PĂRINŢII ORIENTALI AI SECOLULUI AL ŞASELEA PÂNĂ ÎN SECOLUL AL OPTULEA
Traducere după VOLUMUL AL IX-LEA Al Colecţiei lucrărilor lui
GEORGES FLOROVSKI Profesor Emerit de Istoria Bisericii de Răsărit Universitatea Harvard
Editor General Richard S. Haugh
Cercetător aflat în vizită la
Şcoala Teologică Andover Newton
Tradusă de Raymond Miller şi
Anne-Marie Döllinger-Labriolle
Helmut Wilhelm Schmiedel
Büchervertriesbsansalt Postfach 461, Fl – 9490 Vaduz, Europa
[Agent exclusiv de vânzări: Notable & Academic Books
P.O. Box 470 Belmont MA [USA] 02187]
Părinţii Orientali ai Secolului al Şaselea până în secolul al Optulea
ISNB 3-905238-09-8
RELEVANŢA TEOLOGICĂ A UNOR ASPECTE IMPORTANTE ŞI SEMNIFICATIVE DIN CURSUL ISTORIC AL TEOLOGIEI ORIENTALE
Scopul imediat al prezentelor studii istorice este de a ne arăta un fel de analiză detaliată a ceea ce a fost reprezentat de principalele aspecte din concepţia teologică orientală. Numim oriental sfera estică cu toate semnificaţiile ei. În mare parte, influenţele teologice istorice sunt analizate deplin pe parcursul a mai multor studii specializate. Nu putem înţelege mutaţile şi schimbările teologice mai importante dacă ele nu au fost trecute prin filtrul cursului istoric. Se pare că cel puţin teologic istoria nu reprezintă interes dacă nu este realizată cu obiectivitate. Cititorul acestor rânduri ar putea considera traducerea lor ca fiind nesemnificativă şi lipsită de importanţă şi noimă. Importanţa ei depinde numai de o înţelegere mai amplă şi mai deplină a factorilor reprezentaţi în aceste analize. Nu prea multă lume mai poate crede că poate exista o analiză teologică istorică viabilă. De fapt cum am putea noi să înţelegem dificultatea teologică prin nişte simple analize istorice ale unor evenimente din trecut. Ele nu constituite mai nimic pentru viaţa de astăzi. Deşi aspectele istorice sunt pentru marea majoritate a teologilor lispite de conţinut şi semnificaţie, ele nu corespund unor interese imediate, în sensul că au o rază de acţiune mai largă. În ele se poate resimţii un gol, un fel de absenţă a realului teologic. Teologicul nu are nici o relevanţă pentru planul evolutiv istoric care vede în el numai un fel de mijloc pentru a îşi duce la îndeplinire scopurile mai mult sau mai puţin meschine. Din cuprinsul rândurilor de faţă putem vedea că de mai multe ori şi cu mai multe ocazii anumite evenimente din trecutul Bisericii şi a evoluţiei ei au fost de-a dreptul irelevante ignoranţei celor care s-au specializat în analiza lor. Studiile istorice au fost un fel de antagonism sau opoziţie cu studiile teologice. Teologia era separată de istorie şi istoria nu îşi avea nici o reprezentaţie în cadrul schemelor ei de interse. Dintre actualele ştiinţe, teologia este una dintre cele mai dificile, datorită coţinutului ei contrastant. Biserica nu a etichetat pe oricine a absolvit o şcoală de teologie, indiferent de rigorile şi cerinţele prin care a trecut, ca fiind teolog. A fi teolog ar putea fi un simplu dat sau apelativ profesional. Trebuie ca viaţa de teolog să fie însoţită de cerinţele impuse de disciplina şcolară şi de cerinţele unei vieţi ascetice şi duhovniceşti. Aceste lucruri nu se dobândesc dintr-o dată. Necesită şi se aşteaptă un efort susţinut şi constant din partea celui care doreşte şi el să fie teolog. Aceasta mai depinde şi de posibilităţile pe care le are un teolog. Necesită o viaţă de rugăciune permanentă şi de curăţie eficentă. Necesită un contact susţinut de loialitate cu Dumnezeu şi cu poruncile Lui care din câte se pare voieşte să existe în lume şi teologi, adică specialişti care să Îi analizeze modurile în care operează în lumea văzută la fel ca şi în cea nevăzută.
