Louis-ferdinand céline



Yüklə 1,6 Mb.
səhifə34/37
tarix06.05.2018
ölçüsü1,6 Mb.
#41672
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37

Brusc Robinson nu se mai putu scula de pe scaun. Odată poliţistul plecat, examinarăm informaţia pe care ne-o furnizase pe toate feţele. Se putea foarte bine să fie o cu totul altă femeie decât Madelon... Mai erau o mulţime de femei care dădeau târcoale pe sub ferestrele Azilului... Exista totuşi o serioasă bănuială că ar putea fi chiar ea şi numai această îndoială şi era de ajuns ca să ne treacă un fior pe spinare. Şi dacă ea era, care-i erau noile intenţii? Şi apoi din ce trăia de atâtea luni la Paris! Şi dacă venise chiar ea în persoană, trebuia să fim cu băgare de seamă, să ne luăm măsurile de apărare, imediat.

– Ascultă, Robinson, am încheiat eu atunci, hotărăşte-te, e timpul, nu mai şovăi... ce vrei să faci? Ai vrea să te mai întorci la Toulouse?

– Nu! Ţi-am spus doar. Nu şi nu!

Acesta era răspunsul. Era hotărât.

– Bine! am spus atunci. În acest caz, dacă într-adevăr nu mai vrei să te întorci la Toulouse cu ea, cel mai bine după părerea mea ar fi să pleci să-ţi câştigi pâinea în străi­nătate... Aşa eşti sigur c-ai să scapi... N-o să se ţină după tine până acolo... Eşti tânăr doar... Te-ai întremat... Te-ai odihnit... O să-ţi dau nişte bani şi pe aici ţi-e dru­mul!... După părerea mea!... Şi pe deasupra, îţi dai seama, nici asta nu e o situaţie pentru tine... Nu poate ţine la nesfârşit aşa...

Dacă m-ar fi ascultat, dacă ar fi plecat în momentul acela, mi-ar fi convenit, mi-ar fi plăcut. Dar n-a vrut.

– Nu prea-ţi pasă de mine, zi mai bine, Ferdinand! a răspuns el... Nu-i uşor la vârsta mea... Haide, uită-te la mine!...

Nu vroia să plece... Se săturase de hoinăreală...

– Nu vreau să plec altundeva, repeta... Orice ai spune tu... orice ai face... Nu voi pleca...

Aşa răspundea el prieteniei mele. Am stăruit totuşi.

– Şi dacă Madelon o să te denunţe pentru afacerea Henrouille?... Doar tu cu gura ta mi-ai spus c-ar fi în stare...

– Fie ce-o fi! a răspuns. Facă ce-o vrea...

Erau vorbe pe care nu le mai auzisem din gura lui, pentru că înainte fatalismul nu era genul lui...

– Du-te cel puţin şi caută-ţi o slujbă pe undeva pe aproape, într-o uzină, de exemplu, ca să nu mai fii obligat tot timpul să stai cu noi... Dacă vine cineva să te caute, avem timp să te prevenim.

Parapine era şi el exact de aceeaşi părere cu mine în privinţa asta şi chiar a schimbat câteva vorbe cu noi în această împrejurare. Probabil că i se părea foarte grav şi foarte urgent ceea ce se petrecea între noi. A trebuit să ne batem capul să-i găsim un rost, să-l ascundem pe Robinson. Printre cunoştinţele noastre se afla şi un industriaş de prin împrejurimi specialist în caroserii, care ne era recunoscător pentru nişte mici servicii foarte delicate făcute la momentul potrivit. A fost bucuros să-l ia pe Robinson de încercare la vopsitul manual. Era o muncă fină, nu grea, bine plătită.

– Léon, i-am zis în dimineaţa în care a început lucrul, nu face pe prostul la locul de muncă, nu te lăsa reperat pentru ideile tale fanteziste... Soseşte la fix... Nu pleca înaintea altora... Spune bună ziua la toată lumea... Ţine-te, bine, într-un cuvânt... Te afli într-un atelier conve­nabil şi ai şi recomandări...

Dar iată că totuşi s-a lăsat reperat şi chiar foarte repede, nu din vina lui, de un turnător dintr-un atelier de alături care-l văzuse intrând în closetul patronului. A fost de ajuns. Raport. Înclinaţii rele. Măturat.

Şi ne-am trezit din nou cu Robinson, fără slujbă, câteva zile mai târziu. Fatalitate!

