Louis-ferdinand céline



Yüklə 1,6 Mb.
səhifə17/37
tarix06.05.2018
ölçüsü1,6 Mb.
#41672
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   37

Sub mine locuia Bézin, un biet telal care-mi zicea de câte ori mă opream în faţa uşii lui: „Trebui să alegi, domnule doctor! Să joci la curse ori să-ţi bei aperitivul, ori una, ori alta!... Nu le poţi face pe toate!... Eu prefer aperitivul! Nu-mi plac cursele..."

Ca aperitiv prefera lichiorul de coacăze. Nu era rău de obicei, Bézin, dar nici prea bun după chef... Când mergea după aprovizionare în „Foire aux puces", hoinărea pe acolo vreo trei zile, în „expediţie", cum zicea el. Îl aduceau pe sus. Atunci profetiza:

– Viitorul, eu îl văd cum va fi... O partuză fără sfârşit... Şi cu cinema între... Nu vedeţi c-a şi-nceput...

Vedea chiar mai departe: „Prevăd că nu se va mai bea... Eu sunt ultimul care bea în viitor... Trebuie să mă grăbesc... Îmi cunosc viciul..." Pe strada mea toată lumea tuşea. Era o ocupaţie. Din cauza fumului, ca să vezi soarele trebuia să urci până la Sacré-Coeur.

Dar de acolo se vede bine; îşi dai seama că-n fundul câmpiei eram noi şi casele în care locuiam. Dacă le cauţi însă cu tot dinadinsul nu le găseşti, n-o găseşti nici măcar pe a ta, atât sunt de urâte toate şi la fel de urât tot ce vezi. Şi mai departe Sena curgând în zigzag ca un albuş de ou de la un pod la altul.

Când locuieşti la Rancy nu-ţi dai seama cum ai devenit trist. Atât doar că nu-ţi vine să mai faci mare lucru. Pentru că trebuie să tot economiseşti la toate şi pentru toate, do­rinţele te părăsesc.

Luni în şir am tot împrumutat bani când de ici, când de colo. Erau atât de săraci şi neîncrezători oamenii din cartier că trebuia să se facă noapte ca să se hotărască să facă apel la mine, un doctor nu prea scump totuşi. Am străbătut astfel nopţi şi nopţi la rând curticelele întune­coase în căutarea celor zece, cincisprezece franci.

Dimineaţa strada devenea ca o tobă mare de atâtea covoare bătute.

În dimineaţa aceea l-am întâlnit pe Bébert pe trotuar, păzea odăiţa mătuşi-sii plecată după cumpărături. Ridica şi el norul lui de praf pe trotuar cu o mătură, Bébert.

Cine nu-şi ridică praful lui propriu prin aceste locuri, în jurul orei şapte, trece drept un faimos porc murdar pe strada lui. Carpete scuturate, semn de curăţenie, menaj bine ţinut. E de ajuns. Îţi poate mirosi şi gura după aia, eşti mulţumit. Bébert înghiţea tot praful pe care-l ridica, inclusiv pe cel trimis de la etaje. Pe pavaj mai ajungeau totuşi câteva pete de soare, dar ca-ntr-o biserică, palide şi blânde, mistice.

Bébert mă văzuse venind. Eram doctorul din colţ, acolo unde opreşte autobuzul. Obraz prea verzui, măr care nu se va coace niciodată, Bébert. Se scărpina şi văzându-l îmi venea şi mie să mă scarpin. Ce-i drept, e drept, pureci aveam şi eu, luaţi noaptea când stăteam aplecat deasupra bolnavului. Săreau cu plăcere în pardesiul meu pentru că era cel mai cald şi mai umed loc la îndemâna lor. Înveţi la Facultate despre asta.

Bébert lepădă covorul ca să-mi spună bună ziua. De la toate ferestrele se uitau la noi cum stăteam de vorbă.

Dacă tot trebuie să iubeşti ceva, rişti mai puţin cu copiii decât cu oamenii mari, ai cel puţin scuza speranţei că vor fi mai puţin infecţi decât noi mai târziu. Cine ştie.

Pe faţa lui lividă juca acel zâmbet de pură afecţiune pe care nu l-am uitat niciodată. O bucurie pentru un univers.