Din câte se pare, viaţa nu se termină aici. Sufletul trece mai departe în lumea angelică. Sufletul trebuie să devină şi el angelic să îşi i-a şi el un chip îngeresc. Monahismul expus aici a avut şi el o astfel de semnificaţie. În special în partea orientală a planetei unde viaţa duhovnicească este mai deplină şi mai acută, se poate resimţii acest plan duhovnicesc al existenţei mult mai intens şi mai deplin. Occidentul a renunţat din nefericire la acest aspect duhovnicesc ale existenţei. Economia şi necesităţile industriale ale occidentatului îl fac mult mai materialist şi mai centrat pe valorile seculare. Ori teologul aici este cel mai mult chemat să intervină, să arate că lumea materială este doar o deschidere prin rugăciune spre cea duhovnicească. Cursul trebuie să fie firesc. Se patetizează prea mult referitor la decese şi la condiţia lor tragică. Moartea nu mai trebuie să fie simţită ca şi o discrepanţă, ca o ruptură, „sfârtecare” şi ca o frângere sau rupere. Numai acceptând-o aşa putem să ne desăvârşim. Există mai multe etape în acest proces al desăvârşirii lăuntrice. Unul ar fi desăvârşirea profesională, desăvrâşirea individuală, dar cel mai important ar fi desăvărşirea duhovnicească. Adică curăţirea simţirilor sufleteşti şi a celor lăuntrice până în măsura în care suntem capabili să îl contemplăm pe Dumnezeu în rugăciune aşa cum este El. Pornind de la dificutăţile şi neajunsurile inerente ale vieţilor cotidiene, se poate ajunge la o mai deplină desăvrşire a omului în lumea de sus, în cea cerească. Studile prezentate aici sunt ale unui vizionar, ale unui om care a avut o anumită percepţie superioară asupra lucrurilor, mai mult decât am fi noi capabilă să o facem în mod obişnuit. Sunt pline de rafinament. Sunt pline de supleţe şi de o gravitate temperată.
Prezentul volum include un fel de analiză detaliată a concepţilor care au gravitat în jurul marilor dezbateri hristologice cum ar fi monotelitismul, monofizitismul şi alte dispute eretice din Biserică. Din câte se pare, aceste controverse au îngemănat în sine şi diferite elemente politice şi istorice în jurul lor camuflându-şi interesele mai mult sau mai puţin despotice unele personalităţi reprobabile. Cititorul poate judeca după sine şi poate discerne justeţea unor astfel de controverse, precum şi diferitele drame pe care le-au provocat în plan evolutiv istoric cursului firesc. Fără nici o îndoială drama creştină a îmbrăcat în plan istoric un aspect tragic şi derogatoriu. Nu fără motiv s-a vorbit de o „teodramatică.” Ne simţim de mai multe ori neputincioşi în a înţelege bine aceste aspecte. Din nefericire, istoria Bisericii creştine de după Hristos a fost plină de schisme, neînţelegeri, fracturări, interese meschine, jocuri şi intrigie politice lipsite de seriozitate şi noimă. Unele şi-au condus credincioşii dincolo de limitele rezonabilului în erezii, adică învăţături de credinţă greşite, susţinute şi impuse cu încăpăţânare de nişte adepţi mai mult sau mai puţini capabilă să înţeleagă acest mesaj creştin în plinătatea lui. O anumită seriozitate şi rigoare teologică s-a impus încă de la început, dar din nefericire ea nu a fost destul de bine înţeleasă şi pusă într-un context potrivit. Din nefericire, s-au iscat astfel chiar şi asasinate care rămân să fie elucidate istoric. Deşi au fost justificate teologic, aceste asasinate fanatice au urmărit mai mult rivalităţi în plan politic justificare în plan religios. Din nefericire, după cum se arată aici, unele personalităţi istorice s-au folosit de domeniul religios pur contextual pentru a îşi realiza proprile ambiţii şi interese cum ar fi: dorinţa de a guverna, setea de putere, fanatism, dorinţa de îmbogăţire. Este destul de greu de crezut că au putut avea loc astfel de acte care eschivează lumea religiosului şi a teologicului. Cititorul acestor rânduri trebuie să aibă şi el la rândul lui conştiinţa că nu toţi reprezentanţii Bisericii şi diferiţi lideri religioşi au ştiut exact ce aveau de făcut la anumite momente şi contexte concrete din cursul istoric evolutiv. Evenimentele din interiorul Bisericii fluctuau şi nu toţi au putut pricepe cu destoinicie faptul că există o dimanică duhovnicească şi teologică care merge în paralel cu vagile interse temporale ale unor parveniţi care au încercat să se folosească de instituţia Bisericii şi eventual chiar să profite de pe ea. Ei nu au înţeles misiunea istorică a Bisericii şi menirea ei eshatologică. Biserica şi cursul ei istoric nu are un sens pur istoric, ci mai mult unul eshatologic. Dacă creştinsimul în spaţiul Vechiului Testament a derivat din mozaism, aceasta nu a reprezentat o abolire a mozasimului, ci o împlinire a lui. „Legea şi profeţii au fost oferiţi prin Mosie, harul a venit prin Hristos.” Dacă teologia ne permite să vorbim de un Dumnezeu întrupat, perceput şi simţit liturgic în continuitatea Lui în lumea duhovniceacă prin tainele Bisericii, se cuvine să nu „punem lumina sub obroc” şi să restituim pe cât posibil acurateţea unui astfel de mesaj peren. Perenitatea mesajului creştin se îngheagă kenotic încă de la început prin scontarea tuturor posibilităţilor de teologie, prin realizarea noeticului, a rugăciunii, a sensului transcedent al existenţei, a cântării liturgice practice şi a laudei aduse lui Dumnezeu până la ultima suflare de viaţă. Numai Dumnezeu singur trebuie adorat şi mărit pentru iniţiativa de a crea şi a aduce în existenţă toate cele care există, numai El trebuie lăudat pentru faptul că dacă nu ar fi fost bunătatea Lui gratuită, noi am fi demult „pierdu-ţi în fărădeligile noastre,” sortiţi peirzării şi desuetudinii. Prin urmare se cuvine ca cel credincios şi căutător de mântuire să caute să se desăvrârşească lăuntric şi mai mult şi să treacă peste neajunsurile inerente ale limitării teritoriale, istorice şi politice bisericeşti. Faptul că Dumnezeu a ales să creeze, pe când putea să nu o facă, faptul că a preferat să Îşi asume un risc ontologic în actul creaţiei prin acceptarea creatului ca fiind o posibilă sursă de îndumnezeire, o posibilitate de depăşire a limitelor existentului, ne pune pe noi creaturile şi făpturile Lui într-un raport de perpetuă laudă şi mulţumire adusă bunătăţii Sale. Bunătatea Sa este dincolo de orice cuvinte şi se pare că o posibilă modalitate de a Îi aduce laudă şi prinos de mulţumire şi mărire este cântarea şi participarea regulată liturgică. Ea nu este suficentă însă. Nimic nu ar putea împlinii darul gratuit pe care Dumnezeu l-a oferit omului chiar de la naşterea sa. Domeniul liturgic este un domeniu al teologicului, este un domeniu al împlinirii efective. Biserica Ortodoxă, cu toate neajunsurile şi lipusrile ei, are această posibilitate duhovniceacă de realizare a teologicului în plan religios. Rândurile volumului de faţă o arată cel mai bine. Tot aici se mai face o analiză tematică a anumitor inme liturgice care erau folosite în vechime în cultul Bisericii. Ele îşi au partea lor de farmec. Limita şi plinătatea domeniului teologic şi a celui liturgic este încununată de posibilitatea de a intra în legătură initmă cu Dumnezeu prin rugăciune, fapte bune, milostenie, iubire de semeni şi acceptarea suferinţelor şi necazurilor care eventual ar putea să se răsfrângă asupra credinciosului. Fără posibilitatea acordată de a intra în relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune omul ar fi neliniştit şi fustrat sufleteşte. Ori aici intervine menirea teologică a Bisericii. Ea are un sens viabil prin faptul că îl învaţă pe om să nu se reducă numai la lumea de aici, ci să o caute cu înverşunare pe cea de dincolo, adică să se folosească de lumea de aici ca şi un preambul spre cea de dincolo. Prezentul volum ca şi studiu teologic pune în lumină anumite aspecte mai puţin cunoscute ale istoriei dezvoltării doctrinare creştine. Ele sunt nişte rânduri preţioase şi demne de a fi luate în considerare, analizate şi dezbătute din ce în ce mai mult la mai multe nivele: nu numai de cel teologic, filosofic sau cultural. Credem că trebuie să existe în lumea de astăzi şi oameni care să analizeze mai detaliat aceste rânduri şi să conveargă un mesaj teologic genuin. Din câte se pare autorul de faţă nu face excepţie.
