Universitatea de stat din moldova

 
 
26 
 
22  martie  1903),  dânşii  propun  utilizarea  termenului  „constrângere”  ca  substituent  al  cererii, 
considerând  că  el  ar  reflecta  mai  adecvat  mecanismul  influenţării  infracţionale  [140,  p.48-50; 
225, p.87].  Chiar dacă nu am căzut de acord cu o asemenea soluţie legislativă, reflecţiile asupra 
acesteia ne-au  ajutat  să  constatăm că îmbunătăţirea instrumentariului  juridico-penal  prezintă cu 
adevărat o problemă ştiinţifică de importanţă majoră. 
Printre  materialele  ştiinţifice  publicate  peste  hotare,  axate,  direct  sau  tangenţial,  pe 
tematica  investigaţiei  noastre,  putem  remarca  şi  unele  studii  dedicate  cercetării  aspectelor 
criminologice  ale  infracţiunii  de  şantaj  [155,  p.22-25;  156,  p.30-33;  140,  p.107-144  etc.]. 
Incontestabil,  reliefarea  tabloului  criminogen  contemporan  cu  privire  la  această  faptă,  analiza 
personalităţii făptuitorului şi a victimei infracţiunii, a premiselor şi condiţiilor ce au determinat 
apariţia  acestui  flagel  infracţional,  dar  deopotrivă  şi  identificarea  unor  măsuri  de  prevenire  a 
extorcării (şantajului) sunt binevenite. Însă, interes ştiinţific pentru tematica noastră de cercetare 
ele  nu  au  prezentat,  avându-se  în  vedere  că  demersul  nostru  ştiinţific,  aşa  cum  am  statuat  ab 
initio,  a  fost  orientat  spre  investigarea  conotaţiilor  juridico-penale  ale  şantajului,  în  dubla  sa 
ipostază: teoretică şi practică. Or, tocmai o analiză de ansamblu a tuturor materialelor ştiinţifice 
destinate  şantajului  ne-a  convins  că  cele  mai  mari  probleme  apar  pe  fundalul  analizei  juridico-
penale, nicidecum însă criminologice, căci ultimul aspect, trebuie să recunoaştem, se bucură de o 
revelaţie ştiinţifică temeinică în literatura de specialitate. 
 
1.2. Analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate în Republica Moldova 
Deşi  am  susţinut,  în  subcapitolul  1.1.,  că  modelul  de  elevaţie  juridică  a  infracţiunii 
prevăzute  la  art.189  CP  RM  este  de  inspiraţie  rusă,  optăm  pentru  cercetarea  distinctă  a 
materialelor ştiinţifice din ţară şi a celor de peste hotare. Aceasta deoarece textele de lege luate în 
vizor nu sunt identice, ceea ce favorizează, implicit, divergenţele doctrinare existente referitoare 
la particularităţile  variantei-tip şi ale variantelor agravate ale şantajului etc. 
Ca  şi  în  literatura  de  specialitate  a  Federaţiei  Ruse,  în  doctrina  naţională  se  punctează 
aceleaşi segmente de cercetare referitor la infracţiunea de şantaj. Totuşi, o mai mare polemică se 
face  relevantă  în  legătură  cu  identificarea  tipologiei  din  care  face  parte  infracţiunea  de  şantaj. 
Astfel, putem constata o viziune dualistă sub acest aspect. Aceasta deoarece unii autori consideră 
că  infracţiunea  de  şantaj  este  o  formă  independentă  de  sustragere  [5,  p.35,  37],  iar  alţi  autori 
neagă ideea că şantajul se include în rândul infracţiunilor săvârşite prin sustragere [10, p.401; 18, 
p.578,  675].  Incidenţa  acestei  polemici  a  creat-o,  de  fapt,  însuşi  Plenul  Curţii  Supreme  de 
Justiţie,  atunci  când  a  adoptat  Hotărârea  „Cu  privire  la  practica  judiciară  în  procesele  penale 
despre sustragerea bunurilor”,
 
nr.23 din 28.06.2004 [69], unde în pct.12 se precizează că şantajul 

---

 
 