Puţini mai păstrează după vârsta de douăzeci de ani ceva din această afecţiune spontană, asemănătoare cu cea a animalelor. Lumea nu e cum o crezuseră ei! Asta-i! Atunci se schimbă la faţă! Şi-ncă cum! Pentru că s-au înşelat! Devin porci cât ai zice peşte! Asta ne rămâne pe obraz după trecerea celor douăzeci de ani! O eroare! Obrazul nostru nu-i decât o eroare.

– Ei! mi se adresă Bébert, domnule doctor! Au adunat pe unul astă noapte din Place de Fêtes, nu-i aşa? Avea gâtul tăiat cu briciul? Dumneavoastră aţi fost de servici? Nu?

– Nu, n-am fost eu de servici, Bébert, a fost doctorul Frolichon...

– Păcat, pentru că mătuşa mea a zis că ar fi fost bine să fiţi dumneavoastră... Că i-aţi fi povestit tot...

– Altădată, Bébert.

– Se ucid aşa de des pe aici oamenii? a mai adăugat Bébert.

Şi când să scap de praful stârnit de el, maşina-măturătoare municipală trecu tocmai în momentul acela bâzâind şi un uragan de praf se ridică din şanţuri acope­rind toată strada cu alţi nori de praf, mai denşi, mai pipăraţi. Nu ne mai vedeam. Bébert sărea la dreapta şi la stânga, strâmbându-se şi urlând, bucuros. Capul ce­nuşiu, părul năclăit, picioarele de maimuţă costelivă, totul dansa convulsiv la capătul măturii.

Mătuşa lui Bébert se întorcea de la cumpărături, îşi dăduse deja pe gât păhăruţul, şi trebuie să vă mai spun că mai trăgea şi ceva eter, obicei contractat pe când slujea la un doctor şi-o duruseră foarte tare măselele de minte. Nu-i mai rămăseseră decât doi dinţi în faţă, dar nu uita niciodată să şi-i spele. „Când eşti ca mine, care am slujit la un doctor ştii ce-i aia igienă". Dădea consultaţii medicale prin împrejurimi şi chiar mai departe până la Bezons.

M-ar fi interesat să ştiu dacă se gândea vreodată la ceva mătuşa lui Bébert. Nu, nu se gândea la nimic. Vorbea enorm fără să se gândească niciodată. Când eram singuri fără indiscreţi prin jur, mă tapa la rândul ei de o consul­taţie. Într-un anumit sens era măgulitor.

– Bébert, domnule doctor, trebuie să vă spun, pentru că sunteţi doctor, e o puşlama!... Se „freacă"! Am obser­vat de vreo două luni şi mă-ntreb cine ar fi putut să-l înveţe asemenea murdării!... Eu l-am crescut bine totuşi! Îi interzic... Dar el iar începe...

– Spune-i c-o să-nnebunească, o sfătuii eu, clasic.

Bébert care ne auzea nu era mulţumit.

– Nu mă „frec", nu-i adevărat, ăla mic al lui Gagat mi-a propus...

– Vedeţi, bănuiam eu, făcu mătuşa, în familia Gagat, ştiţi, ăia de la cinci?... Sunt toţi nişte vicioşi. Bunicul se pare că aleargă după călăreţe... Ei, ce ziceţi, călăreţe, ai?... Spuneţi-mi, domnule doctor, pentru că tot sunteţi aici, puteţi să-i daţi un sirop ca să nu se mai frece?...

Intrai după ea în odăiţă ca să-i prescriu un sirop anti-viciu pentru ţâncul de Bébert. Eram prea binevoitor cu toată lumea, ştiam eu bine. Nimeni nu mă plătea. Consultam pe datorie mai ales din curiozitate. Era o gre­şeală. Oamenii se răzbună pentru binele pe care li-l faci. Mătuşa lui Bébert a profitat ca toţi ceilalţi de orgolioasa mea dezinteresare. A abuzat chiar fără ruşine. Mă lăsam înşelat, minţit. Îi urmăream cu atenţie. Mă ţineau în gheare, se văicăreau din ce în ce mai mult, făceau din mine ce vroiau. Şi de la o mizerie la alta, îmi arătau tot ce ascundea dugheana sufletului lor, şi nu arătau nimănui decât mie. Aceste hidoşenii nu sunt plătite niciodată prea scump. Numai că-ţi scapă printre degete ca nişte şerpi băloşi.

Voi spune totul într-o zi, dacă voi trăi destul ca să povestesc tot.

