Istoria Psihologiei
Psihologia la începutul secolului al XIX-lea
Yüklə 391,55 Kb.
|
Psihologia la începutul secolului al XIX-lea: principiul reflexului şi specificul manifestărilor neuropsihice; învăţătura biologică a lui Prochaska - puterea nervoasă şi “senzorialitatea generală”, specificul reflectării nervoase, extinderea principiului reflexului asupra activităţii ceregrale, sensibilitatea ca o “busolă a vieţii”; formularea “principiului anatomic” - ipoteza anatomiei lui Bell şi psihologia, legea lui Bell şi Mengedie; reflexul ca expresie a principiului de funcţionare a cordonului spinal, punerea faţă-în-faţă a actului reflex cu cel psihic, însemnătatea concepţiei lui Muller-Hall, mecanismul reflex şi adaptarea la mediu, TEORIA REFLEXULUI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA Principiul reflexului şi interpretarea manifestărilor neuropsihice Contradicţile dintre concepţia reflexologică carteziană şi progresele realizate în domeniul fiziolologiei nervoase şi-au făcut apariţia şi s-au înmulţit tot mai mult la sfârşitul secolului al XVIII-lea. S-au formulat chiar noi teminologii pentru explicarea vieţii psihice, unele ce făceau referinţă la “activitatea musculară şi forţă nervoasă”, la “energiile nervoase” ş.a. În ceea ce priveşte reflectarea senzorială, interpretările făceau tot mai mult referinţă la acele ”reprezentări întunecate” ale conştiinţei, care nu mai făceau trimiteri simpliste la activitatea nervoasă, dar luau în considerare şi activitatea psihică. A devenit tot mai nesatisfăcătoare interpretarea unor astfel de fenomene neuropsihice doar în în termenii cartezieni, ai unor mecanisme reflexe mecanice. Vechea concepţie, în acord cu care actele comportamentale sunt de aceaşi natură mecanică cu cea a maşinăriilor de abia inventate nu mai putea să stea în picioare. Deşi, aici pentru aceste interpretări le era iminentă ameninţarea ca odată cu negarea mecanicismului simplist săs e arunce peste prag şi sâmburele determinist al acesteia. În acord cu noua interpretarea omul este un mecanism, dar unul care simte, gândeşte, recunoaşte şi doar un ceva bun pentr a-I schimba corpului locul. La acest nivel comportamentul conştient este la fel determinat de condiţiile de viaţă ca şi cel inconştient. Problema formulată a fost dacă cel conştient rămâne oare pe mai departe de aceaşi natură şi determinare reflexogenă ca şi comportamentul mecanic neconştient. Căci, bunoară Cabanis, spunea că doar actele neconştiente pot să fie considerate ca fiind de natură reflexogenă. Categoria de “reflex” în acord cu această interpretare este redusă doar la nivelul integrativ fiziologic, fiind golită de oriece semnificaţie psihologică. Una era reflexivitatea ce se întâmpla la nivelul fiziologiei sistemului nervos şi cu totul altceva era viaţa psihică care se vroia tot mai mult raportată la acest substrat organic.
CONCEPŢIA BIOPSIHOLOGICĂ A LUI PROCHAZKA (1749-1820) A fost medic, anatomis şi psihofiziolog. Pentru el toate fenomenele comportamentale sunt de aceaşi natură reflexă ca şi cele neuronale. Învăţătura sa se leagă strâns cu viaţa spirituală şi deologică cehă, de mişcarea de eliberare naţională, de lupta ideologică anticlericală a acelei perioade. 1 Despre energiile nervoase şi “senzorialitatea generală”. În locul conceptului de “spirit al vieţii”, al celor al “fluidelor spiritului” ş,a, uzate larg în acea perioadă pentru explicarea proceselor nervoase Prochazka a introdus pe cel de “energie nervoasă”. Respectiva forţă energetică era interpretată în înţelesul lui Newton, ca ceva cu o cauză tăinută, cu atât mai tainică când a apreciat că este de natură electronică. Pentru a-şi valorifica concepţia el face apel la vechiul concept aristotelic de “senzorialitate generală”, dar căruia îi dă o nouă interpretare. În lucrarea sa “Disertaţie asupra funcţiilor sistemului nervos” vorbeşte de un sector distinct din sistemul nervos care funcţionează pe principiul reflexului. Influenţele externe se propagă cu viteză mare pe cale lungimii fibrelor nervoase. Pe baza unei legităţi proprii acestea ajung la a se reflecta, transferându-se la alţi nervi care conduc spre muşchi, prin care reuşesc să efectueze mişcări de mare fineţe. O descriere a arcului reflex considerată clasică.