Şi aproape în aceeaşi zi începu să tuşească. L-am ascul­tat şi am descoperit o serie de hârâituri care-i prinseseră tot vârful plămânului drept. Acum n-avea decât să stea în casă.

Asta s-a întâmplat exact într-o sâmbătă seară înainte de cină. Cineva mă chemă pe mine în persoană la biroul de primiri.

O femeie, mi se spuse.

Era ea, cu o pălăriuţă la modă şi înmănuşată. Mi-aduc bine aminte. Fără introducere, intră direct în subiect. Dar i-am închis gura.

– Madelon, am oprit-o, dacă pe Léon vrei să-l vezi, nu mai merită să insişti, poţi să te-ntorci de unde ai venit... E bolnav de plămâni şi de cap... Destul de grav dealtfel... Nu poţi să-l vezi... Şi-apoi n-are nimic să-ţi spună...

– Nici măcar mie?

– Nu, nici chiar ţie... Sau mai ales ţie, am adăugat.

Credeam c-o să ia foc, nu, îşi clătina capul, acolo în faţa mea de la stânga la dreapta, cu buzele strânse şi încercând cu ochii să mă regăsească acolo unde mă lăsase în amin­tirea ei. Nu mai eram. Îmi schimbasem şi eu locul în amintire. În situaţia în care ne aflam, de un bărbat sau de vreun zdrahon, mi-ar fi fost frică, dar de ea n-aveam de ce mă teme. Era mai puţin puternică decât mine, adică. Din totdeauna am dorit să lovesc o căpăţână cuprinsă de furie, ca să văd cum se învârt capetele înfuriate în asemenea caz. Asta sau un cec baban este ceea ce-ţi trebuie pentru a vedea cum îşi schimbă direcţia toate pasiunile care se-nfruntă într-un cap. E tot atât de plăcut ca şi o frumoasă manevră cu pânze pe o mare agitată. Tot omul se înclină în direcţia noului vânt. Vroiam să văd şi asta.

De cel puţin douăzeci de ani mă urmărea ideea. Pe stradă, la cafenea, pretutindeni unde oameni mai mult sau mai puţin agresivi, cârcotaşi şi flecari se certau. Dar n-aş fi îndrăznit de frica loviturilor şi apoi a ruşinii care ar fi urmat loviturilor. Dar acum, măcar o dată, ocazia era magnifică.

– Nu vrei să te cari? făcui numai ca s-o înfurii şi mai tare, s-o pun la punct.

Nu-i venea să creadă că eu eram acela care-i vorbeam aşa. Începu să surâdă enervată la culme, ca şi cum m-ar fi găsit ridicol şi fără însemnătate. Pleosc! Pleosc! I-am lipit două palme, să năuceşti un măgar. Căzu pe divanul cel mare roz din faţă, lângă perete, cu capul în mâini. Respira întretăiat şi gemea ca un căţel istovit în bătăi. Şi apoi parcă gândindu-se la ceva, se sculă brusc, foarte uşoară, suplă, şi ieşi pe uşă, fără să întoarcă măcar o dată capul. Nu văzusem nimic. Trebuia să mai încerc o dată.

În zadar ne-am bătut capul, ea era mult mai vicleană decât noi toţi luaţi la un loc. Dovada e că l-a văzut pe Robinson al ei şi încă aşa cum a vrut... Primul care i-a zărit împreună a fost Parapine. Erau pe terasa unei cafenele din faţa Gării de Est.

Bănuiam că se întâlnesc, dar nu vroiam să par că mă interesează în vreun fel relaţiile lor. În fond nici nu mă priveau. Se achita de serviciul lui la Azil şi încă destul de bine, îngrijindu-i pe paralitici, o muncă ingrată la culme, să-i ştergi de scârnă, să-i speli, să le schimbi patul, să le ghiceşti dorinţele. Nu-i puteam cere mai mult.

Dacă profita de după-amiezile când îl trimiteam la Paris ca s-o revadă pe Madelon, era treaba lui. Fapt e că pe Madelon n-am mai revăzut-o la Vigny-sur-Seine de când o pălmuisem. Câte porcării nu trebuie să-i fi poves­tit pe socoteala mea, mă gândeam.

Eu nu-i mai vorbisem lui Robinson niciodată despre Toulouse, ca şi cum nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat vreodată.