„Atenţie, javrelor! Lăsaţi-mă să mai fiu bun măcar vreo câţiva ani. Nu mă ucideţi încă! Cu un aer servil şi dezarmant voi spune tot. Vă jur, şi vă veţi zgârci dintr-o lovitură precum omizile acelea băloase care veneau în Africa să-mi cufurească coliba şi am să vă descriu mai profund laşi şi mai infecţi decât sunteţi, în aşa fel încât poate o să crăpaţi şi voi, în sfârşit".

– E dulce? întrebă Bébert în privinţa siropului.

– Să nu i-l faceţi dulce, cerea mătuşa, puşlamaua... Nu-l merită dulce, îmi fură şi aşa destul zahăr în fiecare zi. Are toate viciile, toate obrăzniciile! O să-şi omoare mama!

– N-am mamă, i-o întoarse scurt Bébert, fără să-şi piardă busola.

– Rahat! făcu mătuşa atunci. Am să-ţi altoiesc nişte bice pe spinare dacă-mi mai răspunzi obraznic. Şi întinse pe loc mâna după biciul din cui, dar el şi ajunsese în stradă. „Păcătoaso"! îi strigă de pe hol. Mătuşa roşi şi se întoarse spre mine.

Linişte. Schimbarăm vorba.

– Ar trebui poate, domnule doctor, să vă duceţi s-o vedeţi pe doamna de la mezanin din strada Mineurs nr.4... El e un fost funcţionar de notariat, i-am vorbit despre dumneavoastră... I-am spus că sunteţi un doctor cum nu se poate mai amabil cu bolnavii.

Ştiui pe loc că-mi trânteşte o minciună, mătuşa. Docto­rul ei preferat era Frolichon. Pe el îl recomandă de câte ori poate... iar pe mine mă bârfeşte de fiecare dată. Umani­tarismul meu stârneşte în ea o ură animalică. O tâmpită, nu uitaţi. Numai că Frolichon pe care ea-l admiră atât o pune să plătească pe loc, şi atunci ea mă consultă pe mine aşa la botul calului. Dacă mă recomanda acum trebuie să fie vorba de ceva gratuit sau de vreo afacere dubioasă la mijloc. Plecând mă gândesc din nou la Bébert.

– Trebuie să-l mai scoateţi la aer! Nu-l scoateţi destul!...

– Unde aţi vrea să mergem amândoi? Cu slujba asta a mea nu prea pot pleca departe...

– Duceţi-vă cu el măcar duminica în parc...

– Dar în parc duminica e şi mai multă lume şi mai mult praf decât aici. Stau grămadă unul peste altul...

Remarca ei era adevărată. Căutai alt loc s-o îndrum.

Timid propun cimitirul.

Cimitirul de la Garenne-Rancy era singurul loc mai împădurit şi mai spaţios din ţinut.

– Ia te uită, ai dreptate, nu m-am gândit, am putea merge foarte bine acolo.

Bébert tocmai se întorcea.

– Ei, Bébert, ţi-ar place să mergi să te plimbi prin cimitir? Trebuie să-l intreb, domnule doctor, că şi în privinţa plimbărilor e un căpos fără pereche, să ştiţi!...

Bébert n-are, pe drept cuvânt, nici o părere. Dar ideea place mătuşii, şi asta-i de ajuns. Avea o slăbiciune pentru cimitire mătuşa, ca toţi parizienii. Ai fi zis în această privinţă că parcă ar începe să gândească. Examina avan­tajele şi dezavantajele. În fortificaţii, prea multă golănime. În parc prea mult praf... În timp ce în cimitir, e adevărat, nu-i rău... Şi mai ales oamenii care vin duminica acolo sunt nişte oameni convenabili, bine crescuţi... Şi apoi, ceea ce e comod, la întoarcere pe bulevardul Liberté şi-ar putea face cumpărăturile, mai sunt deschise duminica nişte prăvălii.

Şi conchise: ,,Bébert, du-te cu domnul doctor până la doamna Henrouille, în strada des Mineurs... Ştii unde stă, Bébert, Doamna Henrouille?"

Bébert ştia orice, numai ca să mai poată hoinări puţin.

Între strada Ventru şi piaţa Lenin nu mai erau decât imobile de închiriat. Antreprenorii cumpăraseră tot ce mai ţinea de satul numit Garenne. Câteva terenuri virane în margine, dincolo de ultimul bec de gaz, era tot ce mai rămăsese.

Înghesuite între aceste clădiri se mai sumeţeau, mucegăind, câteva case, cu patru camere şi o sobă mare pe culoarul de jos; de-abia dacă se face câte un pic de foc, e adevărat, din pricina economiilor. Soba fumegă în aerul umed. Casele acestea, câte au mai rămas, aparţin rentierilor. Cum intri la ei tuşeşti din cauza fumului. Nu erau bogaţi rentierii pripăşiţi pe acolo, şi mai ales familia Henrouille unde mă trimiseseră... Dar oricum tot mai aveau câte ceva.

Când intrai la familia Henrouille mirosea nu numai a fum, ci şi a closet şi a prăjeală. Tocmai terminaseră de plătit casa. Asta însemna cincizeci de ani buni de economii. De îndată ce intrai la ei şi-i vedeai te-ntrebai ce au amândoi. Ei, bine, nefiresc la cei doi Henrouille era că nu cheltuiseră în cei cincizeci de ani un ban fără să-l fi regretat. Cu carnea şi cu sufletul lor dobândiseră casa, ca melcul. Dar melcul o face fără să aibă habar.

Familia Henrouille nu-şi mai venea în fire de pe urma faptului că-şi trecuseră toată viaţa numai a-şi face o casă şi, ca oamenii pe care-i dezgropi, erau năuciţi. Tot aşa năuci sunt probabil şi oamenii pe care-i scoţi din temniţele în care i-ai închis pe viaţă. Cei doi Henrouille, încă înainte de a se căsători, se gândeau să-şi cumpere o casă. Separat mai întâi şi după aceea împreună. Au refuzat să se gândească la altceva o jumătate de secol, şi când viaţa i-a obligat să se gândească la altceva, la răz­boi de pildă, şi mai ales la fiul lor, asta i-a îmbolnăvit.

Când s-au mutat în casa lor, tineri căsătoriţi, fiecare cu cei zece ani de economii, casa nu era în întregime gata. Se afla încă în plin câmp. Ca să ajungi până acolo iarna trebuia să-ţi iei saboţii, pe care-i lăsai la fructarul din colţul străzii la Revolte plecând dimineaţa la lucru la ora şase din staţia tramvaiului cu cai spre Paris, la trei kilometri, pentru două centime.

Îţi trebuie o sănătate de fier ca să rezişti o viaţă în­treagă la un asemenea regim. Portretul lor făcut în ziua nunţii era agăţat deasupra patului la primul etaj. Şi dormitorul era plătit, mobilele, de multă vreme. Toate facturile achitate de zece, de douăzeci, de patruzeci de ani se aflau dealtfel prinse cu un bold laolaltă în sertarul de sus al comodei, în timp ce registrul de socoteli adus la zi se afla în sufrageria unde ei nu mâncau niciodată. Henrouille îţi arată dacă vrei tot. Sâmbăta el este cel care face socotelile în sufragerie. Că de mâncat ei mănâncă întotdeauna în bucătărie.

Am aflat toate acestea una câte una de la ei, de la alţii şi de la mătuşa lui Bébert. Când i-am cunoscut mai bine, mi-au povestit ei înşişi despre frica lor cea mare, frica vieţii lor, că fiul lor, unicul, lansat în comerţ, să nu dea faliment. De treizeci de ani, mai mult sau mai puţin acest gând parşiv i-a trezit în fiecare noapte. Băiatul, stabilit în comerţul cu pene! Să ne gândim dacă au fost crize în comerţul cu pene timp de treizeci de ani! Nu-i nici o meserie mai rea şi mai nesigură decât penele astea.

Sunt unele afaceri atât de proaste că nici nu-ţi trece prin minte să împrumuţi bani ca să le descurci, dar sunt altele care au mereu mai mult sau mai puţin nevoie de îm­prumuturi. Când se gândeau la un asemenea împrumut, cu casa plătită şi cu tot, se ridicau de pe scaune cei doi Henrouille şi se priveau roşind. Ce-ar face într-un ase­menea caz? Ar refuza.

Hotărâseră de multă vreme să refuze orice fel de împrumut... Din principiu, ca să-i păstreze o sumă de bani, o moştenire şi o casă fiului lor, Patrimoniul. Cam aşa gândeau. Un băiat serios, desigur, fiul lor, dar în afaceri te poţi lăsa antrenat...

Întrebat, eram absolut de aceeaşi părere cu ei.

