluri şi şmecherii, ca să reuşesc astfel să mă umplu de hotărâri infinite... Ca o pungă plină cu ideal! Febra!

Prietenii mă căutau de o oră. Mai ales că văzuseră bine că nu prea eram în apele mele când îi părăsisem... Gustave Mandamour m-a zărit primul sub un bec de gaz. „Hei, doctore!" m-a strigat! Ce voce afurisită mai avea şi Mandamour ăsta! „Pe aici! Sunteţi chemat la Comisa­riat! Să depuneţi mărturie! Ştiţi, doctore, nu prea arătaţi bine"... mi-a şuşotit la ureche! M-a însoţit. M-a susţinut chiar, să merg. Mă iubea Gustave. Nu-i reproşam niciodată că bea. Eu înţelegeam totul. În timp ce Parapine era mai sever. Îl mai ruşina din când în când pentru băutură. Ar fi făcut multe pentru mine Gustave. Mă admira chiar. Nu ştia de ce. Dar mă admira. Era singurul.

Am mai cotit pe vreo două, trei străzi până am zărit lumina de la Post. Nu ne mai puteam pierde. Ceea ce-l hărţuia pe Gustave era raportul pe care trebuia să-l facă. Nu îndrăznea să mi-o spună. Pusese pe toată lumea să semneze în josul raportului, dar îi mai lipseau o mul­ţime de amănunte raportului.

Avea un cap mare Gustave, în genul meu; puteam să-mi pun chipiul lui, asta vă spune totul, dar uita uşor amănuntele. Ideile-i veneau greu, se chinuia ca să se exprime şi mai mult ca să scrie. Parapine l-ar fi putut ajuta să redacteze raportul, dar el nu văzuse nimic din împrejurările dramei. Ar fi trebuit să inventeze şi Comi­sarul nu vroia să i se inventeze în raport, nu vroia decât realitatea, cum zicea.

Urcând scăriţa Postului, dârdâiam. Nici eu n-am putut să-i spun mare lucru Comisarului, nu-mi era bine deloc, într-adevăr.

Corpul lui Robinson îl aşezară acolo în faţa marilor clasoare ale prefecturii.

Imprimate peste tot în jurul băncilor şi chiştoace, pe pereţi era scris „Moarte curcanilor", nu prea bine şters.

„V-aţi rătăcit, doctore?" mă întrebă secretarul, foarte cordial dealtfel, când în sfârşit am ajuns. Eram cu toţii atât de obosiţi că am bâiguit câte ceva fiecare pe rând,

În sfârşit căzurăm de acord asupra termenilor şi traiec­toriilor gloanţelor, unul era înfipt chiar în şira spinării. Nu l-am mai găsit. L-am înmormântat cu el. Le-am căutat pe celelalte. Erau înfipte în taxi. Fusese un revolver puternic.

Sophie veni şi ea, fusese să-mi caute pardesiul. Mă îmbrăţişa şi mă strângea lângă ea ca şi cum aş fi fost gata să mor la rândul meu sau să-mi iau zborul. „Nu plec, haide, Sophie!" N-o mai puteam linişti.

Am început să discutăm în jurul tărgii cu secretarul Comisarului care văzuse multe altele, cum zicea el, crime şi necrime, catastrofe, şi ar fi vrut să ne povestească toate experienţele lui deodată. Nu îndrăzneam să plecăm ca să nu-l supărăm. Era prea amabil. Îi făcea şi lui plăcere să vorbească măcar o dată cu nişte oameni instruiţi, nu nu­mai cu golanii. Ca să nu-l supăr am mai întârziat deci pe la Postul lui.

Parapine nu avea impermeabil. Gustave ascultându-ne îşi legăna mintea. Stătea cu gura căscată şi cu ceafa lui groasă întinsă ca şi cum ar fi fost înhămat la o căruţă. De foarte mulţi ani nu-l mai auzisem pe Parapine spunând atâtea vorbe, încă din timpul studiilor mele, pe drept cuvânt. Tot ce se întâmplase în ziua aceea îl ameţise. Hotărârăm să ne întoarcem la sanatoriu imediat.

Pe Mandamour l-am luat cu noi, la fel şi pe Sophie care tot mă mai strângea din când în când şi al cărei trup era plin de o forţă neliniştită şi tandră, şi la fel inima, şi peste tot şi de ispravă. Eram plin de forţa ei. Asta mă stingherea însă, că nu era a mea, şi eu de a mea aveam nevoie ca să pot crăpa într-o zi ca Léon. N-aveam timp de pierdut cu mofturi. La muncă! îmi ziceam. Dar nu-mi venea!

N-a vrut să mă lase nici să mai văd cadavrul. Am plecat deci fără să mă mai uit înapoi. „Închideţi poarta", stătea scris. Lui Parapine îi era sete. Pentru că vorbise atâta, fără îndoială. Prea mult pentru el. Trecând prin faţa cârciumei de lângă canal am bătut îndelung în oblon.

Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de drumul de la Noir­ceur din timpul războiului. Aceeaşi licărire de lumină gata să se stingă deasupra porţii. În sfârşit patronul veni să ne deschidă. Nu ştia nimic. L-am informat noi despre toate şi i-am dat şi vestea despre dramă. „O dramă din dragoste" cum o numea Gustave.

Cârciuma canalului se deschidea exact înaintea zorilor din cauza barcagiilor. Ecluza pivotează uşor în zori. Şi apoi tot peisajul se înviorează şi începe munca. Malurile se despart de fluviu încet, încet, se ridică şi se conturează de o parte şi de alta a fluviului. Muncitorul iese din umbră. Totul capătă relief, se vede, simplu, aspru. O macara aici, palisadele şantierelor dincolo şi departe pe drum mai vin încă oameni. Se strecoară în convoaie rebegite, la lumina murdară a zilei. Pentru început trecând prin faţa aurorei, obrazul li se umple de lumină. Merg mai departe. Nu li se văd bine decât figurile palide şi simple: restul e încă în întuneric. Vor trebui să moară cu toţii într-o zi. Cum vor face?

Urcă spre pod. Apoi dispar puţin câte puţin în câmpie şi vin mereu alţii, mai palizi, pe măsură ce ziua înain­tează de peste tot. La ce se gândesc?

Cârciumarul vrea să cunoască toate împrejurările dra­mei, să i se povestească tot.

Vaudescal se numeşte patronul, un băiat din nord, foarte curat.

Gustave i-a povestit atunci vrute şi nevrute.

Tot repeta împrejurările, Gustave, deşi nu asta era important; se pierdea printre vorbe. Şi apoi cum era beat o lua de la capăt. Numai că nu mai avea cu adevărat nimic de spus, nimic. L-aş mai fi ascultat totuşi un pic, aşa lin, ca-n somn, dar iată că ceilalţi îl contestară şi asta îl în­furie la culme. De mânie se izbeşte o dată puternic de sobă. Totul se prăbuşeşte, se răstoarnă, burlanul, grăta­rul, cărbunii în flăcări. Era voinic Mandamour, cât patru. Şi apoi se apucă să ne arate un adevărat dans al focului. Şi-a scos încălţările şi a sărit drept pe jar.

Cu patronul el a avut o dată o ceartă de la o maşină de bani nemarcată... era cam ursuz Vaudescal... nu tre­buia să te încrezi in el, cu cămăşile lui întotdeauna prea curate ca să fie de-a-ntregul cinstit. Un ranchiunos! şi un turnător. Pline cheiurile de ăştia.

Parapine bănui că-i caută ceartă lui Mandamour ca să-l dea afară, profitând de faptul că băuse.

Îl împiedică să joace dansul Focului şi-l ruşina. L-am împins apoi pe Mandamour la capătul mesei. S-a prăbuşit în cele din urmă acolo, cuminte, printre suspine şi mi­rosuri. A adormit.

De departe a şuierat remorcherul; chemarea lui a trecut podul, o arcadă, încă una, ecluza, un alt pod, mai departe... Chema spre el toate şalupele fluviului, toate, şi întreg oraşul şi cerul şi câmpul şi pe noi, lua cu el totul, şi Sena, totul, ce să mai vorbim.



Louis-Ferdinand Céline,

Cel mai original scriitor francez al secolului 20
Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20, cum îl numeşte Marin Preda în Imposibila întoarcere, s-a născut la 27 mai 1894 la Cour-bevoie, ca fiu al lui Ferdinand-Auguste Destouches şi al Margueritei-Louise-Céline Guilloux.

Până în 1932 când apare Călătorie la capătul nopţii, el se va numi însă Louis-Ferdinand-Auguste Destouches, pseudonimul feminin, cum s-a văzut, n-a avut darul să-i îndulcească firea...

Fire promiţătoare în toate privinţele şi precoce pre­dispusă la amor fapt care i-a obligat pe numiţii Fer­dinand Auguste Destouches şi Marguerite-Louise-Céline Destouches, proprietara unui magazin de danteluri fine la Paris în pasajul Choiseul, să-l aducă urgent acasă, fie din Germania, fie din Anglia, de pe unde fusese trimis să înveţe limbi străine copilul avea aplicaţie pentru limbi, dar era foarte nedisciplinat...

Până la şaptesprezece ani are timp deci să se compro­mită, să-şi facă ucenicia pe lângă mai multe celebre case de comerţ – părinţii îl vroiau într-o bună zi lansat în comerţ – să-şi pregătească singur bacalaureatul, să viseze la cariera de medic, altceva nu.

Se angajează voluntar în regimentul 12 cuirasieri în garnizoană la Rambouillet, în 1912. În 1914, în martie, caporalul Destouches e numit sergent, în octombrie e rănit de un glonte în braţul drept la Ypres, e citat pe ordin de zi, i se acordă Medalia militară, de la spitalul auxiliar nr. 6 din Hazebrouck, este purtat la spitalul militar de la Val-de-Crace, la Paris, pagina întâi din Ilustre national e consacrată în întregime bravelor sale fapte de arme, şi este admis la spitalul Paul Brousse din Vrilejuif, unde suportă o intervenţie chirurgicală. Trece şi prin spitalul auxiliar Michelet din Vanves înainte de a fi trimis la Londra, afec­tat Biroului de paşapoarte. Georges Geoffroy, cel cu care împarte camera mobilată din Gower Street 71, va povesti mai târziu că eroul Louis era de mult acaparat de pasiunea sa pentru dans şi pentru dansatoare. La 2 septembrie 1915 cu avizul lui H. Dardenne, medicul Consulatului general, „M. Destouches Louis", sergent al regimentului 12 cuirasieri este declarat impropriu serviciului militar şi re­format... Ça a commencé comme ça... cam aşa a început...

Între 1916 şi 1918 eroul betegit are posibilitatea să fie agent al Companiei forestiere Sangha-Oubangui în fostul Cameroun german şi de asemenea să stea la spitalul din Douala, pasiunea lui, unde este îngrijit pentru rana sa la braţ care supura şi pentru o enterită cronică.

Reîntors în Franţa se fixează la Rennes şi aproape trei ani face parte dintr-un grup itinerant al misiunii Rockefeller însărcinată să lupte împotriva tuberculozei. Urmează cursurile Şcolii de medicină din Rennes.

În 1919 Louis Destouches ia de soţie pe Edith Follet fiica directorului Şcolii de medicină din Rennes, care Edith şi naşte peste un an o fiică fermecătoare, Colette Destouches.

La 1 mai 1924, Louis Destouches îşi susţine teza de doc­torat la Facultatea de medicină din Paris, Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis. Este admis doctor în me­dicină cu menţiunea foarte bine. În decembrie îşi publică la Rennes lucrarea de doctorat Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis (18181865). La 22 ianuarie 1925 la Paris Consiliul Universităţii îi acordă lui Louis Destouches o medalie de bronz pentru teza sa de doctorat. Tânărul doc­tor Louis Destouches se instalează în cabinetul său ultra-luxos din Rennes, „place des Lices" (pentru pura noastră plăcere transcriem din dicţionarul etimologic al lui Albert Dauzat următoarea explicaţie pentru lice: fin. XII-e s. Marie de France, „femelle du chien de chasse"; sans doute du bas lat. lyciscus, chien-loup, empr. au gr. lukos, loup). Place des Lices deci... Tot acum publică Chinina in tera­peutică, „chez Doin, à Paris, aux frais de l'auteur".

Visele prind aripi... cu toţii sperăm... numai că aici bio­graful vine cu o frază mortală: ,,Prea puţin făcut pentru o viaţă familială burgheză, Louis Destouches părăseşte oraşul Rennes fără iluzia că se va mai întoarce vreodată..." Aşa e... Ce era porcăria asta de viaţă cu o soţie angelică care-i mai făcuse şi un înger de copilă, cu un tată socru care-ţi pune la dispoziţie un cabinet ca pentru un minis­tru... trebuia găsită o ieşire... Cabinetul o avea prin spate... pe acolo s-a şi dus domnul doctor pe vecie...

Între 1925 şi 1927 este medic la Societatea Naţiunilor, lucrează la Geneva şi apoi la Liverpool, se reîntoarce în Cameroun, ca medic epidemiologist, călătoreşte în Statele Unite unde va petrece mai multe luni de zile la uzinele Ford din Detroit, uzine care foloseau ca mână de lucru in­firmi civili şi invalizi de război. O cunoaşte pe Elisabeth Craig, dansatoare americană pe care o va iubi toată viaţa şi căreia îi dedică primul său roman, Călătorie la capătul nopţii.

Din 1928 se instalează la Clichy, rue d'Alsace, 36, unde-şi deschide cabinetul de consultaţii. Îşi începe cariera incomparabilă şi groaznică până la delir şi calvar de medic al săracilor. Elisabeth Craig, supranumită de cei din jur „Împărătiţa", locuieşte cu el. Timp de cinci ani doctorul Destouches, insomniac, îşi va umple nopţile cu scrierea unui roman: Voyage au bout de la nuit... În timpul lui li­ber, cum se zice... În timpul lui liber pe Muntele Măslinilor, cât ucenicii se mai hodineau Iisus bea otravă... fiecare face ce vrea cu timpul lui liber...


Yüklə 1,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə