Şerban papacostea romanii in secolul al xiii-le/ Între cruciată Şi imperiul mongol



Yüklə 1,15 Mb.
səhifə19/22
tarix18.06.2018
ölçüsü1,15 Mb.
#49565
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   22

160

după secui în înşiruirea „limbilor" — a popoarelor — din care era alcătuită oastea regelui Bela; faptul pare să dea dreptate acelora dintre istorici care susţin provenienţa transilvană a corpului de oaste românesc89. Un alt izvor îi situează însă în alt context etno-geografic, anume după tătari, ruşi, cumani şi pruteni, ceea ce poate indica o provenienţă extracarpatică90. Dată fiind conjunctura politică a momentului nu e exclusă participarea atît a românilor extracarpatici cît şi a celor intracarpatici la încleştarea de la Kroissenbrunn, încheiată cu o victorie desăvîrşită a regelui Boemiei. Unsprezece ani mai tîrziu, românii au participat din nou, alături de unguri, secui şi cumani la luptele împotriva Boemiei91.

A doua mare invazie tătară în Regatul ungar, cea din 1285, a fost un nou prilej de manifestare a rolului militar al românilor, care împreună cu secuii şi saşii au fortificat păsurile munţilor îngreunînd considerabil mişcările invadatorilor92. Şi în anii următori factorii de conducere ai regatului au făcut apel la cele trei „naţiuni" din sudul Transilvaniei pentru a face faţă diverselor manifestări ale primejdiei tătare.

Alături de obligaţiile militare se aflau cele fiscale care, împreună, defineau statutul românilor şi constituiau contravaloarea autonomiei lor străvechi, similară celorlalte autonomii ale variatelor popoare cuprinse în Regatul ungar. Pe plan de egalitate apar românii alături de secui şi de saşi într-unui din actele emise de regele Bela IV în favoarea arhiepiscopiei de Strigoniu, prin care îi reconfirma un şir de venituri dăruite de întemeietorii regatului: „de asemenea — aminteşte actul regal — să aibă dreptul de a strînge dijmele din veniturile regale, din partea secuilor şi a românilor, dijme în vite mari, mici şi în orice fel de animale, afară din darea de pămînt a saşilor, dar să aibă dreptul de a lua de la românii de oriunde şi de la oricare dintre ci dijmele obişnuite a se plăti în Regatul Ungariei..."93. Nici o discriminare nu transpare în acest însemnat document.

Posibilitatea participării românilor la sistemul politic în curs de constituire al voievodatului pe temeiul unor structuri teritorial-politice autonome a fost înlesnită de înlăturarea sau măcar de diminuarea presiunii confesionale, a tendinţei clar manifestate

89 „Kunic Welân vor noch sider/nie gewan so groze maht/b sinem dienster dar brâcht liut von
mantgen sprâchen: Zokel und Walachen/die komen allenthalben gesamt mit den Valben, Sirven und Niugaere
Turken und Tâtraere, Râzen, Pozzen und Krawâten, ir herschaft die herren hâten/zu Ungern von dem Kunic
rîch, / darum si muosten dienstlich/ Kunic Welân wesen undertân; Ottokars Osterreichische Reimchronik, ed.
J. Seemuller, Hannover, 1893, p. 98, versurile 7389—7402; MGH, Scriptores qui vemacula lingua usi sunt,
V, 2. M. Dan, Cehi. Slovaci şi Români în veacurile XIII—XVI, Sibiu, 1944, p. 17—19; cf. Gh. I. Brătianu,
Tradiţia istorică, p. 165—166; pentru localizarea acestor vlahi în Banat, v. I. Nistor, Ţara Severinului fi
Banatul timişan, Bucureşti, 1945, p. 209 (extras din AAR, MSI, s. DI, t. 27).

90 „A 1263 (greşit, în loc de 1260), regnante Przemezlone, seu Ottakaro... qui... dilatavit
gloriam suam, maxime de triumpho famoso contra reges Hungarie et diversarum populos nationum,
Tartarorum, Comanorum, Walâchorum, Ruthenorum, Pnuhenorum, Hungarorum et aliarum regionum
victoria sibi celitus administrata..."; Necrologium Olomucense, în „Archiv fur Osterreichische Geschichte",
LXV, 1884, p. 493.

91 nu kom ouch an der vart/Walachen, Unger, Zokel, Walben,/ die begunden allentahalben/ die

Tiutschen umbegeben"/; Ottokars Osteneichische Reimchronik, p. 145, versurile 10963—10966.



92 ,,... sed Siculi, Olahi et Saxones omnes vias ipsorum cum indaginibus stipaverunt sive giraverunt"; Monumenta Ecclesiae Strigoniensis, ed. Ferd. Knauz, II, 1882, p. 419.

93UKB, I, p. 80.

161


ni pruncie aecenn ale secolului de a suprima „schisma" dinlăuntrul regatului împreună cu religiile necreştine. Invazia mongolă şi urmările ei dezastruoase au silit regalitatea ungară să se îndepărteze considerabil de politica intransigentă aplicată în trecut la recomandările imperative ale papalităţii teocratice. Presiunea realităţilor imediate a abătut puterea regală de la directivele papale, a căror aplicare trezise în deceniile anterioare ostilitatea unei părţi însemnate a locuitorilor regatului faţă de regalitate. Desigur, nici acum nu au lipsit îndemnurile şi injoncţiunile papalităţii; şi acum papalitatea şi-a trimis legaţii în Ungaria pentru a determina conducerea regatului să reia direcţiile de politică internă şi externă care cunoscuseră o largă aplicare înainte de invazia mongolă — politica de asimilare confesională, de realizare a unităţii de credinţă înlăuntrul regatului, de cruciată împotriva paginilor şi a schismaticilor în afară —, dar ele au rămas tară efect durabil în timpul domniilor lui Bcla IV, Ştefan II şi Ladislau Cumanul. Spiritul cruciatei care cunoscuse manifestări puternice în perioada anterioară a cedat locul pe plan extern negocierilor şi chiar înţelegerilor cu tătarii, îndeosebi după 1260, iar pe plan intern unui grad sporit de toleranţă faţă de „schismatici" şi păgîni.

Alarmat de stările de lucruri din Ungaria, un înalt cleric catolic dintr-o ţară învecinată, episcopul Bruno de Olmiitz (Moravia) şi-a comunicat impresiile curiei papale în ajunul celui de al doilea Conciliu de la Lyon (1274), dcnunţînd în termeni vehemenţi evoluţia politicii interne şi externe a Regatului ungar; „Acestea sunt pericolele ce ameninţă creştinătatea din partea Ungariei: mai întîi, faptul că sunt ocrotiţi în regat cumanii, duşmani atroce nu numai ai străinilor, dar şi ai locuitorilor regatului şi urmînd un chip de luptă mai puţin obişnuit altora, necruţînd copiii şi bătrînii, îi trag pe tinerii şi tinerele capturaţi la obiceiul ticăloşiei ritului lor, astfel îneît şi-au înmulţit în asemenea măsură puterea prin aceştia îneît o primejdie şi un dezastru sigur pîndesc din această pricină nu numai Ungaria dar şi ţările învecinate. De asemeni, în acest regat sunt ocrotiţi în chip manifest ereticii şi schismaticii (s.n.) fugiţi din alte ţări. Iată, însăşi regina Ungariei este cumană, iar rudele ei cele mai apropiate sunt şi au fost păgîni. Două fiice ale regelui Ungariei au fost căsătorite cu ruteni care sunt schismatici. Sora cea tînără a acestui rege a fost dată lui Vatatzes, duşman al bisericii. Rutenii sunt schismatici şi totodată supuşi ai tătarilor..."94.

Statutul „schismaticilor", între care românii neîndoielnic erau cei mai numeroşi, devenea aşadar, alături de situaţia cumanilor rămaşi păgîni sau recăzuţi în ritul păgîn, una din chestiunile cele mai spinoase ale politicii interne a regatului, cu însemnate ramificaţii şi implicaţii externe. Pentru a bloca această evoluţie care îi contrazicea flagrant ţelurile, papalitatea a trimis în Ungaria, în toamna anului 1278, un legat, pe nume Filip, episcop de Fermo, al cărui mandat includea Polonia şi Cumania, aşadar şi teritoriile de Ia sud şi răsărit de Carpaţi peste care se întindeau pretenţiile de dominaţie ale Ungariei. Misiunea legatului papal era să instaureze efectiv uniunea de credinţă catolică în regat şi să atragă din nou Ungaria în programul de cruciată al papalităţii. în 1279, sinodul de la Buda, convocat din iniţiativa legatului papal, a scos în afara legii confesiunea răsăriteană, „schisma", interzicînd preoţilor de rit răsăritean să

94 Relationes episcopi Olomucensis Pontificiporrectae, în MGH, Leges, IV, Constilutiones et acta publica imperatorum et regum, DI, Hannovrae et Lipsiae, 1904—1906, p. 590.

162


oficieze slujbe, iar credincioşilor să participe la acestea. Utilizarea forţei urma să asigure respectarea acestei hotărîri ca şi a interdicţiei pentru „schismatici" de a construi biserici şi capele. Cîteva luni după Conciliul de la Buda, papa Nicolae III i-a cerut lui Ladislau să-i alunge din regatul său atît pe eretici cît şi pe schismatici. Regele însă, urmînd propriile sale înclinaţii şi opţiuni şi direcţiile politice urmate de predecesorii săi după 1241, nu s-a grăbit nici să aplice hotărîrile Conciliului de la Buda, nici să dea curs îndemnurilor papei. Dimpotrivă, el a lăsat libertate de manifestare cultului ortodox şi a permis cumanilor să persevereze în credinţele lor.

Toleranţa şi chiar părtinirea lui Ladislau Cumanul faţă de confesiunea ortodoxă apare în repetate rinduri menţionată în sursele vremii. In cazul special al românilor, anume al celor maramureşeni, atitudinea regelui a lăsat un ecou în Cronica moldo-rusă, aşternută în scris în secolele XV—XVI, înregistrare tîrzie a unor evenimente şi tradiţii din secolul XIII. Amalgamînd anacronic personaje şi situaţii diferite, cronica subliniază înclinaţia regelui Ungariei spre pravoslavie: „Iar Vladislav craiul era nepot de frate al lui Sava arhiepiscopul sîrbilor, şi a fost botezat de dînsul şi păstra credinţa lui Hrislos în taină, în inimă, iar după limbă şi orînduiala crăiască era latin". în aceste condiţii, nu e de mirare că regele a acordat românilor dreptul de a-şi păstra credinţa: „Ei deci s-au închinat craiului Vladislav rugîndu-1 să nu-i împingă la legea latină şi să le dea voie să-şi ţie legea creştină grecească şi să le dea pămînt pentru trai"95.

Concesia acordată de Ladislau românilor maramureşeni se afla neîndoielnic în concordanţă cu linia sa generală de conduită în problemele confesionale. Consultarea e confirmată nu numai de caracterizarea situaţiei interne din regat de către episcopul Bruno de Olmiitz, dar şi de ancheta instituită din iniţiativă papală după moartea lui Ladislau Cumanul în scopul de a stabili dacă regele a încetat din viaţă ca „eretic", „schismatic" sau catolic.

în acest cadru favorizam, caracteristic intervalului care separă marea invazie a mongolilor în Ungaria de ultimul deceniu al secolului XIII, s-a produs şi revirimentul politic al românilor din Transilvania care se întrevede la lumina puţinelor izvoare disponibile cu privire la evoluţia situaţiei lor în acest răstimp. Iar principala manifestare a acestui reviriment a fost restaurarea autonomiei româneşti din Ţara Oltului şi, poate, ca tendinţă de scurtă durată, şi a celei a Ţării Haţegului.

Indiciul cel mai sigur al restaurării Ţării Oltului ca entitate teritorial-politică românească, sub o căpetenie românească, după 1241, se află în documentul care înregistrează sfîrşitul acestui statut în 1291. Actul regelui Andrei III din 11 martie 1291, care consemnează prima congregaţie a tuturor stărilor din Transilvania, oferă şi cîteva din cele mai însemnate ştiri cu privire la Ţara Oltului în secolul XIII. Alăturate altor ştiri, din alte izvoare, ele fac posibilă fixarea cîtorva jaloane din istoria acestei ţări româneşti care a avut un destin diferit de cel al celorlalte formaţiuni similare.