Prochazka nu s-a referit niciodată la categoria de reflex ca la un principiu general al activităţii nervoase, ci doar precizează că în acest caz este vorba de ceva cu mult mai mult decât în cazul reflectării fizice. Acest lucru se întâmplă în zona “senzorialităţii generale” din creier. Iar explicarea acestei reflexivităţi necesită legităţi speciale. În ceea ce priveşte mişcările reflexe, pe acestea Prochazka le-a separat de cele sufleteşti, adică de acele mişcări care-şi găsesc proiectarea în zona “senzorialităţii generale” şi la care se adresează conştiinţa.
În lucrările sale ulterioare, “Manualul de fiziologie”, “Fiziologia sau ştiinţa studierii naturii uamne” Prochatka reuşeşte să-şi depăşească dualismul. O face prin a conferi principiul reflexivităţii întregii mase a creierului.Face acest lucru raportând în permanenţă activitatea cerebrală la reflectarea lumii externe.
În cu accepţiunea lui Descartes punea în mişcare a “maşinăriei vieţii” se produce sub influenţa “spiritelor vieţii”, care se exercită reflexogen asupra muşchilor şi viscerelor, fără intervenţia prin ceva a activităţii psihice. Ori concepţia lui Prochazka estetocmai opusă, pentru care secvenţa psihică se află inclusă ţi reprezintă expresia raporturilor generale dintre organism şi mediu. Reflexul este evocat nu de orice excitant, ci doar de cel care va deveni senzaţie. Indiferent dacă reflectarea senzorial va fi sau nu conştientă, aceasta are întodeauna aceaşi însemnătate. Conştiinţa poate să însoţească sau nu reflectarea senzorială, cea care ne va duce spre nevoile organismului, să recunoaştem pe cele pozitive şi pe cele negative va fi însă senzaţia. Acest proces este indicat ca având o valoare direcţională pentru întregul organism, necesară pentru a-şi putea crşete progenitura. Suportul organic al acestei senzaţii se aglă în creier. O teză care a a ajutat şi a condus decisiv la înţelegerea şi explicarea psihicului în raport cu mediul înconjurător şi ca făcând parte din natură; o inerpetarea care reprezentat o adevărată ofensă împotriva concepţiilor care delimitau reflectarea psihică doar în sferele abstracte ale activităţii mentale. ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A SISTEMULUI NERVOS
Studiul anatomic detailat al sistemului nervos a permis dezvoltarea teorie reflexologice. Un pioner al acestei concepţii a fost Ch. Bell. În cercul prietenilor săi Bell în 1811 răspândea ideile sale cu privire la “noua anatomie a creierului”. El pleacă de la premiza că nervii se află într-o reţea largă de legături. El şi-a propus să urmeze experimental cale acestor legături, pentru a afla care este de fapt structura creierului. Teza în acord cu care sufletul este o sumă a ideilor a încercat s-o traducă în termeni anatomici, de căuta după acestea la nivelul legăturilor interneuronale. Mâna de neurochirurg a lui Bel era condusă de un “atomism” psihologic empirist. Dacă ideile se nasc în creier, a spus el, la infleuenţele lumii externe, aceasta înseamnă că altă cale mai bună de a studia fenomenul nici că există, decât urmărirea circuitelor neuronale care se pun în funcţiune cu această ocazie.
Funcţiile nervilor şi a legăturilor dintre ei Bell le-a căutat experimental la nivel empiric. Prin studiile sale căuta suportul anatomic al schemei ideilor, traseu pe care a descoperit deosebirile funcţionale dintre coarnele de sus şi de jos ai nervilor măduvei spinării. Producerea unor contracţii musculare se produceau doar prin excitarea nervilor coarnelor anterioare. Dar asemenea constatări au mai fost făcute de numeroşi alţi cercetători, care deja au separat între funcţiile senzoriale şi motoare a nervilor rahidieni. Nimeni însă până la Bell n-a putut demonstra experimental acest lucru, că unii dintre aceştia sunt doar senzoriali iar alţii sunt doar motori. Descoperirea lui a expus-o în diverse disertaţii, dar doar de circulaţie foarte restrânsă. De aceea ea aproape că nici n-a fost cunoscută, devenind cunoscută doar când, independent de el, un alt cercetător, Francois Magendie (1783-1855) a ajuns la acelaşi concluzii ca şi el. Atunci această legitate stabilită de ei doi definind termenii necesari descrierii căii pe care o urmează arcul reflex, a putut să stea la baza fundamentării concepţiei reflexologice.
Cercetările de fiziologie nervoasă în anii 20-30 ai secolului al XIX-lea s-au desfăşurat sub deviza descoperirii unităţii care de este distrusă din creier anulează activitatea reflexă. Mayo în 1823 a reuşit să descopere acest lucru pentru reflectarea vzuală; Legalloiss în 1826 pentru activitatea respiratorie. Progresiv se delita tot mai bine calea treaseului de localizare anatomică a reflexului. Ori pe această bază se formula de fapt concepţia că arcul reflex este mai înainte un principiu de bază de funcţionare a centrilor din măduva spinării decât a celor din etajele supeerioare ale creierului. În luna noiembrie 1823 la Societatea Londoneză de Zoologie Marshall Hall (1790-1857) a ţinut comunicaea cu titlul “Scurtă informare despre o funcţie deosebită a sistemului nervos”. În această comuncare Hall demonstrează că mişcările muculare au un izvor aparte. Cunoştinţele de până atunci susţineau că la baza mişcărilor se află ori voinţa, ori excitarea nervilor motori ori excitarea directă a muşchilor. Hall însă a clasat într-o grupare distinctă mişcările care-şi au punctul de plecare n excitarea nervilor senzitivi, care ajung la centrii din zonele cerebrale sau medulare, la terminaţiile nervilor ce răspund de activitatea motoare. După zece ani, în Analelel Societăţii Regale de Filozofie s-a comunicat o a doua disertaţie a lui Hall. În această disertaţie Hall a apărat ideea că măduva spinării reprezintă doar un etaj al reflectării reflexe, al cărei unitate funcţională este arcul reflex şi referindu-se la date de fiziologie şi clinice a susţinut că funcţionarea măduvei spinării este în principiu diferită ce cel al creierului. Argumentul principal a fost acela că la animalul spinal de se secţionează legăturile dintre membrele anterioare şi cele inferioare, în acord cu observaţiile efectuate capul şi membrele supeerioare continuă să fie capabile de mişcări spontane şi intenţionale, pe când membrele inferioare răspund exclusiv la excitanţii direcţii fără nici o posibilitate de intenţionalizare a acestora. Comunicarea lui Hall a trezit vii discuţii în cercuri de specialişti şi medici cu mult peste hotarele Angliei. Hall a fost blamat că propovăduieşte concepţii absurde. Societatea Regală de Filozofie din acel moment nu I-a mai publicat nici un rând. Pe de altă parte concepţia sa a dobândit răspândire şi acceptare în rândul neurologilor şi fiziologilor, în rândul cărora concepţia lui a devenit o doctrină de bază. Peste câţiva ani într-o lucrare cu titlul “Studii despre sistemul nervos” Hall ajunge la concluzia că că cele două coarne posterioare ale măduvei spinării se compun din două elemente funcţionale net distincte: din nervi senzoriali şi nervi excito-motrici. S-a adeverit că reflexele sunt rezultatul excitării celor din urmă. Dar noua terminologie mai avea şi o destinaţie specială, acela de a exclude orice reflerire la intervenţie unui factor de natură psihică în producerea arcului reflex. Deci Hall a făcut parte din acea categorie de cercetători care a pledat pentru excluderea termenilor psihologici în interpretarea reactivităţii reflexe.