Şi mama mea făcea comerţ; numai mizerii ne adusese comerţul ei, o coajă de pâine şi multe necazuri. Nici mie deci nu-mi plăceau afacerile. Pericolul în care se găsea acest fiu, primejdia unui împrumut la care ar fi putut să se gândească la nevoie în cazul unei scadenţe ameninţă­toare, le înţelegeam din capul locului. Nu era nevoie să mi se explice. El, bătrânul Henrouille, fusese cincizeci de ani mic funcţionar la un notar din bulevardul Sevastopol. Aşa că ştia şi el o mulţime de poveşti cu delapidări de averi! îmi povesti câteva faimoase. Cea a tatălui său mai întâi, pentru că tocmai din cauza falimentului propriului său tată n-a mai putut deveni profesor, Henrouille, după bacalaureat, şi a trebuit să rămână la scripte. Sunt lucruri pe care nu le uiţi.

În sfârşit, odată plătită casa, intraţi în posesia ei cu toate, nici o centimă datorie, nu mai trebuiau să-şi mai bată capul cu ziua de mâine. Erau în al şaizeci şi şaselea an al vieţii lor.

Şi iată că exact acum, pe el începu să-l încerce un pustiu de boală sau mai degrabă acest fel de boală îi încercase mai demult, dar mai înainte nu se gândise la ea din cauza casei care trebuia plătită. Dar când totul fu achitat, stabilit şi parafat, începu să se gândească la curioasa lui boală. Îl apucau nişte ameţeli şi nişte şuieră­turi de vapor în fiecare ureche.

Începând cam de prin această vreme se apucă să-şi cumpere jurnalele, de acum încolo şi-o putea permite! în jurnal era scris şi descris tot ce simţea el în urechi. Cumpără medicamentul indicat în anunţ, dar nu se schimbă nimic în boala lui, dimpotrivă; părea că îi şuieră acum şi mai tare. Oare numai pentru că se gândea la asta? Totuşi s-au dus împreună să consulte pe medicul Dispensarului. "Presiune arterială", li s-a spus.

Cuvântul îl şocase. Dar în fond, obsesia îi sosise la timp. Îşi făcuse sânge rău atâta amar de ani pentru casă şi scadenţele fiului, că se crease brusc un gol în urzeala de nelinişti care-i ţinuseră carnea pe el timp de patruzeci de ani de la un termen de plată la altul, în aceeaşi constantă fervoare temătoare. Acum că doctorul îi vorbise despre presiunea lui arterială, îşi asculta tensiunea pulsând pe faţa perinii şi în fundul urechilor. Se trezea special ca să-şi controleze pulsul şi rămânea aşa, nemişcat, la mar­ginea patului, în întuneric, mult timp, ca să-şi simtă trupul zgâlţâit de acele mici şi blânde cutremurături, de câte ori îi bătea inima. Era moartea, îşi zicea, îi fusese mereu frică de viaţă, acum frica lui se lega de ceva, de moarte, de tensiunea lui cum o legase patruzeci de ani de riscul de-a nu putea termina de plătit casa.

Era mereu la fel de nefericit, dar trebuia să se gră­bească să-şi găsească un motiv nou, adevărat pentru a fi nefericit. Nu e atât de uşor pe cât pare. Nu-i totul să spui: „Sunt nefericit". Trebuie s-o dovedeşti, să te convingi fără drept de apel. Nici nu cerea mai mult: să poată da fricii un motiv solid, autentic. Avea 22 tensiunea după spusele medicului. E ceva 22. Medicul îl învăţase să-şi găsească drumul propriei lui morţi.

Pe faimosul fiu pănar nu-l vedea aproape niciodată. O dată sau de două ori pe an, cam pe la Anul Nou. Asta era tot. Dealtfel ar fi putut să tot vină pănarul! Nu mai era nimic de împrumutat de la mama şi de la tata. Aşa că aproape nu mai dădea pe acolo.

Pe doamna Henrouille mi-a trebuit mai mult timp s-o cunosc; nu suferea de nici o angoasă, nu ştia nici măcar ce-i frica de moarte, pe care nu şi-o imagina. Se plângea numai de vârstă, dar fără să se gândească cu adevărat, aşa cum face toată lumea, şi de scumpirea vieţii. Marea lor muncă se terminase. Casa plătită. Ca să achite mai repede poliţele, ultimele, se apucase să coasă butoni pe jiletci pentru un mare magazin. ,,E de necrezut cât trebuie să coşi pentru cinci franci!" Şi ca să-şi ducă marfa în auto­buz, se iscau întotdeauna discuţii pentru obţinerea unui loc la clasa a doua; într-o seară erau gata să se-ncaiere cu o străină, prima şi singura străină cu care a vorbit în viaţa ei, batjocorind-o.