95 Cronica moldo-rusă, în Cronicile shvo-romăne din sec. XVXVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 155—156 (text slav) şi 158—159 (traducerea românească); pentru identificarea lui Vladislav Cumanul şi pentru mediul transilvan de unde a izvorît această tradiţie, v. O. Pecican, Roman şi Vlahata. O gestă slavo-română scrisă in Bihor (sec. XIV), în „Familia", seria V, an 28, 1992, nr. 5.

163


vin, uaca nu incă dinainte, Ţara Oltului, unde se fixase principala entitate politică românească din Transilvania după înaintarea ungurilor pe valea Someşurilor şi a Mureşului, a fost amputată de o parte din teritoriul ei în folosul mănăstirii cisterciene de la Cîrţa, la marginea apuseană a ţării, acolo unde probabil se aflase iniţial centrul ei96. în ciuda acestei amputări, autonomia ţării, care în 1222 apare sub denumirea de terra blacorum, s-a păstrat sub o căpetenie românească, un voievod căruia saşii învecinaţi i-au atribuit titlul de Herzog. Voievodul român din Ţara Oltului e căpetenia cu care se cuvine neîndoielnic identificat Herzog-ul român din Gntecul Nibelungilor (primele decenii ale secolului XIII). Acest voievod, din ţara românilor — Herzoge Râmunc uzer Vlâchcn lanţ — îşi face apariţia în povestirea germană la curtea regelui Attila, însoţit de un corp de oaste alcătuit din 700 de călăreţi97. Stăpînirea „ducelui", adică a voievodului român din Ţara Oltului, s-a întins poate, cum s-a presupus nu fără temei, şi asupra teritoriului corespunzător de la sud de Carpaţi; argumentul cel mai puternic în favoarea acestei ipoteze rămîne luarea în stăpînire de către domnii Ţării Româneşti în secolul XIV a Ţării Oltului, devenită între timp ţară a Făgăraşului, în cadrul reglementării de ansamblu a raporturilor lor cu Regatul ungar. Titlul de „herţeg", care exprimă calitatea de stăpînitori ai domnilor Ţării Româneşti în teritoriile intracarpatice obţinute ca feud de la regele Ungariei, pledează puternic în favoarea localizării aici a „ducelui" (Herzog) Ramunc din legenda Nibelungilor98.

Cîndva însă, după 1222, cînd apare sub denumirea de terra blacorum, Ţara Oltului şi-a pierdut caracterul de ţară românească sub raport politic, întrucît a încetat să se mai afle sub conducerea voievodului sau herţcgului român. Cînd însă şi în ce fel s-a petrecut această deposedare?

în 1291, ancheta întreprinsă de regele Andrei III a slabilit că posesiunile Făgăraş (Fogros) şi Sîmbăta (Zumbothel), revendicate de „fidelul" regelui, magistrul Ugrinus, aparţinuseră acestuia şi „antecesorilor" săi şi că i-au fost înstrăinate pe nedrept (a se indebite alienatas). Aserţiunea se sprijinea pe privilegiile aduse ca mărturie de reclamant99.

.puiul LiH/VUIUll



96 A. Bunea, Stăpihii Ţării Oltului, Bucureşti, 1910, p. 9 (Academia Română, Discursuri de
recepfiune, XXXIV).

97 în Cîntecul Nibelungilor, care datează cel mai tîrziu din prima jumătate a secolului XDI, înainte
de anul 1241, anul invaziei mongolilor şi al intrării lor masive în conştiinţa istorică europeană, românii sunt
situaţi în cîmpul geografic al Europei Răsăritene, alături de ruşi, greci şi poloni: „Von Riuzen und von
Kriechen reit dâ manie man: / den Poelân und den Vlâchen sach man swinde gân / ros diu vil guoten sie mit
kreften riten. / swaz si site heten, der wart vil wcnec vermiten... Der Herzoge Râmunc uzer Vlâchen lanţ, /mit
sieben hundert mannen kom er fur si gerant" /; A. Armbruster, Nochmals „Herzoge Râmunc uzer Vlâchen
lanţ", „RRH", XII, 1973, 1, p. 89; v. tot aici şi alte referinţe la români în Cîntecul Xibelungilor.

Deşi recunoaşte imposibilitatea de a localiza cu precizie „ţara românească" din eposul german, A. Armbruster înclină să o identifice cu Ţara Făgăraşului, cu motive temeinice.



98 „Cuvîntul herţeg e un evident împrumut săsesc. Herzog au zis saşii veniţi în Ardeal pe la
jumătatea secolului XII voievodului român care stăpînea în „ţara românilor", de care ţinea şi Făgăraşul"; I.
Minea, Din trecutul stăpîhirei româneşti asupra Ardealului. Pierderea Amlaşului şi Făgăraşului, Bucureşti,
1914, p. 7, nota 9 (extras din „Convorbiri literare", XLVIII). E sigur că această ţară s-a aflat în legătură cu
cea de la sud de Carpaţi cu care a constituit probabil o unitate; D. Prodan, Boieri fi vecini în Ţara Făgăraşului
în sec. XVI—XVII, Cluj, 1963, p. 1—3 (extras din „AHAC", VI, 1963).

"UKB, I, p. 177.

164

Introducerea ascendenţei lui Ugrinus în stăpînirea Făgăraşului şi a Sîmbetei a fost un act de forţă al regalităţii ungare care, pe calea aceasta, a infiltrat în Ţara Oltului o familie nobiliară ungară. Mai mult încă, dată fiind însemnătatea pe care avea să o dobîndească Făgăraşul la sfirşitul secolului — aici a fost construită cetatea de unde avea să fie condusă ţara devenită a Făgăraşului — e sigur că „antecesorii" lui Ugrinus au fost aşezaţi la cîrma ţării, în locul voievodului sau herţegului român care se aflase înainte în fruntea ei. Actele regale — instrumenta ac privilegia— emise în favoarea predecesorilor lui Ugrinus au dat caracter „legal" acestei infiltraţii; dreptul regal se aşternea astfel peste dreptul comunităţii localnicilor, peste dreptul „ţării". Cît priveşte vremea în care s-a petrecut luarea în stăpînire a aşezărilor amintite de către strămoşii lui Ugrinus se poate presupune legitim că, întrucît termenul antecessores indică cel puţin două generaţii, infiltrarea lor în Ţara Oltului s-a produs înainte de marea invazie tătară din 1241. înirucît în 1222 terra blacorum e atestată de un document şi întrucît aşadar evenimentul s-a petrecut între acest an şi vremea invaziei mongole, cea mai probabilă situare în timp a uzurpării Ţării Oltului de către familia lui Ugrinus cu sprijinul regalităţii ungare trebuie pusă în legătură cu marea ofensivă ungară împotriva Statului vlaho-bulgar, în anii 1232—1233, şi cu însemnatele restructurări teritorial-politice care au însoţit-o.



Tot atît de incertă ca şi data preluării de către strămoşii lui Ugrinus a stăpînirilor din Ţara Oltului e şi cea a pierderii lor de către ei. Verosimilă pare interpretarea potrivit căreia românii din Ţara Oltului au folosit răsturnările provocate de invazia mongolă pentru a alunga din rîndurile lor neamul lui Ugrinus, căpetenia impusă de regalitate la conducerea comunităţii lor, zădărnicind astfel prima supunere a ţării lor direct dominaţiei Regalului ungar.