27 
 
reprezintă  formă  a  sustragerii.  De  fapt,  această  interpretare  reprezintă  o  continuitate  a  actului 
interpretativ  abrogat,  care  de  asemenea  cataloga  şantajul  drept  formă  a  sustragerii.  Avem  în 
vedere  Hotărârea  Plenului  Judecătoriei  Supreme  a  Republicii  Moldova  „Cu  privire  la  practica 
judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului”, nr.5 din 06.06.1992 [32]. 
Totuşi,  această  polemică  ştiinţifică  este  departe  de  a  fi  considerată  o  problemă  ştiinţifică 
importantă  în  materia  infracţiunii  de  şantaj.  Aceasta  deoarece  sunt  aduse  argumente  solide  în 
vederea  desconsiderării  şantajului  drept  formă  a  sustragerii.  Avem  în  vedere,  în  special, 
următoarele  argumente  invocate  la  nivel  doctrinar:  „locuţiunea  „cererea  de  a  se  transmite”  din 
textul  art.189  CP  RM,  desemnând  latura  care,  în  context,  interesează  mai  mult  elementul 
material  al  şantajului,  denotă  că  această  faptă  infracţională  comportă  particularităţi  faţă  de 
sustragere”  [10,  p.401];  „doar  în  situaţia  când  acţiunea  principală  din  cadrul  şantajului  o 
constituie cererea de a se transmite bunurile proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului 
putem susţine că şantajul ar adopta forma sustragerii. Totuşi, dacă privim infracţiunea de şantaj 
ca pe un tot unitar, nu putem afirma  că această infracţiune este săvârşită prin sustragere. Cauza 
principală constă în aceea că prezenţa obiectului material ţine de esenţa infracţiunilor săvârşite 
prin sustragere. Or, în cazul în care acţiunea principală din cadrul şantajului o constituie cererea 
de  a  se  transmite  dreptul  asupra  bunurilor  proprietarului,  ale  posesorului  sau  ale  deţinătorului, 
şantajul are nu un obiect material, dar un obiect imaterial. De asemenea, şantajul are un obiect 
imaterial  în  cazul  în  care  acţiunea  principală  din  cadrul  şantajului  o  constituie  cererea  de  a 
săvârşi acţiuni cu caracter patrimonial” [18, p.675]; „... nu trebuie să atribuim şantajului statut de 
sustragere.  În  fundamentarea  acestei  poziţii  atragem  atenţia  asupra  formulării  din  art.217
4 
CP 
RM  (Sustragerea  sau  extorcarea  substanţelor  narcotice  sau  psihotrope).  În  această  normă, 
extorcarea este desemnată alături de sustragere, dar care nu se identifică cu aceasta” [162, p.354].  
Considerăm  că  raţionamentele  de  mai  sus,  care  îşi  găsesc  reflecţie  în  literatura  de 
specialitate naţională, sunt suficient de convingătoare pentru a sprijini ideea că şantajul nu poate 
fi inclus în rândul infracţiunilor comise prin sustragere. Anume această constatare i-a determinat 
pe unii autori să susţină că infracţiunea de şantaj trebuie să-şi  găsească locul în Capitolul III al 
Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, printre incriminările referitoare la faptele 
infracţionale  contra  libertăţii  persoanei  [10,  p.402].  Nu  punem  la  îndoială  faptul  că  prin 
comiterea  infracţiunii  de  şantaj  se  aduce  atingere  relaţiilor  sociale  referitoare  la  libertatea 
persoanei, însă, atunci când prin fapta incriminată se lezează mai multe valori sociale (aşa cum 
este  cazul  art.189  CP  RM),  trebuie  să  identificăm  care  dintre  acestea  prezintă  o  mai  mare 
relevanţă  pentru  dezvoltarea  relaţiilor  sociale,  punându-se  la  bază  considerentele  de  politică 
penală, dar deopotrivă ţinându-se cont şi de orientarea făptuitorului. Or, ameninţarea ca acţiune 

---