Trecură astfel, târâş-grăpiş vreo şase luni şi în rândul personalului nostru deveni vacant un loc, aveam mare nevoie de o infirmieră bine instruită pentru masaje, a noastră plecase fără să ne avertizeze ca să se mărite.

Un mare număr de fete frumoase se prezentară pentru acest post şi nouă nu ne reveni decât dificultatea de a alege dintre atâtea vânjoase creaturi de toate naţionalităţile, care năvăliseră la Vigny de îndată ce apăruse anunţul nostru. În cele din urmă ne-am hotărât pentru o slovacă pe nume Sophie ale cărei carnaţie, port suplu şi tandru în acelaşi timp şi divină sănătate ne părură, trebuie să mărturisesc, irezistibile.

Nu ştia această Sophie decât puţine vorbe în franceză, dar cât despre mine eram foarte bucuros, făcându-i cel mai mărunt dintre favoruri, să-i dau fără întârziere lecţii. În contact cu prospeţimea ei mi se făcuse din nou poftă de dat lecţii. Oricât încercase Baryton să mă dezguste. Nu mă învăţasem minte! Dar şi ea, ce tinereţe! Ce elan! Ce musculatură! Elastică! Nervoasă! Splendidă! Această frumuseţe nu era micşorată de nici una din acele veritabile sau false pudori în care se tot împiedică con­versaţiile prea occidentale. În ceea ce mă privea, vasăzică, nu mă mai săturam admirând-o. Din muşchi în muşchi, grupă anatomică după grupă anatomică, eu avansam mereu... Pe versante musculare, pe regiuni... Această vigoare concentrată, dar degajată în acelaşi timp, reparti­zată pe fascicole care-mi scăpau şi mi se supuneau rând pe rând la mângâiat, nu mă mai săturam s-o urmăresc... Pielea catifelată, încordată, destinsă, miraculoasă...

Vremea acestor vii bucurii, a marilor armonii inegala­bile, fiziologice, comparative, n-a venit încă... Corpul – divinitatea pipăită de mâinile mele ruşinate... Mâini de bărbat cinstit, acest preot ignorat până acum... Eliberat de Moarte şi de Vorbe... Ce de fleacuri puturoase! Numai uns cu rapănul gros al simbolurilor şi înfăşat până la os în excremente artistice, omul distins poate face amor... Apoi întâmplă-se orice! Bună afacere! Economia de a nu te excita decât în prezenţa amintirilor... Ne stâpânesc amintirile şi ne mai putem chiar cumpăra pe deasupra dintre cele năstruşnice, splendide... Viaţa e însă mai com­plicată, cea a formelor umane mai ales. Atroce aventură. Nu există o alta mai disperată. Pe lângă acest viciu al formelor perfecte, cocaina nu-i decât o pierdere de vreme pentru şefii de gară.

Dar să ne întoarcem la Sophie a noastră! Numai pre­zenţa ei şi ne dădea curaj în sanatoriul nostru ursuz, sus­pect şi plin de teamă.

După un oarecare timp de viaţă comună, noi eram desigur tot aşa de fericiţi s-o avem printre infirmierele noastre, dar nu ne puteam învinge teama că într-o bună zi ne va stânjeni ansamblul infinitelor noastre precauţii sau pur şi simplu că va lua act într-o zi de mizera noastră realitate... Ea nu cunoştea încă, Sophie, mulţimea stătu­telor noastre renunţări! O bandă de rataţi! O admiram, atât de vie pe lângă noi, numai văzând-o cât de simplu se ridica să vină la masa noastră sau plecând iar. Ne fermeca...

De fiecare dată când făcea aceste gesturi atât de simple, eram bucuroşi şi surprinşi. Ca şi cum ne-am fi apropiat din ce în ce mai mult de poezie, numai admirând-o, atât era de frumoasă şi atât de mult mai inconştientă decât noi... Ritmul vieţii ei ţâşnea din alte izvoare decât ale noastre... Târâtoare, ale noastre, pentru totdeauna şi mâloase...

Această forţă vioaie, hotărâtă şi blândă în acelaşi timp, însufleţind-o de la creştet până la călcâie, ne tulbura, ne neliniştea fermecându-ne, dar ne neliniştea, ăsta era cuvântul.

Neîmpăcata noastră cunoaştere a lumii mai degrabă respingea această bucurie, chiar dacă instinctul era în câştig, acea cunoaştere mereu prezentă, înfricoşată, re­fugiată în beciul existenţei, supusă din obişnuinţă, din experienţă la ce-i mai rău.

Avea Sophie acel mers întraripat, suplu şi hotărât, atât de des întâlnit, aproape obişnuit la femeile din America, mersul marilor fiinţe ale viitorului pe care viaţa ambiţioasă şi uşoară le poartă spre forme noi de aventură... Corabie cu trei catarge de vioiciune tandră, în drum spre Infinit...

Parapine, puţin sensibil la acest fel de atracţie, zâmbea în sinea lui de îndată ce ea pleca. Numai s-o priveşti şi-ţi făcea bine la suflet. Mai ales sufletului meu care, să fiu sincer, nu mai dorea nimic.

Ca s-o surprind, s-o fac să-şi piardă un pic din această superbie, din această putere şi prestigiu pe care le avea asupra mea, s-o micşorez în fond pe Sophie, s-o umanizez după măsura noastră meschină, intram în camera ei când dormea.

Era un alt fel de spectacol, de data aceasta mai fami­liar şi totuşi surprinzător, şi de asemenea liniştitor. Fără paradă, aproape fără cuvertură, de-a-curmezişul patului, coapse bătăioase, cărnuri moi şi destinse, se lăsau pradă oboselii.

Se dădea cu patimă somnului Sophie în adâncul trupu­lui ei, sforăia. Era singurul moment când o aveam la îndemână. Fără trucuri. Fără glume... Totul în serios... Se tru­dea parcă să-i mai sugă viaţă, în ciudă, existenţei... Lacomă cum era în aceste momente, beată chiar tot adăpându-se... Trebuia văzută după aceste ore de somn, încă toată umflată şi sub pielea ei roză organele într-un nesfârşit extaz. Nostimă şi ridicolă ca toată lumea. Bâjbâia încă de fericire vreo câteva momente şi apoi toată lumina zilei se revărsa asupra ei şi ca după trecerea unui nor prea greu, îşi recăpăta strălucitoare, eliberată, elanul...

Şi atunci puteai s-o săruţi. E foarte plăcut să prinzi momentul în care materia devine viaţă. Urci până la câmpia infinită care se deschide în faţa oamenilor. Faci: „Uf! şi of!", te bucuri cât poţi acolo deasupra, unde totul seamănă cu un deşert... Dintre noi toţi, prieteni mai de­grabă decât patroni, eu îi eram cred cel mai apropiat. Mă înşela de pildă regulat cu infirmierul din pavilionul agitaţilor, un fost pompier, spre binele meu, îmi explica ea, ca să nu mă surmenez, din cauza muncii intelectuale pe care o aveam de îndeplinit şi care venea în contratimp cu accesele tem­pe­ra­men­tului ei. Totul pentru binele meu. Iată-mă înşelat din igienă. Nimic de zis.

Toate acestea nu puteau decât să-mi facă plăcere la urma urmei, dar istoria cu Madelon îmi stătea pe suflet. Într-o bună zi i-am povestit Sophiei totul ca să văd ea ce zice. Mă mai şi uşuram în felul acesta, povestindu-i toate necazurile mele. Mă săturasem, e adevărat, de disputele lor fără sfârşit şi de pizma iscată de amorul lor nefericit. Sophie fu de aceeaşi părere cu mine în această privinţă.

Cum fuseserăm atât de buni prieteni, Robinson şi cu mine, ea găsea că trebuia să ne împăcăm, simplu, amabil, şi cât mai repede cu putinţă. Un sfat pornit dintr-o inimă bună. Sunt mulţi aşa ca ea, cu inima bună, în Europa centrală. Numai că ea nu prea era la curent cu caracterele şi reacţiile oamenilor de pe la noi. Cu cele mai bune intenţii de pe lume îmi tot dădea la sfaturi pe dos. Când mi-am dat seama că se înşelase, era prea târziu.

– Trebuie s-o revezi pe Madelon, m-a sfătuit ea, o fată bună în fond, după câte mi-ai spus... Numai că tu ai provocat-o şi ai fost brutal cu ea şi scârbos!... Ar trebui să-i ceri scuze şi chiar să-i dai un cadou frumos ca s-o faci să uite...

Aşa se aranjau lucrurile în ţara ei. Mă îndemna la demersuri curtenitoare, dar nu practice.

I-am urmat sfaturile, mai ales că întrevedeam la capă­tul tuturor acestor mofturi apropieri diplomatice şi vorbe goale, o mică orgie în patru, ceea ce ar fi fost cât se poate de distractiv şi inedit. Prietenia mea devenea, bag de seamă, sub presiunea evenimentelor şi a vârstei, ame­ninţător de erotică. Trădare. Sophie mă ajuta fără să vrea să trădez în acele clipe. Era un pic prea curioasă Sophie ca să nu-i placă primejdia. O fire excelentă, deloc potriv­nică şi care nu căuta să diminueze ocaziile oferite de viaţă, nebănuitoare din principiu. Exact genul meu. Mergea chiar mai departe. Înţelegea necesitatea schimbărilor în ceea ce priveşte distracţiile amoroase. Dispoziţie aventuroasă, înnebunitor de rară, să admitem, printre femei. Evident, alesesem bine.

Ar fi dorit, şi eu găseam asta firesc, să-i dau câteva detalii despre fizicul Madelonei. Se temea să nu pară stângace pe lângă o franţuzoaică, în intimitate, mai ales din cauza renumelui de artiste în acest gen ce s-a consti­tuit pe seama franţuzoaicelor în străinătate. Pe deasupra, consimţea să-l suporte pe Robinson numai ca să-mi facă plăcere. N-o interesa deloc Robinson, îmi spunea, dar la urma urmei ne împăcăm bine cu toţii. Asta era principa­lul. Bine.

Am mai aşteptat un pic să se ivească ocazia pentru a-i arunca două vorbe lui Robinson despre proiectul de reconciliere generală. Într-o dimineaţă pe când copia la Economat observaţiile medicale în registrul cel mare, momentul îmi păru nimerit să încerc şi l-am întrerupt ca să-l întreb foarte simplu ce credea despre un demers din partea mea pe lângă Madelon cu scopul de a uita recentul trecut violent. Şi dacă n-aş putea cu aceeaşi ocazie să i-o prezint pe Sophie, noua mea prietenă? Şi apoi în sfârşit dacă nu credea că venise momentul pentru noi toţi să ne explicăm cu bunăvoinţă, o dată pentru totdeauna.

Mai întâi a şovăit, am văzut bine, apoi mi-a răspuns, dar fără chef, că nu vedea nici un inconvenient... În fond cred că Madelon îl prevenise că voi încerca s-o văd curând sub un pretext sau altul. Cât despre palmele din ziua în care venise la Vigny, n-am suflat o vorbă.

Nu puteam risca să mă-njure şi să mă trateze de mârlan în public, pentru că oricum, cu toate că eram prieteni de multă vreme, în acest sanatoriu el era sub ordinele mele. Autoritatea înainte de toate.

Pica tocmai bine să încerc acest soi de demers în cursul lunii ianuarie. Hotărârăm, pentru că era mai comod, să ne întâlnim cu toţii la Paris într-o duminică, să mergem apoi la cinema împreună, după ce vom fi trecut mai întâi un moment pe la bâlciul din Batignolles, dacă n-o fi prea frig afară. Promise s-o aducă la bâlciul din Batignolles. Se înnebunea după bâlciuri, Madelon. Pica bine! Cum ne revedeam pentru prima oară, era mai bine ca totul să se petreacă cu ocazia unui bilei.

Şi pot spune c-am avut bâlci pe săturate! Să-ţi crape ochii! Şi capul! Bum, bum! Şi iarăşi bum! Şi ce mi te-nvârtea! Şi ce mi te lua pe sus! Şi ce mi te zdroncăia! Iată-ne pe toţi în îmbulzeală, cu lumini, cu vacarm şi cu tot. Înainte, la îndemânare, curaj şi distracţie! Zang! Fiecare încerca în pardesiul lui să pară mai mult decât era, mai isteţ şi totuşi distant pentru a arăta celorlalţi oameni că el se distrează de obicei în altă parte, în locuri mult mai costisitoare, „expensifs" cum se zice în engleză.

Vroiau să pară şmecheri, băieţi veseli, în ciuda vântului rece, umilitor şi el în ciuda spaimei deprimante de a nu fi prea generoşi cu distracţiile şi de a nu regreta a doua zi, poate chiar toată săptămâna.

O mare râgâială de muzică vine dinspre manej. Nu reuşeşte să-şi borască tot valsul din Faust, manejul, dar face tot ce poate. Coboară valsul şi urcă apoi până-n tavanul rotund care se învârtejeşte cu toate tartele lui de lumini în formă de becuri. Nu e uşor. Orga cu ţeava din burtă bolnavă de muzică. Doriţi alviţă? Sau preferaţi un cartonaş cu prăjituri? La alegere!...

Dintre noi toţi la tir, Madelon, cu pălăria dată pe ceafă, e cea mai îndemânatecă. „Priveşte! făcea către Robinson! Nu tremur! Şi ce-am mai băut!" Asta aşa ca să vă redau tonul exact al conversaţiei. Ieşeam de la restaurant deci! „Încă unul!" Madelon a câştigat sticla de şampanie! „Ping, pong! Ţinta!" Apoi am făcut cu ea un pariu că nu mă va prinde pe autodrom. „Moft"! răspunde foarte veselă. „Fiecare cu ale lui!" Şi hop! eram mulţumit că acceptase. Un mijloc să mă apropii de ea. Sophie nu era geloasă. Avea motivele ei.

Robinson se urcă deci cu Madelon într-o hărăbaie din spatele nostru iar eu cu Sophie într-una din faţă şi începem să ne ciocnim cu nişte bufnituri straşnice. Şi ce ne mai trântim şi ce ne mai agăţăm! Dar văd imediat că Madelonei nu-i place s-o împingi aşa. Nici lui Robinson nu-i place dealtfel. S-ar fi zis că nu-i la îndemână cu noi. În trecere, în timp ce ne agăţăm de balustrade, nişte marinari încep să ne înghesuie cu forţa, bărbaţi şi femei şi să ne facă oferte. Tremurăm. Ne apărăm. Glumim. Năvălesc de peste tot şi ne înghesuie cu muzică, chef şi ritm! De fiecare dată când ne ciocnim cu aceste hârdaie pe roţi ne zgâlţâim atât de tare că ochii stau să ne sară din cap. Veselie, ce mai! Violenţă amestecată cu distracţie. Tot diapazonul plăcerilor. Aş vrea să mă-mpac de tot cu Madelon înainte de a părăsi bâlciul. Vreau eu, dar ea nu răspunde deloc avansurilor mele. Nu, cu siguranţă. Mă respinge chiar. Mă ţine la distanţă. Nu-mi vine să cred. Are toane. Mă aşteptam să iasă mai bine. Se schimbase dealtfel şi la fizic şi în toate.

Observ că alături de Sophie pierde, e ştearsă. Amabili­tatea i-ar fi stat mai bine, dar ai zice că ştie acum nişte lucruri de o importanţă superioară. Mă agasează. Aş pălmui-o cu multă plăcere, să văd dacă şi-ar reveni sau dacă mi-ar spune ce ştie mai mult decât mine. Dar să zâmbim! Am venit la bâlci nu ca să ne văicărim! Trebuie să ne distrăm!

Mergând, ea povesteşte Sophiei că a găsit de lucru la o mătuşă. În Rue du Rocher, o mătuşă corsetieră. Trebuie s-o crezi.

Nu era greu să-ţi dai seama chiar din aceste momente că, în ceea ce priveşte reconcilierea, întrevederea fusese ratată. Combinaţia mea amoroasă nu reuşise nici ea. Era chiar falimentară.

Încercarea noastră de a ne revedea fusese o greşeală. Sophie nu înţelegea încă bine situaţia. Nu simţea că revăzându-ne complicasem şi mai mult lucrurile. Robinson ar fi trebuit să-mi spună, să mă prevină de halul în care era de pornită... Păcat! Bine! Bum! Zdrang! Mereu şi orice-ar fi! înainte spre „Caterpillar"! cum îi zice. Eu propun, eu plătesc, numai şi numai ca să mai încerc o dată să mă apropii de Madelon. Dar ea îmi scapă mereu, mă evită, profită de înghesuială ca să sară pe o altă banchetă cu Robinson, în faţă, mă păcăleşte. Valuri şi vârtejuri de întuneric ne zăpăcesc. Nimic de făcut, mi-am spus în şoaptă. Şi Sophie e în sfârşit de părerea mea. Înţelege că fusese în întregime şi încă o dată victima imaginaţiei mele porcoase. „Uite! S-a supărat! Cred că ar fi mai bine acum s-o laşi în pace... Noi am putea face o plimbare la Chabanais înainte de a ne întoarce". Pro­punerea îi plăcea Sophiei pentru că auzise de multe ori vorbindu-se de Chabanais pe când se mai afla încă la Praga şi nu dorea altceva decât să-l vadă cu proprii ei ochi, ca să judece singură. Dar socotirăm că ne-ar costa prea scump o plimbare la Chabanais după suma de bani pe care o luaserăm cu noi la plecare. A trebuit să ne interesăm în continuare de bâlci.

