Louis-ferdinand céline

Nu ne puteam hotărî să ne despărţim, dar nici inimă nu mai aveam să continuăm.

Numai temerile ne mai ţineau împreună.

– Iubeşti deci pe alta? mă întreba Madelon din când în când.

– Ba nu! încercam s-o liniştesc. Nu! – Dar era clar că nu mă credea. Pentru ea, trebuie să iubeşti în viaţă pe cineva, de asta nu scapi.

– Spune, îi răspundeam, ce să fac eu cu altă femeie? Dar mania ei era dragostea. Nu mai ştiam ce să-i spun ca s-o liniştesc. Îmi îndruga tot soiul de chestii pe care nu le mai auzisem niciodată în viaţa mea. N-aş fi crezut că-i pot trece prin cap asemenea lucruri!

– Mi-ai furat inima, Léon! Mă acuza şi încă serios. Şi acum vrei să pleci! mă ameninţa. Pleacă, dar să ştii c-am să mor de amărăciune, Léon.. Auzi, din cauza mea să moară de amărăciune... Ce vrea să spună cu asta?... Spune-mi şi mie!... „N-o să mori... o asiguram. Nu ţi-am luat nimic! Nici măcar un copil nu ţi-am făcut! Gândeşte-te! Nici o boală nu ţi-am dat! Nu? Atunci? Vreau numai să plec şi atât! Ca şi cum m-aş duce în va­canţă... E atât de simplu... Încearcă să fii înţelegătoare!" Şi cu cât încercam s-o fac să-mi înţeleagă punctul de vedere, cu atât vedeam că-i plăcea mai puţin punctul meu de vedere. Pe scurt, nu ne mai înţelegeam deloc. Parcă turba la ideea că aş putea să gândesc cu adevărat ceea ce spuneam, simplu şi sincer.

Mai credea pe deasupra că tu eşti cel care mă împingi s-o şterg. Văzând atunci că nu mă poate reţine ruşinându-mă asupra sentimentelor mele, a încercat să mă re­ţină altfel.

– Să nu crezi, Léon, mi-a zis atunci, că ţin la tine din cauza afacerilor cu cavoul!.... Nu-mi pasă de bani... Ceea ce vreau, Léon, e să rămân cu tine... Să fiu fericită... Asta e tot... E firesc... Nu vreau să mă părăseşti... Să te desparţi e prea greu când iubeşti cum ne-am iubit noi doi. Măcar, jură-mi, Leon, că nu vei pleca pentru mult timp...

Şi aşa a ţinut criza, săptămâni... Ce mai vorbă, era grozav de îndrăgostită şi pisăloagă... În fiecare seară o lua de la capăt cu dragostea ei nebună... În cele din urmă a vrut totuşi să-i lăsăm cavoul maică-sii în pază, cu con­diţia să plecăm noi amândoi să ne căutăm servici la Paris... Tot împreună... Mie-mi spui, ce plăcere! Nu putea să înţeleagă şi pace că eu o s-o apuc singur pe drumul meu şi ea pe al ei... Nimic de făcut în privinţa asta!... Cu cât se încăpăţâna mai tare, cu atât mă îmbolnăveam mai mult, evident!

Nu mai merita să încerci s-o faci rezonabilă. Mi-am dat categoric seama că era timp pierdut, o idee fixă şi că mai degrabă o făceam să turbeze şi mai tare. Mi-a trebuit să inventez alte trucuri ca să scap de dragostea ei, cum îi zicea ea... Aşa îmi veni ideea s-o înfricoşez spunându-i că mă apuca nebunia din când în când... Mă lua cu crize... Fără veste... M-a privit cruciş, curios... Nu ştia dacă şi asta nu-i cumva tot o minciună... Numai că aventurile pe care i le povestisem mai înainte şi războiul care mă atinsese întrucâtva şi apoi ultima afacere cu maica Henrouille urmată de brusca mea schimbare faţă de ea au pus-o totuşi pe gânduri....