Dinamica dialecticii funcţionării nervilor Hall a redus-o doar la o eschemă anatomică rigidă. Organismul l-a împărţit în două: despre prima parte spunea că funcţionează doar în raport cu excitanţii externi iar acţiunile sunt decise de o legitate a unui lanţ mecanic sever de activităţi neroase; despre a doua est o funcţie dependentă de de acţiunea a o serie de forţe spihice. Funcţionarea primei părţi a fost localizată la nivelul centrilor din măduva spinării; a celei de a doua părţi în creier. Schema I s-a părut atât de relevantă şi clară, în cât pur şi simplu şi-a închis ochii în faţa contrargumentelor de orice fel. Cel care a încercat să facă din concepţia reflexologică o teorie mai elastică a fost Johanes Müller. Nu a fost de loc de acord cu Hall când acesta îngrădeşte relaţiile dintre funcţiile motorii şi cele senzoriale. Că, doar când este vorba de o tuse, sau de reacţia defensivă la o înţepare, acolo avem de a face în mod egal de senzorialitate, ca şi de reactivitate reflexă spue Müller. El a încercat să înlăture prăpastia pe care Hall a făcut-o dintre fiziologia nervoasă şi activitatea psihică, cu toate că nu întodeauna a ales cele mai adecvate mijloace. Teza lui Hall, astfel, în acord cu care viaţa psihică nu există de trece sau nu impulsul prin nerv, rămânea pe mai departe de necombătut.
Disputa Müller-Hall a avut nenumărate influenţe pozitive asupra înţelegerii raporturilor dintre activitatea nervoasă şi cea psihică. A prins, în primul rând, într-o unitate conceptuală mecanicistă o serie de date privind pe care fiziologii şi medicii le cunoşteau în mod egal. A reieşit că întregul agregat neuronal se subordonează unui principiu funcţional reflex, pe traseul unui arc funcţional al acestuia, care intră în funcţiune în raport cu influenţele ce vin din exterior. În al doilea rând este de înţeles şi atacul vehement al medicilor vremii împotriva teoriei reflexului. Aceasta pentru că în timp ce ei îl revendicau ca un instrument conceptual pentru interpretarea fenomenului patologic, Hall şi Muller au întrevăzut pentru acesta un instrument general de explicare a particularităţilor funcţionale ale istemului nervos. TEORIA MODALITĂŢILOR SENZORIALE 1.. Naşterea fiziologiei modalităţilor senzoriale. Lucrările lui Prochazka, Bell şi Mangedie s-au refeerit nu numai la activitatea musculară, dar şi la cea a modalităţilor senzoriale. A fost evocată specializarea unor elemente senzoriale, ale căror excitaţie avea doar un singur efect, pe cel de a da naştere unei senzaţii şi nimic mai mult. S-a reuşit stabilirea că naaşterea proceselor senzoriale este realizată de alte structuri neuronale decât a celor musculare. În joc intră nu numai receptorii, dar şi căile de conducre diferite. În centrul atenţiei a fost, fireşte, modalitatea senzorială vizuală. De asemenea, cum cu greu încercau Bell, mangedii şi Muller să schiţeze, părţi specializate din creier. Separarea părţii din sistemul nervos care se ocupa de activitatea motoare, de cea care se ocupa de modalităţile senzoriale a adus la viaţă problematică fiziologiei modalităţilor senzoriale. Înaintea fiziologilor interesul pentru studiul modalităţilor senzoriale a avut grijă să-l deschidă fizicienii şi matematicienii. Au făcut acest lucru prin studiile lor de optică. Ei au evidenţiat pentru prima dată o serie efecte perceptive vizuale interesante. Au făcut pasul necesar, ca din acel moment funcţii otice asemănătoare să fie studiate ca funcţii vitale din perspectivă fiziologică, aşa cum ele se manifestă la om şi la restul vieţuitoarelor. Trecere însă la studiul modalităţii senzoriale vizuale a pus fiziologia în faţa unor probleme anterior niciodată întâlnite. Bunăoară s-a formulat problema de a pune aceste modalităţi senzoriale în srviciul recunoaşterii proprietăţilor obiectelor, de a servi la orientarea în spaţiu şi timp. Ori o asemena orientare implicit a făcut trimitere la conştiinţa umană, la orientarea spre sine a activităţii. O dimensiune a activităţii care cuprinde sfera reflectării subiective, una greu de abordat şi de cunatificat din perspectivă fiziologică, a ştiinţelor naturii în general. Astfel, studiile de optică şi acustică au avut meritul să aducă pe acelaş tărâm interesul pentru abordarea fenomenelor psihice cu metodele şi procedeele fiziologiei.
Esenţa noi perspective investigative a fost foarte bine cuprinsă în principiul “energiei specifice” a stimulilor, formulat de Bell şi de Muller independent unul de celălalt. Baza principiului se află în aşa-zisa teorie cauzală, în acord cu care modalităţile senzoriale sunt considerate ca un efect al influenţelor externe exercitate asupra organismului. La aceleaşi efecte erau reduse şi influenţele conştiinţei. Dar, spre deosebire de conştiinţă, izvoarele acestor modalităţi senzoriale erau căutate nu în lucuri ca obiect al cunoaşterii, ci în schimbările pe care agenţii stimulatorii le puteau cauza în nervi. Se făceau referire la acele situaţii empirice când asupra receptorilor se acţiona mecanic sau electric cu agenţi stimulatori neobişnuiţi, care cauzau diferite senzaţii vizuale, auditive sau de alt fel. Plecând de la astfel de premize Muller şi Bell au ajuns la concluzia că la nivelul conştiinţei nervii senzoriali nu reflectă propriu-zis proprietăţile externe ale lucrurilor. După Muller senzaţiile ne oferă informaţii nu asupra formei externe a lucrurilor, ci asupra stării funcţionale a modalităţilor senzoriale. Senzaţia nu este trăirea în conştiinţă a proprietăţilor calitative de diferite feluri a obicetelor, ci contientizarea ştării activităţii nervoase în raport cu acţiunea unor agenţi stimulatori; aceste diferenţe calitative sunt cele care diferă la nivelul diferitelor modalităţi senzoriale. Acestea sunt denumite energii senzoriale. Produsele minţii, spune Bell, se desfăşoară nu în cadrul limitat al obiectelor create, ci în cel pe care îl limitează modalităţile noastre senzoriale. Nici Bell şi nici Muller n-au negat nici un moment că senzaţiile sunt rezultatul acţiunii materiale a agenţilor stimulatori externi exercitat asupra organismului. Negau însă faptul că informaţia astfel dobândită ar putea să însemne şi altceva decât schimbările ce puteau avea loc la nivelul sistemului nervos. Muller susţinea că la acţiunea unor agenţi stimulatori în noi nu se pot naşte senzaţii care nu s-ar putea naşte şi fără acţiunea acestora. Eventualele diferenţe dintre diferitele modalităţi senzoriale, Muller le-a pus pe seama energiilor specifice diferite de la o modalitate senzorială la alta. Totul deci se află în interiorul modalităţii senzoriale, care energii senzoriale se eliberează doar la acţiunea agenţilor stimulatori externi.
Principiul “energiei specifice a simţurilor” a explicat diferenţele dintre diferitele modalităţi senzoriale. S-a formulat problema energiei diferite ce se pune în funcţiune în cadrul fiecărei modalităţi senzoriale în parte. Numai că cu influenţele agenţilor stimulatori externi asupra substratului nervos specializat încă nu pot fi explicate cum iau naştere formele cele mai generalizate de reflectare, cu deosebire imagina în spaţiu a lucrurilor. Părerea lui Muller a fost că fiziologia poate să fie foarte bine ajutată de estetica transcedentală a lui Kant. În acord cu această teorie schema spaţială reflectată a lucrurilor este e natură apriorică, în care stare este prezentă în conştiinţă. Muller chiar îşi propune să “fiziologizeze” această perspectivă de gândire teoretică, de a o transforma într-o proprietate de reflectare senzorială spaţială distinctă localizabilă la nivelul structurilor corporale - la nivelul retinei. Pe întinderea retinei se aşează imagini bidimensionale iar adâncimea lor se datorează doar sensibilităţii tactile. Această învăţătură asupra recepţiei spaţiale cu care ne naştem ulterior a fost denumită nativistă şi a fost contrapusă empirismului, care conferă experienţei individuale rolul central în reflectarea spaţială. 5. “Principiul anatomic” şi ipoteza lui Weber despre “câmpul senzorial”. Naşterea nativismului departe de a se fi rezumat doar la inflenţele teoretice ale lui Kant. O altă sursă a acestei perspective de gâdire s-a aflat în “principiul anatomic” dominant din fiziologia vremii. Bunăoară determinarea a ceea ce se reflectă doar de traseele anatomic diferite pe care le urmează nervii fiecărei modalităţi senzoriale conduce iminent la aceaşi teorie nativistă. Ulterior acest nativism a fost categorisit ca unul înşelător: pentru că din moment ce se susţine că unele forme preexistă moştenite, cu nimic nu putem să ne înbogăţim cunoştinţele despre această reflectare. Mai mult, toţi aceşti gânditori ce şi-au însuşit “principiul anatomic” al sistemului nervos ca substrat pentru explicarea reflectării senzoriale au fost autorii unor ipoteze cuezătoare. Printre aceştia poate fi înrolat şi Ernst Heinrich Weber (1795-1878) cu ipoteza sa asupra câmpului senzorial. Cartea acestuia despre tact apare în 1834 în limba latină (De tactu), o carte fundamentală pentru viitoarea psihologie experimentală. Weber a studiat sensibilitatea tactilă pe baza de experienţă proprie. În cursul experienţelor sale s stabilit că între doi agenţi stimulatori ce acţionează asupra pielii doar atunci putem să facem deosebire, dacă acestea se află suficient de departe unul de celălalt şi că aceste distanţe sunt diferite pe diferite părţi ale corpului. A postulat că în cazul că de subiectul simte doar o singură senzaţie, cei doi excitanţi tactili ating o zonă cu o singură inervare. Întreaga supraafaţă a pielii poate fi considerată sumă de hărţi senzoriale tactile de diferite mărimi. Pentru a lua naştere două câmpuri senzoriale tactile este necesar ca între cele două câmpuri să mai fie încă un câmp intermediar. Părerea lui Weber a fost că sistemul periferic al capetelor senzoriale cu circuitele care trec prin creier. Mai formulează şi acea problemă, în acord cu care coordonarea spaţială şi temporală este opera unui aşa-zis “instinct intelectual”. Constribuţia lui Weber constă în a fi aliniat metodele şi tehnicile sale de studiere a sensibilităţii alături de cele ale ştiinţelor naturii.De asemenea a introdus în aceste studii experimentale procedeele matematicilor.
Alături de descrierea fenomenelor senzoriale în raport cu apparatul neurologic aparent, a mai apărut şi o altă direcţie, în care diversele fenomene senzoriale sunt consemnate ca atare, cum ele rezultă din autoobservaţii. Ele sunt făcute concomitent cu descrierrea fenomenologiei luminii şi a culorilor. Iniţiatorul acestei noi direcţii a fost Newton, care în 1704 scrie renumita sa lucrare “Optica”. Preocuparea este preluată de Thomas Zoung (1773-1829), fizician şi medic englez, unul din autorii teoriei naturii ondulatorii a luminii. În 1801 a lansat ipoteza că la nivelul retinei există trei straturi sensibile, fiecare din ele fiind sensibile la altă culoare, la violet, la albastru, respectiiv la verde. La acţiunea unui asemenea gent stimulator de lumină compusă, aceasta ajunge în posesisa a trei elemente neuronale, celelalte culori rezultânnd din compunerea celor trei. O teorie care va avea să fie atacată de marele poet şi om de ştiinţă german Göethe. Rezultatele cercetărilor sale le-a sintetizat în cartea cu denumirea de “Teorie a culorilor”. Goethe a contrazis argumentele lui Newton privind cum lumina albă într-o prizmă se desface în mai multe culori. Apropiind de concepţiile aristotelice el susţine că cele mai simple două culori sunt albul şi negrul. Celelate culori sunt rezultatul combinaţiei dintre cele două culori şi aer. Ne cum razele solare trec prin aer, pe acestea ajungem să le considerăm albe, galbene sau violete.. De-şi opinia lui Goethe s-a dovedit repede greşit, ea conţine observaţii interesante legate de cum culoarea ajunge reflectată la nivelul conştiinţei. Stimulat de Goethe îşi începe activitatea tânărul Johanes Muller ca şi tânărul evanghelist pshofiziolog ceh Purkinje (1787-1869). Purkinje a făcut numeroase descoperiri importante în domeniul cunoaşterii senzorialităţii vizuale a culorilor. Neuronii din retină descoperiţi de el vor avea să-i poarte numele, la fel şi imaginile surprinse: “figuri Purkinje” (care apar la nivelul umbrelor vaselor sanguine retineale), “imagini Purkinje” (modularea gradată a culorii albastre şi răşii la apus de soare) ş.a. Urmând linia de gândire a lui Younng, Purkinje a descris cum se modulează în câmpul vizual izvoarele diferitelor culori la nivelul periferic al retinei. În plus reuşitele lui Purkinje sunt de pus în mod egal pe seama aptitudinilor sale de bun introspecţionist. Cu mare rigurozitate el a despăţit ceea ce poate fi pus pe seama organului în sine şi cele subiectele constatate. Spre deosebire de Muller care iluziile optice le considera ca veritabile “adevăruri vizuale”, puse pe seama eneergiilor din nervi, pe toate acestea Purkinje le consideră ca pe nişte produse ale creierului. Baza unităţii de reflectare senzorială după Purkinje este nu capacitaea de sinteză a creierului ci modul cum în obiect se pot uni diferitele proprietăţi naturale. Iar aceste proprietăţi sunt nenumărate, unele dintr eele fiind indispensabile realizării problemelor vieţiii. Forma din care s-au dezvoltat celelate simţuri este reprezentativă pentru întregul organism şi este o aşa-numită “senzaţie generală”. Problematica vederii în sine, a ceea ce se reflectă ca proprietate aparte în lucruri şi obiecte o consideră ca un produs perfecţionat a relaţiilor organism-mediu, ca avându-şi originea în ceea ce înseamnă durere, foame, satisfacţie. Un rol important conferă acţiunilor asupra obiectului, fără de care nu s-ar putea obţine mare diversitate dereflectare senzorială. O viziune în general antinativistă.
Învăţătura despre produsele activităţii crebrale a cunoscut o înrădăcinare progresivă. În situaţiile în care evidenţele şi cunoştinţele pozitive lipseau, când încă nu erau elaborate criterii ştiinţifice de învestigare, s-a dovedit un interes tot mai viu şi practic faţă de orice progres şi informaţie despre activitatea cerebrală. Prin consecinţă s-a născut chiar o ramură ştiinţifică cunoscută sub numele de frenologie. Întemeietorul acestei ramuri a fost Franz Joseph Gall, medic şi anatomis german (1758-1828). El a pornit de la principiul că diversele aptitudini comportamentale au o corespunzătoare reprezentare la nivelul sturcturii creierului. S-au efectuat chiar mai multe experienţe care au avut ca scop identidicarea la acest nivel, al camerelor cerebrale, a unor funcţii cum sunt memoria, inteligenţa ş.a. Se ştie că discuţiile legate de existenţa unui “hol” a senzorialităţii generale se duceau se foarte multă vreme. Gall a cutezat pentru prima dată să localizeze pe suprafaţa masei creierului toate forţele spirituale şi aptitudinile psihice, aşa cum acestea erau cunoscute în psihologia aptitudinilor de atunci. Moment din care cercetările în domeniu au încetat să mai caute camerele corespunzătoare diferitelor procese sau funcţii psihice, unde să se identifice substratul substanţial al acestor. Căutările din acesel moment s-au îndreptat spre elaborarea hărţilor de reprezentare a acestora pe suprafaţa sau în masa creierului. O asmenea perspectivă a fost completată cu interpretarea în acord cu care că, unele rătţi corticale, ca şi întreaga dezvoltare cerebrală acţionează asupra formei capului. Adică deja de la studiul formei scalpului se poate porni la studiul proprietăţilor individuale ale personalităţii, la diagnosticarea trăsăturilor de caracter. Cu deosebire discipolii săi au pornit cu acest punct de plecare la veritabile studii menite să stabilească legătura dintre diferitele proeminenţe posibile de pe scalp, care erau îndată colerate la un mod sau altul de comportare, pe manifestarea aptitudinilor individuale etc. Frenologia a devenit în scurt timp o ştiinţă foarte populară. A Avut meritul să postuleze cu tărie oportunitatea localizării cerebrale a diferitelor funcţii psihice; a făcut trimitere directă la necesitatea iniţerii de studii experimentale în acest sens.
Cei care l-au atacat cu înverşunare pe Gall au fost gânditorii spiritualişti şi idealişti, pentru că printr-o asemenea concepţie frenologică li se submina din temelii postulatul unităţii şi imaterialităţii vieţii sufleteşti. Un alt cercetător cu numele de Pierre-Jean Marie Fourens (1794-1867), fiziolog francez, a atacat aceaşi problemă dintro altă perspectivă, în acord cu care creierul este organul gândirii, iar ceea ce se întâmplă în interiorul acestuia trebuiesc cunoscute cu metodele şi tehnicile ştiinţelor naturii. Florens a procedat la extirparea unor părţi din sistemul nervos central, în unele situaţii a încercat să acţioneze asupra acestora cu narcotice. Pe baza studiilor sale ajunge la acea concluzie că procese psihice ca senzaţiile, voinţa, gândirea inteligenţa etc, îşi găsesc localizarea înntr-o unitate în masa structurală a crierului. Cerebelul răspunde de coordonarea mişcărilor şi de orientare, bulbul este un loc unde-şi găsesc localizarea diverse funcţii vital, corpii cvadrigemeni sunt responsabili de vedere, cordonul spinal are funcţii conducătoare etc. Însemnătatea lucrărilor lui Flourens se află nu numai în faptuul a făcut netemeinică frenologia şi toate miturile pe care le-a născut, dar a şi deschis o perspectivă obiectivă pozitivă de abordare a suportului organic al activităţii psihice. 1 Ebbinghaus H, - Manual de Psihologie, - Institutul grafic „Lumea Nouă” Bucureşti 1920. 2 Pavelcu V. – Drama Psihologiei. – Ed. Ştiinţifică, Bucureştu 1965. 3 Kuhn Th. - www.referate10.ro Yüklə 391,55 Kb. Dostları ilə paylaş:
|