Radu Teodorescu
Cuprinsul
Prefaţa autorului
Capitolul unu
Imnografi, polemici şi florilegile
Imnografi
Imnografia liturghiei bizantine
Al 59 canon al Sinodului de la Laodiceea
Sfântul Vasile cel Mare şi cântarea antifonică
Dezvoltarea psalmodiei cu refrene
Sfântul Roman
Sfântul Andrei al Cretei
Imnul acatist
Polemiştii secolului al şaselea până în al şaptelea
Florilegia
Capitolul doi
Duhul monofizitismului
Volumul calcedonian şi schisma tragică din Biserică
Limba Sfântului Chiril şi monofizitismul
Elementul naţional şi cel regional în ridicarea monofizitismului
Lipsa de sentiment pentru libertatea umană în teologia monofizită
Similaritatea între monofizitism şi augustianism
Iulian Halicarnassus
Dualitatea lăuntrică a mişcării monofizite
Controversa teologică şi accentul pe apel la Tradiţie
Iustinian şi dispoziţiile timpului
Condamnarea origenismului ca şi condamnare a ispitelor lăuntrice ale teologiei alexandrine
Capitolul trei
Schiţe în istoria monofizitismului
Dispoziţia de la Calcedon
Volumul papei Leon
Stilul literar la volumului
Slăbiciunile tomului: tradiţia teologică latină şi categoriile de gândire greceşti
Lipsa definiţiei persoanei
O mărturisire lucidă a credinţei în ceaţa iradiantă
Volumul calcedonian
O piatră de poticnire şi o ispită pentru egipteni
Un text al volumului calcedonian
Formula de reunire din 433 şi volumul calcedonian
Vârful volumului calcedonian
Negrăitul paradoxal al volumului calcedonian
Părinţii de la Calcedon şi îndoita lor problemă
Vagul tulburător al orientalilor
Necesitatea unui comentariu teologic
Reacţia Sinodului de la Calcedon
Reacţia de la Alexandria
Oponenţii sinodului de la Calcedon ca şi „dizidenţi” şi nu ca şi „eretici” şi loialitatea lor politică
Alexandrinii şi Proterius
Reacţia în Ierusalim: Juvenalie şi Teodosie
Situaţia specială din Palestina
Reacţia Romei
Reacţia Antiohiei
Sosirea lui Petru cel Nebun în Antiohia şi alterarea imnului trisaghion
Moartea împăratului Marcian şi întoarcerea la Alexandria a oponenţilor exilaţi ai Sinodului de la Calcedon
Alegerea monofizită a lui Timotei Aelurus ca patriarh şi asasinarea lui Proterius
Încoronarea împăratului Leon I şi poliţele sale din Alexandria
Exilul lui Timotei Aelurus şi alegerea lui Timotei Salafacilous ca patriarh al Alexandriei
Depunerea lui Petru cel Nebun în Antiohia, întoarcerea patriarhului Martirius şi separaţiile din monofizitism
Influenţa triburilor germanice din vestul latin şi din bizanţ
Apărarea lui Attila şi creşterea influenţei germanice
Împăratul Leon I şi terminarea influenţei lui Aspar Ostrogotul
Împăratul Zenon şi influenţa isauriană
Pierderea vestului calcedonian lui Teodoric şi încercarea împăratului Basilicus de a ajunge la un compromis cu necalcedonienii
Enciclica lui Basilicus, 476
Refuzul patriarhului Acachie de a semna enciclica
Respingerea lui Timotei Aelurus a monofizitismului extrem
Sinodul de la Efes a lui Timotei Aelurus
Patriarhul Acachie şi Sfântul Daniel Stilitul
Întoarcerea împăratului Zenon şi asasinarea lui Basilicus
Moartea lui Timotei Aelurus şi alegerea lui Petru Mongus
O vreme problematică în Antiohia
Numirea lui Calendio ca patriarh al Antiohiei
Intrigi politice şi ecclesiale
Ioan Talaia şi Petru Mongus
Henotikonul lui Zenon, 482
Papa Sfânt Felix al III-lea
Exilul lui Calendio şi întoarcerea lui Petru Mongus
Mărturisirea credinţei în Biserica din Persia
Şcolile din Edesa şi Nisibis
Edesa
Nisibis
Apariţia unor noi personalităţi: Filoxen şi Sever
Moartea patriarhului Acachie şi situaţia moştenită de succesorii săi, Fravita şi Eufemie
Patriarhul Eufemie
Moartea împăratului Zenon şi alegerea împăratului Anastasie
Moartea papei Felix III şi papalitatea sub papa Anastasie II
Schisma papală: Simacus şi Laurenţiu
Patriarhul Flavian al Antiohiei şi lupta cu Filoxen
Patriarhul Macedonie al Constantinopolului şi întâlnirea sa cu Filoxen şi împăratul Anastasie
Filoxen continuă lupta în Antiohia
Sever al Antiohiei
Vitalian Gotul
Negocierile între papa Hormisdas şi împăratul Anastasie
Ascensiunea la tron a lui Iustin şi a lui Iustinian
Reacţia calcedoniană în Constantinopol
Reacţia calcedoniană în Antiohia
Negocierile lui Iustinian cu papa Hormisdas
Edictul imperial care obliga la acceptarea Calcedonului şi ordinul de arest pentru Sever
Ioan de Tella
Persecuţia necalcedonienilor în Edesa
Activitatea lui Sever în exil
Controversa între Sever şi Iulian de Halicarnasus
Edictul imperial împotriva arienilor şi reacţia lui Teodoric
Mănăstirea lui Teodora de refugiu pentru monofiziţii exilaţi
Relaxarea poliţelor lui Iustinian şi răzmeriţele Nika
Cererea lui Iustian pentru o conferinţă teologică la cererea monofiziţilor
Influenţa lui Teodora: Sever vizitează Constantinopolul
Influenţa lui Teodora: Antim de Trebizond devine patriarh al Constantinopolului
Papa Agapetus vizitează Constatinopolul la cererea Theodahadei, regele got
Papa Agapetus îl hirotoneşte pe patriarhul Menas în Constantinopol
Deciziile sindoului lui Iustinian pentru episcopi din 536
Înţelegerea Teodorei pentru diaconul roman Vigilius
Prospectul monofizitismului după înfrângerea lui la Conferinţa din 536
Contra monophisitas şi interesul său în teologie
Atacurile militare de către bulgari şi persani şi izbucnirea plăgii
Iacob Baradeus
Ioan de Efes
Muncă misionară în Nubia
Iustinian şi al cincilea sinod ecumenic
Papa Virgiliu dus cu forţa în Constantinopol
Al cincilea Sinod Ecumenic
Anatemele împotriva lui Origen şi a origenismului
Papa Virgiliu şi Sindoul Ecumenic Cinci
Depunerea papei Vigilius de Sinodul Ecumenic Cinci
Primii ani ai papei Pelaghie şi recunoaşterea sa ultimă a Sinodului Ecumenic Cinci
Rezultatul Sinodului Ecumenic Cinci şi o străfulgerare a sesiunilor lui
Rezistenţa puternică în faţa edictului lui Iustinian din 564 de a proclama apatartodochetismul ortodox
Apusul domniei lui Iustinian
Acţiunile monofizitului exilat: „patriarhul” Teodosie în ultimele sale zile
Convocarea a II-a lui Iustin a Conferinţei Monofizite din 566
Conferinţa monofizită din Callinicum
Cerinţele imperiale pentru o altă conferinţă între monofiziţii din Constantinopol
Variaţiile gândirii monofizite
Domnia de teroare dezlegată de patriarhul Ioan Scolasticul împotriva monofiziţilor din Constantinopol în 571
Moartea patriarhului Ioan şi rechemarea patriarhului exilat Eutihie
Disensiuni lăuntrice între monofiziţi: probleme cauzate de reconcilierea dintre Pavel cel Negru cu Iacob
Alegerea a doi patriarhi monofiziţi ai Alexandriei: Teodor de Ramnis şi Petru
Moartea lui Iacob Baradeus
Damian al Alexandriei şi conferinţa de unitate între monofiziţi este cerută de Calinic al Antiohiei
Conferinţa monofizită la mănăstirea Gubba Barraya
Papa Grigorie I şi patriarhul calcedonian din Alexandria, Evloghie
Alegerea monahului Atanasie ca patriarh al Antiohiei
Mauriciu îl acuză pe Al Moundir de trădare şi împrăştierea consecventă a regatului Ghassanid
Poliţele împăratului Mauriciu (582-602): persecuţia monofiziţilor din Constantinopol
Extensiunea împăratului Mauriciu a domniei imperiale în Armenia şi rezultatul ecclesial
Persecuţia monofiziţilor în Metilina şi Mesopotamia eliberată de Domiţian, Episcop de Metilena
Împăratul Mauriciu şi Chosroes al II-lea de Persia
Domnia sângeroasă a împăratului Foca (602-610)
Edictul Împăratului Focas către papa Bonifaciu III
Avansarea armatei persane şi poliţele religioase ale lui Chosroes II
Avansarea împăratului Heraclie (610-641)
Patriarhul Serghei şi începutul monotelismului
Rolul papei Honoriu în ridicarea monotelismului
Cuceririle islamice
Capitolul patru
Leonţiu al Bizanţului
Viaţa
Corpusul controversal „Leonţiu”
Cererea de definiţii precise
Conceptele de natură, esenţă şi ipostas
Realitatea enipostazierii
Taina întrupării şi unirea ca şi o presupunere a existenţei dualităţii
Ipostas şi Communicatio idiomatum
Criticismul lui Leonţiu a formelor Sfântului Chiril
Disputa lui Leonţiu cu aftardochetiştii
Capitolul cinci
Duhul monoenergismului şi a monotelismului
Capitolul şase
Sfântul Maxim Mărturisitorul
Scrierile Sfântului Maxim
Teologia Sfântului Maxim
Revelaţia ca şi temă centrală în teologia Sfântului Maxim
Noi dezvoltări ale doctrinei Logosului şi doctrina cunoaşterii lui Dumnezeu
Dumnezeul Om
Calea omului
Sinodul Ecumenic Şase
Capitolul şapte
Sfântul Ioan Damaschinul
Viaţa Sfântului Ioan Damaschinul
Scrierile Sfântului Ioan Damaschinul
Sistemul teologic al Sfântului Ioan Damaschinul
Apărarea sfintelor icoane
Sinodul Ecumenic Şase
Definiţia credinţei
Scrisoarea sinodului către Irineu şi Constantin IV
Capitolul unu
Imnografii, polemiştii şi florilegia
Imnografia şi prima liturghie creştină
Încă de la început caracterul liturghiei creştine a fost mai mult dogmatic decât liric. Acest lucru stă în legătură cu realismul ei mistic. De partea umană, liturghia este, mai întâi, o mărturisire – o mărturisire a credinţei, iar nu o izbucnire de sentimente. Pentru acest motiv disputele teologice şi dogmatice au lăsat o astfel de urmă asupra istoriei poeziei liturgice. Încă de la disputele dogmatice ale celui de al doilea secol, referinţele la psalmii antici la mărirea lui Hristos, Domnul Dumnezeu, au primit puterea argumentului teologic ca şi o evidenţă din tradiţia liturgică. Sfântul Vasile cel Mare, în disputele cu arienii cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt se bazează şi el pe mărturia tradiţiei liturgice. Papa Celestin avansează subsecvent un principiu general prin care legea credinţei se defineşte ca şi legea rugăciunii – ut legem credendi statuit lex supplicandi (Capitula celestini, 8, alias 11). Redactarea acestor capitole aparţine lui Prosper al Aquitaniei. Astfel, ritualul liturgic dobândeşte recunoaştere ca şi un monument dogmatic sau ca şi o sursă dogmatică.
La un timp mai avansat improvizaţia creativă a ocupat un loc semnificativ în liturghie (a se vedea 1 Corinteni 14; 26). Aşa a fost cazul chiar şi în secolele al doilea şi al treilea după cum poartă mărturie Sfântul Iustin Martirul şi Tertulian. Acestea erau mai întâi de orice imnuri şi psalmi – cântece de laudă şi mulţumire. Ar fi destul să numim marea rugăciune din epistola Sfântului Clement al Romei. Alte imnuri antice au rămas în folosinţa liturgică pentru totdeauna; de exemplu imnul antic Lumină lină – Φώς ίλαρόν, care datează din cele mai vechi timpuri şi care este încă cântat la vecernie în Biserica Ortodoxă. Ar trebui să mai menţionăm doxologiile şi alte diferite imnuri de mulţumire fac parte din copia alexandrină a Bibliei din cartea a şasea a Constituţiilor apostolice.
Canonul cincizecişinouă al sinodului de la Laodicea
În secolul al patrulea se poate observa un punct de întoarcere liturgică. Era legat parţial de dezvoltarea şi răspândirea monahismului. Foarte instructiv este celebrul Canon al 29 al Sinodului de la Laodiceea (al patrulea) care interzice „citirea psalmilor obişnuiţi şi a cărţilor care nu sunt determinate de rânduiala Bisericii” – διωτικούς ψαλμούς ούδέ άκανόνιστα βιβλία. Nici un psalm compus de indivizi privaţi sau de cărţi necanonice nu poate fi citit în Biserică, ci numai cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament. Bizantinii de mai târziu au sugerat că ce este în joc aici sunt aşa numiţii „psalmi ai lui Solomon” şi alţii similari cu el. Este mult mai probabil să gândim că rânduiala de la Laodicea a avut un sens mai larg şi mai direct. Prin analogie cu Canonul al şaizecilea care defineşte conţinutul canonului biblic – tocmai în legătură cu citirile biblice ale cărţilor biblice – este posibil să vedem Canonul al Cincizeci şi Nouălea ca şi o încercare de a consolida un canon definit al liturghiei, excluzând imnurile „nesfinte” din „canonul” liturghiei. Interdicţia se referă la imnurile false în care ambiguitatea dogmatică şi chiar şi deziluzia au intrat cu uşurinţă. Frigia a fost în felul său o capcană a ereziei şi psalmii au fost un mijloc foarte convenient şi efectiv de a disemina şi a instala puncte de vedere false. Ştim că aceasta a fost folosită de învăţătorii şi sectarii antici. Ar fi suficent să ne reamintim imnurile şi „psalmii” gnosticilor şi a montaniştilor şi dintr-o epocă mai târzie, imnurile lui Arie în Thalia şi Noua Psaltire a lui Apolinarie. În condiţiile unei lupte dogmatice, încercarea de a aduce cântarea liturgică în limitele precise şi stricte a fost în întregime de înţeles. Cea mai simplă soluţie din toate a fost întoarcerea la psalmodia biblică, la „proclamarea” psalmilor canonici atribuiţi lui David. De la început ei au ajuns în folosinţa creştină din observarea serviciilor religioase din sinagogă. În secolul al patrulea motivele biblice au devenit mai de înţeles în liturghie. Acest lucru a fost instalat deliberat – a fost mai mult o reamintire involuntară.
Dostları ilə paylaş: |