Pereţii casei se păstrau uscaţi altădată, când aerul circula roată-mprejur, dar acum când înaltele case de raport o împresurau, totul transpira de umezeală, chiar şi perdelele care se pătau de mucegai.

Odată casa dobândită, doamna Henrouille se arătase timp de o lună de zile surâzătoare, impecabilă, încântată ca o călugăriţă după comuniune. Chiar ea-i propusese lui Henrouille: „Jules, ştii, de azi înainte o să ne cumpărăm jurnalul în fiecare zi, ne putem permite..." Aşa. Se gândise la el, îşi privise soţul, apoi privise în jurul ei şi se gândi şi la mama lui, soacra Henrouille. Şi redeveni serioasă dintr-o dată, ca înainte de a fi terminat de plătit. Şi odată cu acest gând totul reîncepu, pentru că mai erau economii de făcut în legătură cu mama soţului ei, cu această bătrână despre care nu se vorbea prea des în casa lor şi nimănui în afară.

Stătea în fundul grădinii, în curticica unde se adunau măturile vechi, vechile coteţe de găini şi toate umbrele clădirilor vecine. Locuia într-o căsuţă joasă de unde nu ieşea aproape niciodată. Era o poveste întreagă până reuşeai să-i strecori mâncarea. Nu lăsa pe nimeni să intre în cocioaba ei, nici măcar pe fiul ei. Îi era frică să nu fie asasinată, zicea ea.

Când îi veni nurorii ideea să întreprindă noi economii, aruncă mai întâi câteva vorbe soţului ei, să-l încerce, să vadă dacă nu cumva s-ar putea face ceva, de pildă ca bătrâna să intre la Surorile de la Saint-Vincent, călugă­riţe care se ocupau de aceste bătrâne ramolite în ospiciul lor. El, fiul, nu răspunse nici da, nici nu. Era preocupat de altceva în acele momente, de zgomotele lui din urechi care nu mai încetau. Tot gândindu-se, tot ascultându-le, se convinsese că aceste îngrozitoare zgomote îl vor împie­dica să doarmă. Şi le asculta într-adevăr în loc să doarmă, şuierături, tobe, zumzete... Era un nou supliciu. Se ocupa de ele toată ziua si toată noaptea. Avea în el toate zgomo­tele.

Puţin câte puţin totuşi spaima lui se-nvechi şi nu-i mai rămăsese destulă ca să se ocupe numai de ea. Se duse atunci iar cu nevastă-sa în piaţa Saint-Ouen. Era, după cum se spunea, cea mai ieftină de prin împrejurimi, piaţa Saint-Ouen. Plecau de dimineaţă pentru toată ziua, din cauza socotelilor şi observaţiilor pe care le schimbau în legătură cu preţul lucrurilor şi cu economiile pe care le-ar fi putut face cumpărând asta în loc de cealaltă... Pe la ora unsprezece, noaptea, în casă îi cuprindea frica să nu fie asasinaţi. Frica îi apuca regulat. Mai puţin pe el decât pe nevastă-sa. El, în jurul acestei ore, când strada era liniştită, se agăţa mai degrabă cu disperare de ţiuitu­rile lui din urechi. „Cu astea-n urechi n-am să mai pot dormi!" repeta cu voce tare ca să-şi înteţească frica. „Nu-ţi poţi închipui!"

Dar ea nu încercase niciodată să înţeleagă ce vroia să spună, nici să-şi închipuie ce erau aceste tulburări din urechi care-l sâcâiau. „Mă auzi bine, totuşi?" îl întreba.

– Da, îi răspundea.

– Ei, atunci nu-i nimic!... Ai face mai bine să te gândeşti la maică-ta care ne costă atât de mult şi că viaţa se scumpeşte în fiecare zi... Şi că locuinţa ei a devenit o adevărată cocină!...

Femeia de serviciu venea pe la ei de trei ori pe săptămână ca să spele, era singura vizită pe care o primeau de ani de zile. O mai ajuta pe doamna Henrouille să-şi scuture patul şi pentru ca femeia de serviciu să aibă chef s-o tot repete în împrejurimi, de câte ori întorceau salteaua împreună, de zece ani, doamna Henrouille anunţa pe tonul cel mai ridicat posibil: „Noi nu ţinem bani niciodată-n casă!". Aşa, ca indicaţie şi precauţie, pentru a descuraja pe eventualii hoţi şi asasini.

Înainte de-a urca-n camera lor, împreună închideau cu cea mai mare grijă toate ieşirile, unul controlându-l pe celălalt. Apoi mergeau să arunce o privire spre casa soacrei, în fundul grădinii ca să vadă dacă mai era aprinsă lampa. Semn că mai trăia. Ce de gaz mai ardea! Nu stingea lampa niciodată. Îi era şi ei frică de asasini, şi frică de copiii ei în acelaşi timp. De douăzeci de ani de când trăia acolo nu deschisese niciodată fereastra, nici vară nici iarnă, şi nu stinsese niciodată lampa.

Fiul păstra banii maică-sii, mici rente. Avea grijă de ea. Îi puneau mâncarea dinaintea uşii. Îi păstrau banii. Era bine aşa. Dar ea se plângea de aceste diverse aranja­mente şi nu numai de acestea, ea se plângea de toate. De dincolo de uşă, îi înjura pe toţi cei care se apropiau de odăiţa ei. „Nu-i vina mea, dacă îmbătrâneşti, mamaie, încerca să parlamenteze nora. Te doare ca pe toate femeile bătrâne...

– Bătrână eşti tu, netrebnico! Golanco! Tu ai să mă bagi în pământ cu minciunile tale puturoase!..."

Îşi nega vârsta cu furie maica Henrouille... Se zbătea neîmpăcată dincolo de uşă împotriva tuturor flagelurilor lumii. Respingea ca pe o impostură murdară contactul cu fatalităţile şi resemnările vieţii exterioare. Nu vroia să audă de nimic. „Minciuni! urla. Voi le-aţi născocit!"

Împotriva a tot ce se întâmpla în afara magherniţei ei se apăra sălbatic, ca şi-mpotriva oricărei tentative de apropiere şi de împăcare. Era încredinţată că, dacă ar fi deschis uşa, forţele ostile ar fi năvălit asupra ei, ar fi luat-o de gât şi s-ar fi terminat cu ea pentru totdeauna.

– Sunt răi cei de azi, striga. Au ochi peste tot de jur împrejurul capului şi guri până la gaura curului, şi prin alte părţi, numai ca să mintă cu ele... Aşa sunt...

Vorbea stufos cum învăţase să vorbească la Paris, în piaţa du Temple, ca telăliţă cu maică-sa, în copilărie... Venea dintr-un timp când poporul de jos nu învăţase încă să se asculte îmbătrânind.

– Vreau să muncesc, dacă nu vrei să-mi dai banii mei! îi striga nurorii. Mă auzi, pungăşoaico! Vreau să muncesc!

– Dar nu mai poţi, mamaie!

– Aha! Nu mai pot! încearcă numai să intri în gaura mea! Am să-ţi arăt dacă mai pot!

Şi o lăsau în plata Domnului în cocioaba ei în care se apăra. Totuşi vroiau cu orice preţ să mi-o arate, venisem pentru asta, şi ca să ne primească fu necesară o drăcească manevră. Şi apoi, să vă spun drept, nu înţelegeam prea bine ce vroiau de la mine. Portăreasa, mătuşa lui Bébert. stăruise pe lângă ei că eram un doctor foarte blând, foarte amabil, foarte binevoitor... Vroiau să ştie dacă aş putea s-o liniştesc pe bătrână numai cu medicamente... Dar ceea ce doreau în fond (mai ales nora) era s-o internez pe bătrână odată pentru totdeauna... După ce băturăm o jumătate de oră la uşa ei, ne-a deschis brusc şi o văzui acolo în faţa mea, cu ochii mărginiţi de serozităţi roşietice. Dar privirea îi juca veselă peste obrajii uscaţi şi pământii, o privire care-ţi reţinea atenţia şi te făcea să uiţi restul, din cauza acelei uşoare bucurii pe care ţi-o dădea fără să vrei tinereţea ei şi pe care încercai s-o reţii din instinct.


Yüklə 1,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə