Universitatea de stat din moldova

 
 
28 
 
adiacentă  în  cadrul  faptei  prejudiciabile  de  şantaj  constituie  o modalitate de  influenţare  asupra 
psihicului  victimei  de  a  se  supune  cerinţelor  patrimoniale  înaintate  de  făptuitor.  De  lege  lata 
însă,  relaţiile  sociale  implicate  în  cadrul  mecanismului  infracţional  de  la  art.189  CP  RM  se 
proiectează în jurul patrimoniului ca valoare socială, iar libertatea persoanei doar tangenţiază cu 
aceasta. De aceea, doar în eventualitatea preluării modelului legislativ român (art.194 din Codul 
penal  român  din  1968  [28]  sau  art.207  din  Codul  penal  român  din  2009  [29])  asemenea 
propunere ar deveni viabilă şi chiar absolut necesară. 
În  altă  ordine  de  idei,  suprindem  că  conţinutul  unor  materiale  ştiinţifice  în  materie  de 
şantaj,  publicate  în  ţară,  se  referă  şi  la  analiza  juridico-istorică,  şi  la  cea  juridico-comparativă.  
Asemenea  segmente de  cercetare le găsim  în  special  în  monografia „Aspecte juridico-penale  şi 
criminologice ale şantajului” [5, p.9-40]. Analiza juridico-istorică, precum şi aspectele de drept 
comparat  pe  orizontală,  axată  pe  ideea  receptării  şi  valorificării  unor  modele  legislative  în 
materie  de  şantaj,  a  prezentat  interes  şi  în  contextul  cercetării  noastre.  Însă,  spre  deosebire  de 
sursa  amintită  mai  sus,  investigarea  acestor  aspecte  am  întreprins-o  în  contextul  relevării 
elementelor  constitutive  ale  şantajului  sau  în  cadrul  elucidării  particularităţilor  conţinutului 
variantelor agravate ale infracţiunii prevăzute la art.189 CP RM. 
În  alt  context,  în  literatura  de  specialitate  naţională  s-a  susţinut,  de  nenumărate  ori, 
incidenţa  necorespunderii  denumirii  art.189  CP  RM  cu  conţinutului  constitutiv  al  textului 
incriminator.  Asemenea  constatări  le desprindem în  special din  articolul  ştiinţific  al  cărui autor 
este  D.Moiseev  [106,  p.67-69].  In  concreto,  se  relevă  că  accepţiunea  legislativă  a  noţiunii  de 
şantaj este cu mult mai largă decât accepţiunea literară a acesteia. Mai mult ca atât, autorul corect 
invocă prevederile art.217
4
 CP RM, pentru a ne convinge că termenul „extorcare” din cuprinsul 
lui are acelaşi conţinut semantic ca şi termenul „şantaj” din art.189 CP RM. De aceea, în scopul 
armonizării  accepţiunii  legislative  şi  a  accepţiunii  literare  a  termenilor,  autorul  D.Moiseev 
propune  utilizarea  termenului  „extorcare”  şi  în  contextul  art.189  CP  RM  [106,  p.67].  Aceeaşi 
constatare  o  fac  şi  autorii  S.Brînză  şi  V.Stati.  Astfel,  analizând  particularităţile  normei 
incriminatoare  de  la  art.173  CP  RM,  dânşii  au  semnalat  că  legiuitorul  utilizează  termenul 
„şantaj”  într-o  altă  accepţie  decât  acest  termen  este  folosit  în  art.189  CP  RM,  relevând  că,  de 
fapt, în art.189 CP RM termenul „şantaj” este folosit cu înţelesul de „extorcare” (termen utilizat 
în  art.217
4
  CP  RM)  [16,  p.7-8].  Această  alegaţie  este  susţinută  şi  de  alţi  autori.  Bunăoară, 
M.Bîrgău  şi  Iu.Larii  de  asemenea  afirmă  că  termenul  „şantaj”  nu  corespunde  pe  deplin 
conţinutului  art.189  CP  RM,  din  care  considerent  el  urmează  a  fi  înlocuit  cu  termenul 
„extorcare”,  care  include  în  sine  atât  şantajul,  cât  şi  alte  semne  (ameninţarea  cu  violenţa,  cu 
deteriorarea sau distrugerea bunurilor, cu răpirea victimei sau a apropiaţilor ei) descrise direct în 

---

 
 
29 
 
dispoziţia  normei  analizate  [5,  p.174].  În  acelaşi  timp,  nu  putem  trece  cu  vederea  faptul  că 
propunerea de a fi înlocuit termenul „şantaj” cu cel de „extorcare”, fiind transpusă într-un model 
legislativ cu titlu  de lege ferenda,  se prezintă a fi  nu tocmai cea  mai reuşită  în  unele materiale 
ştiinţifice.  Aceasta  deoarece  s-a  propus  o  altă  denumire  a  art.189  CP  RM  –  „Dobândirea  prin 
extorcare  a  unor  bunuri  sau  foloase  patrimoniale”  [5,  p.175].  Însă,  la  o  analiză  atentă  a 
conţinutului  dispoziţiei  invocate,  se  desprinde  iarăşi  o  neconcordanţă  cu  titulatura  articolului. 
Pentru a fi expliciţi, consemnăm că prin utilizarea termenului „dobândirea” în denumirea normei 
propuse s-ar crea de fapt imaginea unei componenţe de infracţiune cu urmări imediate, dar care 
în realitate nu există.  
Problematica  neconcordanţei  conţinutului  dispoziţiei  normei  de  la  art.189  CP  RM  cu 
denumirea  acesteia  am  considerat-o  adecvată  demersului  nostru  ştiinţific,  motiv  din  care  vom 
aduce  argumentele  de  rigoare  privind  oportunitatea  unei  asemenea  remanieri  legislative.  Însă, 
ţinem  să  evidenţiem  la  acest  capitol  că  înlocuirea  termenului  „şantaj”  cu  cel  de  „extorcare”  ar 
ridica o situaţie de identitate a conţinutului art.189 CP RM cu unele modalităţi agravate ale unor 
infracţiuni,  şi  anume:  ale  celor  prevăzute  la  lit.c)  alin.(2)  art.324  şi  la  lit.c)  alin.(2)  art.333  CP 
RM. Această identitate o vom constata şi în cazul infracţiunii de primire a unei remuneraţii ilicite 
pentru  îndeplinirea  lucrărilor  legate  de  deservirea  populaţiei  (art.256  CP  RM).  De  aceea, 
considerăm  că  soluţionarea  problemei  privind  ajustarea  conceptului  formal  la  cel  material  al 
termenului  „şantaj”  prevăzut  la  art.189  CP  RM  reprezintă  una  dintre  problemele  ştiinţifice  de 
importanţă  majoră  care  necesită  a  fi  soluţionată  de  urgenţă,  aceasta  în  primul  rând  pentru  a 
asigura consecvenţa normelor juridico-penale.  
De  asemenea,  ca  o  problemă  ştiinţifică  care  se  profilează  pe  fundalul  componenţei  de 
infracţiune investigate rămâne a fi şi optimizarea cadrului normativ în materie de şantaj. Asupra 
acestui  aspect  s-au  pronunţat  mai  mulţi  oameni  de  ştiinţă  din  ţară.  Printre  primele  materiale 
ştiinţifice  publicate  în  Republica  Moldova,  care  au  luat  în  vizor  perfecţionarea  normei 
incriminatoare  de  şantaj,  se  reţine  studiul  întreprins  de  Cian  Dini  Thang  [22,  p.20].  Această 
direcţie ştiinţifică a fost preluată îndeosebi de autorii M.Bîrgău şi Iu.Larii [10, p.175-176]. Însă, 
propunerile de optimizare a art.125 CP RM în redacţia din 1961 şi a art.189 CP RM în redacţia 
din  2002,  ce  se  conţin  în  aceste  surse,  nu  au  fost  raportate  la  cerinţele  de  legalitate  la  nivel  de 
incriminare  desprinse  din  jurisprudenţa  CEDO:  accesibilitate,  claritate  şi  previzibilitate.  Există 
însă  serioase  motivaţii  asupra  acestei  desconsiderări:  în  contextul  perioadei  în  care  au  fost 
publicate  materialele  ştiinţifice  vizate  supra,  principiul  legalităţii  incriminării  era  departe  de 
orizonturile preocupărilor doctrinare, aceasta fiind impulsionată abia după ce au fost învederate 
rezultatele  expertizării  Codului  penal  al  Republicii  Moldova  în  redacţia  2002  de  către  experţii 

---