Robinson, pe când se afla în „Caterpillar" se certase probabil cu Madelon. Coborâseră amândoi foarte agasaţi din carusel. Evident era foarte prost dispusă în seara aceea. Ca s-o calmez şi să-mpac lucrurile le-am propus o distracţie foarte pasionantă, un concurs de pescuit la gâtul sticlei. Madelon făcea mofturi. A câştigat totuşi cât a vrut. Îşi azvârlea inelul drept deasupra dopului şi-i strecura laţul pe loc! Aşa! Clic! şi era gata! Negustorului nu-i venea să-şi creadă ochilor. A mai pus în joc „o jumătate de Grand Duc de Malvoison". Oricât i-ai fi spus că era foarte îndemânatecă, ea tot nu era mulţumită. „Că ea n-o să bea..." ne-a anunţat pe loc. „Că era prost"... O destupă Robinson ca s-o bea. Hop! O dădu pe gât dintr-o înghiţitură. Ciudat din partea lui, pentru că nu bea ca să zic aşa niciodată.

Am trecut după aceea prin faţa nunţii de tablă. Trag cu toţii în ea cu gloanţe cât pot. Ce trist că sunt atât de neîndemânatec... Îl felicit pe Robinson. Şi el mi-o lua înainte la orice joc. Dar nici pe el îndemânarea nu-l făcea să surâdă. Ai fi zis că i-am târât pe amândoi într-o adevă­rată corvoadă. Nici un mijloc de a-i însufleţi, de a-i descreţi. „Suntem în bâlci!" urlu nemaiştiind pentru o clipă ce să inventez.

Dar lor le era indiferent că-i îndemn şi le strig mereu la ureche. Nu mă auzeau. „Dar tinereţea? îi întrebai. Ce faceţi cu ea?... Nu se mai distrează tinereţea? Ce să mai zic eu atunci, că am, neică, zece ani mai mult ca voi?" Se uitau la mine şi el şi Madelon de parcă ar fi avut în faţa ochilor un intoxicat, un gazat, un nebun care nu merită nici măcar osteneala să-i răspunzi. De ce să-şi mai bată capul să-mi vorbească de vreme ce eu tot n-aş fi înţeles, oricât mi-ar fi explicat ei... Nimic. Poate că au dreptate, mi-am zis atunci şi am privit neliniştit în jurul meu, la ceilalţi oameni.

Dar ei, ceilalţi oameni făceau ceea ce trebuie ca să se distreze, nu aveau ca noi mici necazuri de frecat. Deloc! Se bucurau de bâlci! Ici de-un franc!... Dincolo de cinci­zeci de centime... Lumină... Reclame sforăitoare, muzică, bomboane... Ca nişte muşte se agitau cu tot cu larvele lor livide în braţe, copii vineţi care se topeau de palizi ce erau în torentul de lumină. Un pic de roşu numai în jurul nasului, locul guturaiului şi al sărutărilor.

Între ştanduri l-am recunoscut imediat pe cel al „Tirului Naţiunilor", o amintire, nu le-am spus nimic celorlalţi. Trecuseră cincisprezece ani – mi-am zis numai mie – cincisprezece ani... E multă vreme! Am pierdut mulţi prieteni pe drum! N-aş fi crezut că „Tirul Naţiu­nilor" ăsta va mai ieşi vreodată din noroiul care stătea să-l înghită acolo la Saint-Cloud... Dar fusese refăcut, era aproape ca nou, cu muzică şi cu tot. Nimic de zis. Se trăgeau cartuşiere întregi. Un tir cere de lucru întot­deauna. Ţinta era şi ea acolo din nou, în mijloc ca şi mine, pe buza neantului, gata să sară. Costa doi franci. Trecurăm, ne era prea frig ca să mai încercăm, mai bine să mergem. Nu că ne-ar fi lipsit mărunţişul, aveam buzunarele încă pline de mărunţiş zornăind, mica muzică a buzunarelor.


Yüklə 1,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə