|
Curs de neuropsihologie titular: lect univ dr. Violeta Rotărescu
|
səhifə | 1/7 | tarix | 12.10.2018 | ölçüsü | 9,62 Mb. | | #73921 |
|
CURS DE NEUROPSIHOLOGIE Titular: lect. univ. dr. Violeta Rotărescu
RAPORTUL PSIHIC – CREIER Domeniul specific al neuropsihologiei se numeste raportul psihic – creier. De aici rezulta natura si esenta sa. Studiul psihicului este mult mai vechi in preocuparile oamenilor decat studiul creierului. Studiul creierului este realizat din antichitatea tarzie (ca legat de psihic).
In secolul V i.e.n. Hippocrate sI Kroton considerau creierul necesar pentru gandire si ratiune iar inima utila pentru procesele afective. In secolul II e.n., Galenus postuleaza o legatura permanenta intre psihic si creier. El formuleaza ipoteza localizarii directe a proceselor si functiilor psihicului in structurile cerebrale, astfel ca impresiile despre lumea exterioara patrund prin ochi in ventricului cerebrali unde se cupleaza cu fluidele vitale (ficat), transformandu-se in fluide psihice (pneuma psihicon/ pneuma loghisticon).
Cunoasterea sistemului nervos a cunoscut o evolutie lenta, mentinandu-se mult timp la un nivel vag, ipotetic astfel ca raportarea psihicului la creier era realizata intr-o maniera globala, fenomenologica.
In secolul XVII-lea Descartes: intregul psihic era localizat in glanda epifiza, localizata la baza emisferei cerebrale, care avea, in compunerea lui, rol de dispecer a spiritelor animale, purtatoarele psihicului. Willis (1664) - corpii striati Lancisi (1739) - corpul calos Incepand cu Meyer (anatomist german, 1779) apare ideea unei localizari distincte a proceselor psihice. Aceasta tendinta a atins punctul culminant la anatomistul austriac Fr. Gall (1822): scoarta cerebrala este un conglomerat de centri integratori, fiecare avand o functie psihica.
Importanta abordarii lui Gall: atrage atentia asupra caracterului diferentiat al scoartei cerebrale (care nu mai era doar o masa amorfa), ideea despre “centrii corticali” inalt specializati functionali a avut o influenta puternica asupra teoriilor sI modelelor localizationiste de mai tarziu.
Foarte importante sunt contributiile lui Broca sI Wernicke (cercetari anatomo-patologice). Broca (1864) – analiza post-mortem a creierelor a doi fosti pacienti cu probleme grave de vorbire (afazia motorie), leziune a portiunii posterioare a circumvolutiunii frontale inferioare din emisfera cerebrala stanga (de unde ideea ca producerea vorbirii are o localizare precisa). Wernicke (1871): lezarea circumvolutiunii temporale stangi din emisfera cerebrala stanga provoaca lezarea capacitatii de intelegere a limbii oral (centrul imaginilor senzoriale auditive ale cuvintelor).
Multe alte cercetari, realizate in principal de cercetatori germani, au condus in primele decenii ale secolului XX la intarirea conceptiei localizationiste. In anul 1934 Kleinst publica o harta cu detalierea localizarilor corticale iar mai tarziu Vogt (1951) concepe sI sustine un model topic al organizarii creierului. Examinarea ranitilor din cel de-al doilea razboi mondial il face pe Luria sa intareasca ideea ca orice functie psihica se leaga de anumite structuri sI formatiuni cerebrale, dar nuanteaza ideea localizationista, formuland ipoteza localizarii dinamice.
In anii ‘60 era stapan curentul neuroanatomic – afirmarea unei corespondente stranse intre localizarea unei leziuni sI manifestarea neuro-psiho-patologica. Invers, centrul afectat de care se leaga este si centrul functiei in stare normala. Curentul neuroanatomic a cautat confirmari in cazuistica clinica. O anumita tulburare poate sa fie produsa atat de lezarea conexiunilor dintre doua sau mai multe asemenea structuri (unele functii psihice pot include actiunea concomitenta sI coordonata a mai multor structuri cerebrale).
Localizarea a fost sustinuta sI de celebrele cercetari conduse de Penfield, Gazzaniga, Sperry sI Delgado. Penfield – prin metoda stimularilor directe a unor zone corticale la pacienti supusI unor interventii chirurgicale, a reusit sa provoace raspunsuri psihice de foarte mare complexitate – imagini vizuale, stari emotionale. Gazzaniga & Sperry au demonstrat pentru prima data, prin sectionarea corpului calos, specializarea functionala a celor doua emisfere cerebrale – modelul Split - brain.
In concluzie, orientarea neuroanatomica (localizationista) sustine ca: - functiile psihice au fiecare o reprezentare cerebrala separata - efectele neuropsiho-patologice variaza, functie de lezarea centrelor, substantei albe sau a ambelor.
Cu toate dovezile experimentale, acest model nu a dobandit o recunoastere unanima. Daca in ceea ce priveste functiile senzoriale sI motorii lucrurile pareau clare, in cazul functiilor complexe dovezile nu pareau destul de solide rezultand incercarile de localizare a functiilor complexe au parut exagerate.
|
|
|