S-a gândit o săptămână şi în timpul ăsta m-a lăsat în pace. Probabil că-i şoptise mă-sii două vorbe despre accesele mele... Fapt e că insistau mai puţin să rămân... Asta e, îmi ziceam, merge! Iată-mă liber!... Mă şi ve­deam cărăbănindu-mă liniştit, uşurel înspre Paris, fără ceartă!... Dar stai să vezi!... Vroiam să fac totul prea bine... Să-mi pun planul la punct cu migală... Credeam c-am găsit trucul cel mai bun ca să le dovedesc că e adevărat... Că eram nebun de-a binelea când mă apuca... „Pune mâna! îi zic într-o seară Madelonei. Pune mina acolo la ceafă, simţi umflătura şi cicatricea?"

După ce-mi pipăi bine umflătura de la ceafă, nu pot să-ţi spun cât a emoţionat-o... Dar în loc s-o dezguste definitiv, a înflăcărat-o, şi mai tare... „Acolo am fost rănit în Flandra. Mi-au făcut o trepanaţie", îi tot dam eu zor.

– Ah! Léon! a sărit simţindu-mi umflătura, îţi cer iertare, dragul meu Léon!... M-am îndoit de tine până acum, dar îţi cer iertare din toată inima! Îmi dau seama! Am fost infamă cu tine! Ba da! Ba da! Am fost îngrozi­toare, Léon!... N-am să mai fiu rea cu tine niciodată! Ţi-o jur! Vreau să ispăşesc! Léon! Imediat! Mă laşi să-mi ispăşesc greşeala? Îţi voi reda fericirea! Te voi îngriji! începând chiar de astăzi! Voi avea întotdeauna răbdare cu tine! Voi fi atât de blândă! Ai să vezi, Léon! O să te înţeleg atât de bine că n-ai să mai poţi trăi fără mine! îţi dăruiesc din nou toată inima mea, îţi apar­ţine!... Totul! îţi dăruiesc toată viaţa mea! Dar spune cel puţin că mă ierţi, spune, Léon!...

Nu zisesem nimic de genul ăsta, nimic. Ea zisese totul, atunci era mai uşor să-şi răspundă singură... Dar ce tre­buia să fac ca s-o opresc?

Pipăindu-mi cicatricea şi umflătura parcă s-ar fi îm­bătat brusc de dragoste! Vroia tot timpul să-mi ia capul în mâini, să nu-i mai dea drumul şi să mă facă fericit până-n vecii vecilor! Fie că vreau sau nu! De la această scenă maică-sa nu mai avu dreptul să mă ocărască. Madelon n-o lăsa pe maică-sa să vorbească. N-o mai recunoşteai, ar fi vrut să mă protejeze până în pânzele albe.

Trebuia să termin odată! Aş fi preferat desigur să ne despărţim prieteni. Dar nu merita să mă ostenesc... Nu mai ştia decât de dragoste şi era şi încăpăţânată... Într-o dimineaţă, pe când ele erau plecate după cumpără­turi, maică-sa şi cu ea, am făcut, ca tine, un pacheţel şi am şters-o pe furiş... Poţi să mai zici după asta că n-am avut destulă răbdare?... Numai că-ţi mai spun o dată, nu era nimic de făcut... Acum ştii totul... Când îţi spun eu că nebuna e capabilă de orice, chiar să vină să se ţină scai după mine dintr-un moment în altul, şi să nu vii să-mi spui că am năluci! Ştiu eu ce spun! O cunosc eu! Ar fi mai bine după părerea mea să mă găsească deja închis cu nebunii!... Ar fi mai uşor pentru mine să mă prefac că nu ştiu despre ce e vorba!... Aşa trebuie să te porţi cu ea. Să te faci că nu înţelegi...

Cu două sau trei luni înainte, tot ce-mi povestise Robinson m-ar fi interesat, dar acum parcă îmbătrânisem brusc.

Pe scurt semănam din ce în ce mai mult cu Baryton, mă durea în cot. Tot ce-mi povestise Robinson despre aventura lui de la Toulouse nu prezenta pentru mine un pericol real. Oricât m-am străduit să mă-nflăcărez pentru cauza lui, cauza lui cam mirosea a mucegai. Orice s-ar spune şi orice s-ar pretinde, lumea ne părăseşte mult înainte ca noi să-nchidem ochii pentru totdeauna.

Despre lucrurile la care ţii cel mai mult, te hotărăşti într-o bună zi să vorbeşti din ce în ce mai puţin, cu efort la început. Ţi se face silă să te tot asculţi vorbind... O scur­tezi... Renunţi... Sunt vreo treizeci de ani buni de când tot vorbeşti... Nu mai vrei nici măcar să ai dreptate... Te părăseşte şi cheful chiar de-a-ţi mai păstra acel loc moderat pe care l-ai rezervat plăcerilor... Ţi-e scârbă... Ţi-ajunge să haleşti ceva, să te dezmorţeşti un pic la căldură şi să dormi din răsputeri pe drumul neantului. Ca să te mai intereseze ceva ar trebui să găseşti alte strâmbături pe care să le faci în faţa celorlalţi... Dar nu mai ai forţa să-ţi schimbi repertoriul. Te bâlbâi. Mai cauţi trucuri şi scuze ca să rămâi cu prietenii, dar moartea e şi ea prezentă, puţind, alături de tine, mereu de acum încolo, şi mai puţin misterioasă decât o belotă. Îţi mai rămân acele preţioase mici necazuri, cum e acela de a nu fi găsit timpul necesar să te duci să-l vezi pe bătrânul unchi de la Bois-Colombes, cât mai trăia încă, şi al cărui firişor de viaţă s-a stins pentru totdeauna într-o seară de februarie. Este tot ce ai mai păstrat din viaţă. Acest biet regret atroce, restul l-ai risipit pe drum, mai mult sau mai puţin, cu multe eforturi şi chin. Nu mai eşti decât un vechi felinar al amintirilor păstrat în colţul unei străzi pe unde nu mai trece nimeni.

Şi dacă tot e să te plictiseşti, cel puţin s-o faci îndeplinindu-ţi cu regularitate toate tabieturile. Ţineam ca la sanatoriu toată lumea să se culce la ora zece. Eu eram cel care stingea lumina. Afacerile mergeau de la sine.

Dealtfel nu prea făceam risipă de imaginaţie. Sistemul lui Baryton, cu cretinii lui la cinema, ne dădea destul de lucru. Economii, sanatoriul nu mai făcea. Risipa, ne spuneam, l-ar fi neliniştit pe patron şi poate l-ar fi făcut să se-ntoarcă.

Am cumpărat un acordeon pentru ca Robinson cântând să-i facă pe bolnavi să danseze în grădină, în zilele de vară. Era greu să-i dai bolnavului o ocupaţie zi şi noapte. Nu puteai să-l trimiţi tot timpul la biserică, se plictisea prea tare.

De la Toulouse nu mai primirăm nici o veste, abatele Protiste nu mai veni niciodată să ne vadă. Existenţa la Azil se organiza pe furiş, monoton. Moralmente nu prea eram la largul nostru. Prea multe fantome ici şi colo.

Mai trecură câteva luni. Robinson începea să-şi revină. De Paşti, nebunii noştri se agitară puţin, femei în toalete deschise trecură încoace şi încolo prin faţa grădinii noas­tre. Primăvară timpurie. Bromură.

La „Tarapout" personalul fusese de mai multe ori re­înnoit de când făcusem eu figuraţie pe acolo. Englezoaicele plecaseră departe, am fost informat, tocmai în Australia. Nu le vom mai revedea. În culise nu mai puteam călca după povestea mea cu Tania. N-am mai stăruit.

Începurăm să scriem scrisori pretutindeni şi mai ales consulatelor ţărilor nordice, pentru a obţine câteva indicii despre eventualele treceri ale lui Baryton. Nu primirăm nici un răspuns interesant.

Parapine îşi îndeplinea sârguincios şi tăcut serviciul tehnic alături de mine. De douăzeci şi patru de luni nu pronunţase cu totul nici douăzeci de fraze. Aproape singur decideam asupra micilor aranjamente materiale şi ad­ministrative pe care existenţa zilnică le cerea. Mi s-a întâmplat să comit şi câteva gafe. Parapine nu mi le reproşa niciodată. Prin indiferenţa noastră, eram de acord aproape în toate. Dealtfel un rulaj suficient al bolnavilor asigura partea materială a Institutului nostru. Odată plă­tiţi furnizorii şi chiria, ne rămânea suficient ca să trăim, plătind regulat şi mătuşii pensiunea pentru micuţa Aimée, bineînţeles.

Găseam că Robinson era acum mult mai liniştit decât la sosirea lui. Se înzdrăvenise şi se îngrăşase cu trei kilograme. Pe scurt, se părea că atât timp cât vor exista nebuni în familii, vor fi mulţumiţi să vină la noi, comod aşezaţi în apropierea capitalei. Numai grădina noastră şi merita o călătorie. Veneau dinadins de la Paris ca s-o admire, cu rondurile ei de flori şi boschetele de trandafiri în lumina verii.

În cursul uneia dintre aceste duminici de iunie mi s-a părut c-o recunosc pe Madelon, pentru prima dată, în mijlocul unui grup de plimbăreţi, nemişcată o secundă, exact în faţa porţii noastre.

Mai întâi n-am vrut să-i spun nimic lui Robinson despre această apariţie, ca să nu-l îngrozesc şi apoi totuşi, gândindu-mă bine, câteva zile mai târziu îi recoman­dai să nu se mai îndepărteze de acum încolo, cel puţin pentru un timp, în plimbările fără ţintă pe care obişnuia să le facă prin împrejurimi. Acest sfat îl nelinişti. Nu stărui să afle mai mult. Spre sfârşitul lui iulie primirăm de la Baryton câteva cărţi poştale, din Finlanda de astă dată. Ne făcu plăcere, dar despre întoarcere tot nu vor­bea, Baryton, ne dorea numai încă o dată „noroc" şi mii de alte lucruri amicale.

Mai trecură două luni şi apoi altele... Praful verii se aşternuse pe drum. Unul dintre alienaţi pe la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor făcu scandal în faţa Institutului. Acest bolnav, înainte paşnic şi manierat, suportă greu exaltarea funebră a acestei sărbători. N-am reuşit să-l împiedicăm să urle pe fereastră că el nu vrea să moară... Trecătorii se minunau găsindu-l foarte hazliu... În momentul când avu loc această ieşire zgomotoasă se întâmplă din nou, dar de această dată mult mai precis decât prima oară, să am impresia foarte dezagreabilă că o recunosc pe Madelon în rândul întâi al unui grup, exact în acelaşi loc, în faţa porţii. În cursul nopţii care urmă, mă trezii înspăimântat, încercând să uit ce am văzut, dar toate efor­turile mele fură zadarnice. Era mai bine să nu mai încerc să dorm.

Nu mai fusesem de multă vreme la Rancy. Dacă tot eram hărţuit de coşmare, mă întrebam dacă nu era mai bine să dau o raită pe acolo, de unde îmi veneau toate nenorocirile, mai devreme sau mai târziu... Acolo îmi lăsasem departe, în urmă, coşmarurile... A merge în întâmpinarea lor putea trece la nevoie drept un fel de precauţie... Ca sa ajungi la Rancy, cel mai scurt drum, venind de la Vigny, este de-a lungul cheiului până la podul de la Gennevilliers, cel întins pe burtă peste Sena. Târându-se, brumele fluviului se destramă la suprafaţa apei, se înghesuie, trec, urcă, se clatină şi se prăbuşesc de cealaltă parte a parapetului în jurul lampadarelor. Uzina de tractoare din stânga se ascunde într-o mare de întuneric. Stă mereu cu ferestrele deschise din cauza unui incendiu mocnit care o arde pe dinăuntru şi care nu se mai termină. Odată trecut de uzină te trezeşti singur pe chei... Dar nu te poţi rătăci... După oboseală îţi dai seama că eşti pe aproape.

E de ajuns s-o iei la stânga pe rue des Bournaires şi nu mai e mult. Nu-i greu de găsit din cauza felinaru­lui verde şi roşu de pe pasajul de nivel, care e totdeauna aprins.

În plină noapte şi cu ochii închişi şi tot aş fi nimerit casa familiei Henrouille. Atât de des mergeam altădată acolo...

Şi totuşi în seara aceea, ajuns în faţa porţii, mă oprii să mă gândesc în loc să înaintez...

Ea, doamna, locuieşte acum singură în casă, mă gândeam... Ceilalţi au murit cu toţii. Probabil că ştia sau măcar bănuia cum se sfârşise bătrâna ei la Toulouse... Ce efect să fi avut oare asupră-i?

Felinarul de pe trotuar lumina, albind mica marchiză de sticlă ca şi cum peronul ar fi fost acoperit de zăpadă. Am rămas acolo, în colţul străzii, aşa, mult timp, numai ca să privesc... Aş fi putut să sun. Desigur că mi-ar fi deschis. Oricum nu ne certasem. În locul în care mă oprisem se făcea frig... Strada se termina tot într-o hârtoapă ca şi pe vremea mea. Li se promiseseră localnicilor multe lucrări, nu se întreprinsese nimic... Nu mai trecea nimeni pe acolo...

Nu pentru că mi-ar fi fost frică de ea, de doamna Henrouille! Nu! Dar brusc nu mai avui poftă s-o văd. Mă înşelasem încercând s-o văd. Acolo, în faţa casei ei, am descoperit că nu mai avea ce să-mi spună... M-ar fi plictisit acum dacă ar fi vorbit... Iată ce deveniserăm unul pentru altul...

Înaintasem mai adânc în beznă decât ea şi chiar decât bătrâna Henrouille care murise... Nu mai eram cu toţii împreună... Ne despărţiserăm pentru totdeauna... Nu nu­mai moartea ne despărţise, ci chiar şi viaţa... Prin forţa împrejurărilor... Fiecare pentru sine... îmi ziceam... Şi-am luat-o pe drumul de întoarcere spre Vigny.

Nu avea destulă instrucţie ca să mă urmeze, doamna Henrouille... Caracter da, avea... Dar nu şi instrucţie... Asta era baiul... Fără instrucţie... Instrucţia e un lucru capital! Pentru că nu mă mai putea înţelege nici pe mine şi nici ce se petrece în jurul nostru, oricât de afu­risită şi de căpoasă ar fi fost... Nu-i destul... Îţi trebuie multă inimă şi ştiinţă pentru a merge mai departe decât alţii...

O luai pe rue des Sanzillons ca să mă-ntorc spre Sena şi apoi prin fundătura Vassou. Gata cu chinul meu! Eram aproape mulţumit! Mândru, pentru că-mi dădusem seama că nu mai merita să stărui în privinţa norei Henrouille, o pierdusem, nemernica, în cele din urmă pe drum!... Ce mai poamă! Ne simpatizam în felul nostru... Mă înţele­sesem bine cu ea altădată... Multă vreme... Acum eu ajun­sesem mult mai jos decât ea, care nu mai putea să co­boare.... Să mă întâlnească... Nu mai avea destulă instruc­ţie şi forţă... În viaţă nu urci, cobori... Ea nu mai putea... Nu mai putea coborî până unde ajunsesem eu... Se făcuse prea întuneric în jurul meu...

Trecând prin faţa imobilului a cărui portăreasă fusese mătuşa lui Bébert, aş fi intrat numai ca să-i văd pe cei care locuiau acum în odăiţa ei, în care-l îngrijisem pe Bébert şi unde se prăpădise sărmanul. Poate că se mai află deasupra patului fotografia lui de şcolar... Dar era prea târziu să scol lumea. Trecui fără să mă arăt la faţă...

Un pic mai departe, în faubourg de la Liberté, am dat peste dugheana lui Bézin telalul, luminată încă. Nu mă aşteptam. Un singur bec în mijlocul vitrinei. Bézin, el ştia toate bârfele şi noutăţile cartierului, tot umblând prin toate cârciumile şi fiind atât de cunoscut de la Foire aux Puces până la Porte-Maillot.

Mi-ar fi putut povesti o mulţime de întâmplări dacă l-aş fi trezit. Am împins uşa uşor... Clopoţelul a sunat dar n-a răspuns nimeni... Ştiam că doarme într-o odăiţă din fundul prăvăliei, de fapt sufrageria lui... Era şi el acolo în întuneric, culcat cu capul între braţe, pe masă, lângă cina rece care-l aştepta, linte. Începuse să mănânce. Dar somnul îl prinsese de îndată ce intrase. Sforăia foarte tare. E adevărat că şi băuse. Mi-aduc bine aminte ziua aceea, era într-o joi, zi de târg la Lilas... La picioarele lui, o boccea desfăcută plină cu „ocazii" cumpă­rate de la târg.

Îl ştiam pe Bézin, băiat bun, nu mai păcătos decât alţii... Nimic de zis. Amabil, nemofturos. N-am să m-apuc acum să-l scol numai aşa din curiozitate, ca să-i pun în­trebările mele fără rost... Am plecat după ce i-am stins gazul.

Cu genul lui de comerţ se descurca greu, e adevărat. Dar el cel puţin putea dormi.

M-am întors trist totuşi la Vigny, gândindu-mă că toţi aceşti oameni, aceste case, aceste lucruri sumbre şi murdare nu-mi mai spuneau nimic, nu-mi mai mergeau la inimă ca altădată, şi că eu, aşa fanfaron cum păream, nu mai aveam nici eu destulă forţă, simţeam bine, să merg mai departe, aşa, singur de tot.

Ca să mâncăm, la Vigny, păstrasem obiceiurile din timpul lui Baryton, adică ne întâlneam cu toţii la masă, dar de preferinţă acum în sala de biliard aflată deasupra odăiţei portăresei. Era mai intimă decât adevărata sufra­gerie în care se mai păstrau amintirile deloc încântătoare ale conversaţiilor în englezeşte. Şi apoi erau şi prea multe mobile în sufragerie pentru noi, stil 1900, veritabile, cu vitrine gen opal.

Din sala de biliard se putea vedea tot ce se petrece pe stradă. Ne putea fi de folos. Duminici întregi petreceam în această sală. Cât despre invitaţi, primeam câteodată la cină doctori de prin împrejurimi, de ici, de colo, dar comeseanul nostru cel mai obişnuit era mai degrabă Gus­tave, agentul de circulaţie. Se putea spune despre el că era un obişnuit al casei. Ne-am cunoscut aşa duminica la fereastră, el făcându-şi serviciul la răscrucea drumului de intrare în ţinut. Se descurca greu cu automobilele. Ne-am adresat mai întâi câteva cuvinte şi apoi am devenit de la o duminică la alta foarte bune cunoştinţe. Am avut prilejul să-i îngrijesc în oraş doi copii, unul după altul, de oreion şi de rujeolă. Ne era devotat Gustave Mandamour, aşa îşi spunea, din Cantal. Se descurca greu în conversaţie, nu se pricepea la vorbe. Găsea cuvintele, dar ele nu ieşeau, îi rămâneau mai degrabă în gură, făcând zgomot.

Şi aşa într-o seară Robinson îl invită la biliard, în glumă, cred. Dar obiceiul lui era să continue ce a început, şi de atunci Gustave venea mereu, la aceeaşi oră, în fiecare seară, la ora opt. Se simţea bine cu noi Gustave, mai bine decât la cafenea, ne-o spunea chiar el, din cauza discuţiilor politice care se înveninau adesea între obişnuiţii localului. Noi nu discutam niciodată poli­tică. În cazul lui Gustave, cu politica era destul de delicat. Avusese necazuri la cafenea din pricina asta. În princi­piu n-ar fi trebuit să vorbească despre politică, mai ales dacă era băut, ceea ce i se întâmpla. Era notat chiar numai pentru că dădea noroc, slăbiciunea lui. În timp ce la noi se afla în deplină siguranţă. Era şi el de acord. Noi nu beam. La sanatoriu se putea lăsa în voia lui, fără vreo consecinţă. Venea cu toată încrederea.

Când ne gândeam, Parapine şi cu mine, la situaţia din care ieşisem şi la cea în care intrasem la Baryton, nu ne plângeam, nici n-am fi avut dreptul, pentru că în esenţă dăduse peste noi un soi de noroc miraculos şi aveam tot ce ne trebuia, atât în ceea ce priveşte considera­ţia cât şi confortul material.

Numai că eu m-am îndoit întotdeauna că miracolul ar putea dura. Aveam un trecut năclăit şi el îmi venea acum înapoi pe gât ca un fel de râgâială a destinului. Încă pe la început când venisem la Vigny primisem vreo trei scrisori anonime care erau tot ce putea fi mai sus­pect şi mai ameninţător. Şi după aceea multe altele la fel de înveninate. E adevărat că primeam cu toţii ase­menea scrisori anonime, dar nu le dădeam nici o atenţie de obicei.

Proveneau adesea de la foşti bolnavi pe care delirul de persecuţie îi muncea şi la domiciliu.

Dar aceste scrisori aveau nişte întorsături de fraze care mă nelinişteau, nu semănau cu celelalte, acuzaţiile erau precise şi nu era vorba în ele decât de mine şi de Robinson. Într-un cuvânt eram acuzaţi că ne cuplasem unul cu altul. Ca supoziţie era tot ce putea fi mai scârnav. M-am jenat mai întâi să-i spun, apoi m-am hotărât pentru că primeam fără încetare noi scrisori, toate de acelaşi soi. Cercetarăm împreună de unde ar fi putut proveni. Număram pe degete pe toţi cei în stare de aşa ceva dintre cunoştinţele comune. Nu găseam. Acuzaţia nu stătea în picioare. Inversiunea nu era genul meu, iar Robinson nu se sinchisea nici cât negru sub unghie în privinţa sexului, nici de unul nici de celălalt. Dacă îl hărţuia ceva, desigur nu problemele fundului erau acestea. Trebuia să fie cineva cel puţin gelos ca să-şi poată închipui asemenea murdării.

Pe scurt nu ştiam pe altcineva în afară de Madelon capabil să vină până la Vigny să ne sâcâie cu asemenea invenţii scabroase. Că-şi scria prostiile, mi-era indiferent, dar mă temeam că, exasperată pentru că nu i se răspun­dea nimic, o să vină într-o zi sau alta în persoană să ne sâcâie şi să facă scandal în Azil. De la ea puteai să te aştepţi la orice.

Petrecurăm astfel câteva săptămâni tresărind la fiecare sonerie. Aşteptam o vizită a Madelonei sau, mai rău, a Parchetului.

De fiecare dată când agentul Mandamour sosea pentru o partidă un pic mai devreme decât de obicei, mă între­bam dacă nu poartă în centironul lui vreo convocare, dar el era în această epocă tot ce putea fi mai agreabil şi mai liniştitor, Mandamour. De abia mai târziu avea să se schimbe şi încă într-un mod foarte bătător la ochi. În acel timp încă pierdea liniştit toate partidele. Dacă şi-a schimbat caracterul a fost dealtfel tot din vina noastră.

Într-o seară aşa din curiozitate, l-am întrebat de ce nu reuşea niciodată să câştige la cărţi, n-aveam nici un motiv să-l întreb asta pe Mandamour în afară de mania mea de a şti de ce? Pentru ce? Mai ales că nu jucam pe bani! Şi tot discutând despre nenorocul lui, m-am apropiat de el şi examinându-l mi-am dat seama că suferea de un foarte grav presbitism. Într-adevăr la lumina în care ne aflam nu discernea decât cu multă greutate trefla de caro pe cărţi. Aşa nu putea să mai ţină.

Am făcut ordine în infirmitatea lui oferindu-i o fru­moasă pereche de ochelari. Fu mai întâi mulţumit să-şi încerce ochelarii, dar nici asta nu dură mult. Cum juca acum mai bine, pierdea mai puţin decât înainte şi-şi puse în cap să nu mai piardă deloc. Nu era posibil şi atunci trişa. Şi când se întâmpla să piardă chiar trişând atunci ne bombănea ore întregi. Pe scurt, devenise imposibil.

Eram năucit, se supăra din te miri ce el, Gustave, şi pe deasupra încerca să ne înfurie şi pe noi, să ne ne­liniştească, să ne îngrijoreze. Se răzbuna când pierdea, în felul lui... Şi totuşi nu pentru bani, repet, jucam, nu­mai din distracţie şi pentru glorie... Şi totuşi era furios.

Într-o seară când norocul îl părăsise, ne interpelă la plecare: „Domnilor, vă spun să fiţi cu băgare de seamă!... Eu în locul dumneavoastră, cu oamenii pe care-i frec­ventaţi, aş fi mai atent!... Între altele este una brună care trece de zile întregi prin faţa Azilului!... Prea des, după mirosul meu!... Are ea motivele ei!... Cu unul dintre dumneavoastră are ceva de lămurit şi n-aş fi dealtfel surprins!..." Iată cum ne zvârlise vorba otrăvită Mandamour, plecând. Nu greşise ţinta. Totuşi îmi revenii într-o secundă. „Bine, mulţumesc, Mandamour! i-am răs­puns foarte calm... Nu văd cine ar putea fi bruneţica despre care vorbeşti... Nici o femeie dintre fostele noastre bolnave n-a avut, după câte ştiu, a se plânge de îngrijirile noastre... E vorba, fără îndoială, de vreo biată rătăcită cu mintea. O vom găsi... În sfârşit, ai drep­tate, e mai bine totdeauna să ştii dinainte... Încă o dată îţi mulţumesc, Gustave, că ne-ai prevenit. Bună seara!"