Caracterul de „libertate" românească a Ţării Oltului după 1241 — în sensul de ţară autonomă, „lăsală" românilor, sub conducere românească, Ia fel ca ţările lui Litovoi şi Seneslau —, e confirmat de un act al regelui Bcla IV care, la 20 august 1252 conceda comitelui secui Vincenţiu, „fiul lui Akadas secuiul din Sebeş", o stăpînire de pămînt, terra Zek. Această stăpînire care aparţinuse anterior unui sas, pe nume Fulkun, pustiită de locuitori „din pricina devastării tătarilor" — afirmă documentul regal — era aşezată „între pămînturile românilor din Cîrţa, ale saşilor din Bîrsa şi pămînturile secuilor din Sebus...". Terme blacorum de Kyrch, adică „pămînturile românilor din Cîrţa", sunt, cum s-a susţinut în chip repetat, cu drept cuvînt, o altă denumire pentru Ţara Oltului sau terra blacorum din 1222100. Denumirea pare a fi fost adoptată după numele centrului



100 „...accedens ad nos fidelis noster Vincencius comes filius Akadas Siculus de Sebus... diligenter postulavit quod teram Zek, quae quondam Fulkun Saxonis fuerat sed per devastationem Tartaromm vacua et habitatoribus carens remanserat inter terras Olacorum de Kyrch, Saxonum de Barasu et terras Siculorum de Sebus..."; UKB, I, p. 77—78; DIR, C, XIII, 2, p. 5—6. în general s-a admis că „pămihturile românilor din Cîrţa" sunt o altă denumire pentru Ţara Oltului sau „terra blacorum": „Cîrţa se numeşte ca pars pro loto a terii Făgăraşului"; I. Puşcariu, Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului, I, Sibiu, 1907, p. 27; A. Bunea, Stăpîhii Ţării Oltului, p. 9. „Diploma lui Andrei II din 1222 îl numeşte terra Blacorum, iar mai tîrziu în 1232 diploma lui Bela IV îl numeşte terra Blacorum de Kyrch = ţara românilor din Cîrţa"; Z. Păclişanu, Vechile districte româneşti de peste munţi, „RIR", XHI, 1943, p. 19—20; opinie împărtăşită de editorii volumului Documenta Valachorum, p. 74. Opinie separată face P. Binder, Consideraţii istorice cu privire la primele aşezări româneşti amintite în documentele medievale (localizarea lui „Kerch Olachorum"), în „AUAC" VII, 1969, p. 317—320; potrivit acestui autor aşezarea menţionată în 1252 se afla pe rîul Corlat în scaunul Sepsi (interpretare forţată).

165


iniţial al Ţării Oltului care numai spre sfîrşitul secolului, ca urmare a preluării controlului de către unguri, s-a deplasat spre vest, la Făgăraş. In această vreme, aşadar, la unsprezece ani după invazia tătară, Ţara Oltului e atestată din nou cu calitatea ei de ţară a românilor, terra blacorum, ca în 1222, o „libertate" românească din care infiltratul străin fusese înlăturat. O autonomie românească teritorială, cel puţin, se salvase înlăuntrul arcului carpatic. Pe temeiul acestei autonomii teritoriale, românii, adică reprezentanţii ţării autonome, au apărut între stările celei dintîi congregaţii a stărilor din voievodat convocată de Andrei III la Alba Iulia în 1291. Suprimarea acestei autonomii în urma reinstalării neamului lui Ugrinus la Făgăraş şi Sîmbăta a pus capăt participării româneşti la congregaţia provinciei în această etapă.

Şi mai incertă este evoluţia statutului Ţării Haţegului în secolul XIII. Puternicele ei structuri cncziale constatate în secolele XIV—XV lasă să se întrevadă o realitate politică voievodală proprie sau în asociere cu ţara geografic corespunzătoare din sudul Carpaţilor, pe Valea Jiului, ţară cunoscută în secolul XIII sub denumirea conducătorului ei, Litovoi101. Şi aici valul ofensiv ungar din 1232—1233 pare a fi adus o primă modificare însemnată, anume desfacerea legăturii cu ţara lui Litovoi, situaţie reflectată de Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247. Pasajul din diplomă care statuează regimul obligaţiilor ţării lui Litovoi faţă de cavaleri exceptează de la regim „Ţara Haţegului" (terra Harszoc) ale cărei îndatoriri vasalice, se deduce prin antiteză, rămîneau în folosul direct al regatului. Desprinderea din legătura cu teritoriul oltean corespunzător nu însemna însă neapărat integrarea în sistemul administraţiei regale; Ţara Haţegului şi-a păstrat, după toate probabilităţile, autonomia sau, ca şi cea a Oltului, şi-a recîştigat-o în urma invaziei mongole; în fapt, autoritatea regală nu e semnalată în regiune decît din 1276, data primei menţiuni a unui comite de Haţeg, o dată cu care ţara, comunitatea cneazială a regiunii, a început să fie integrată în sistemul administrativ al regatului102.

Restaurarea unei autonomii teritoriale româneşti şi suspendarea temporară a aplicării criteriului de discriminare confesională, al cărui rol avea să se dovedească atît de însemnat în viitor pentru definirea regimului politic al voievodatului şi al „naţiunilor" sale, au deschis posibilitatea recunoaşterii ca stare şi a românilor alături de celelalte naţiuni-stări. Tendinţa părea pe cale să se consolideze spre sfîrşitul domniei lui Ladislau Cumanul, cînd românii apar în textele oficiale în această calitate. Aşezarea pe plan de egalitate a românilor cu celelalte stări s-a manifestat limpede în 1288, anul în care s-a reunit cea dintîi congregaţie a nobilimii transilvane. Hotărîtă să se opună strînsei cooperări dintre rege şi tătari şi contactelor pe care le întreţineau, ierarhia catolică a regatului, în persoana arhiepiscopului Lodomeriu de Strigoniu, a adresat un insistent apel „tuturor nobililor unguri, saşilor, secuilor şi românilor din comitatele transilvane al Sibiului şi al Bîrsei" cerindu-le să-1 oprească pe rege de la iniţiative considerate a fi

101 R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988 passim
flucrarea e rezultatul ultim al unor îndelungate cercetări speciale şi însumează practic toate cunoştinţele
acumulate de istoriografie în privinţa acestei străvechi unităţi social-politice româneşti); cf. I. Drăgan,
Originile individualităţii istorice a Ţării Haţegului in evul mediu, „AIIAC", XXV, 1982, p. 26—27.

102 R. Popa, La începuturile evului mediu românesc.Ţara Haţegului, p. 254—256.

166


dăunătoare regatului103. Aşadar, în 1288, românii din cele două comitate amintite, implicate în situaţiile create de politica regelui Ladislau, erau trataţi de unul din vîrfurile ierarhiei catolice a Ungariei ca factor politic egal cu celelalte „naţii", stare etnică recunoscută cu acelaşi titlu ca şi saşii, secuii şi nobilimea ungară.

Expresie supremă a „stărilor" transilvane, instituţie de reprezentare a intereselor lor, congregaţia generală a ţării şi-a făcut apariţia în evoluţia voievodatului în anul 1291, cînd e prima oară atestată în documente. Apariţia acestei instituţii e indiciul maturizării procesului de constituire a stărilor şi al afirmării lor ca factor de codecizie în Transilvania, evoluţie care a constituit esenţa istoriei voievodatului în secolul XIII sub raport constituţional. Participarea românilor la congregaţia din 1291 c indiciul sigur că în condiţiile prevalente pînă la această dată, „suirea" românilor era considerată a fi îndrituită să fie reprezentată, alături de celelalte stări, la lucrările noii instanţe dezvoltate în cadrul voievodalului, produs al evoluţiei acestuia în secolul XIII. Această participare nu se putea întemeia decît pe existenţa unei autonomii teritoriale, iar aceasta era, rezultă din documentul din 1291, Ţara Oltului sau a Făgăraşului. Dar, consemnînd dispariţia acestei autonomii transferate conducerii unui nobil ungur, congregaţia din 1291 a consemnat şi eliminarea românilor din rindul factorilor „constituţionali" ai voievodatului. Jocul marilor forţe angajate în lupta pentru hegemonie în spaţiul carpato-dunărean şi evoluţia situaţiei din Regatul ungar au făcut ca intrarea românilor în congregaţia generală să coincidă cu eliminarea lor din acest nou organ de guvernare a ţării. Evenimentele legate de acest proces au adus puternic în lumină legătura dintre situaţia românilor din afara Carpaţilor şi a celor din Voievodatul transilvan.



Yüklə 1,15 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   22




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə